Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1660/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1660/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 31-05-2012 în dosarul nr. 1660/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1660/PI
Ședința publică din 31 mai 2012
Completul compus din:
Președinte: A. A.
Grefier: A. T.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamantul B. I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă, pentru reclamantul, lipsă, avocat O. Snejana M., lipsă fiind pârâtul.
Ministerul Public a fost reprezentat de P. de pe lângă Tribunalul T., prin procuror V. D. S..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamantului depune cerere de probațiune cu proba testimonială și expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluare bunuri mobile, în dovedirea daunelor morale.
Procurorul prezent în ședință lasă soluția la aprecierea instanței.
Instanța, observând dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 în corelație cu art. 6 din Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare ale acesteia, prin H.G. nr. 250/2007, precum și inventarul depus în probațiune, respinge ca nefiind utile soluționării cauzei probele solicitate.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, tribunalul constată cauza în stare de judecată, acordând cuvântul pe fond.
Reprezentanta reclamantului solicită admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea acțiunii.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra acțiunii civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ /15.03.2012, reclamantul B. I. a chemat in judecată pârâții S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că de drept i se aplică dispozițiile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/02.06.2009; să se constate că pe cale de consecință se cuvine obligarea pârâtului la: acordarea unor despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative abuziv aplicate, care nu le-au fost restituite și pentru care nu au primit nici un fel de despăgubiri, în cuantum de 90.000 euro, respectiv echivalentul în lei la cursul BNR din data plății efective, acest prejudiciu material provenind din: confiscarea întregului inventar gospodăresc aflat în imobilul (casa mare) cu nr. 314 (vechi 182) din loc. Foeni jud. T., evidențiat în CF_ Foeni (vechi 204 Foeni) top. 360-361 constând în casă, curte și grădină în suprafață de 2158 mp, casa fiind compusă din 3 camere, bucătărie, cămară, șpais, 2 grajduri, șopron, cocini pentru porci și în imobilul (casa mică) cu nr. 315 (vechi 183) din loc. Foeni, jud. T., evidențiat în CF 506 Foeni top. 362-363 respectiv:
a) MOBILIER: 6 paturi, 5 mese, 12 scaune, 5 dulapuri, mobilă de zi (sufragerie) din lemn de esență tare, mobilă bucătărie;
b) DIVERSE BUNURI: 3 covoare de lână diferite dimensiuni, servici masă 12 persoane, set tacâmuri 12 persoane, 20 de oale și cratițe de bucătărie, 10 perdele și draperii, 10 plapume, 16 perini, 1 cuptor metalic de gătit pe lemne, 10 butoaie de vin și țuică de diferite dimensiuni;
- confiscarea tuturor utilajelor agricole care serveau cultivării celor 24 ha teren arabil din loc. Foeni, proprietate a familiei sale, constând în:
1.tractor Daitsz 32CP cumpărat nou - 4500 euro;
2.batoză Hoffer nr. 8 cu aparat de treerat trifoi -12.000 euro;
3.elevator de urcat paie în siră - 3500 euro;
4.plug RUD-SAC 3 brazde și 5 brazde pentru tractor - 1500 euro;
5.mașină secerat grâu și legat snopi Cornic - 1000 euro;
6.mașină semănat porumb - 1000 euro;
7.mașină semănat grâu - 4200 euro;
8.moară cu ciocane 1000 kg/ora Daitsz - 1500 euro;
9.selector grâu manual - 1000 euro;
10.selector cu motor propriu Sacx - 800 euro;
11.batoza despoiat cu motor Daitsz 10 CP 4 alimentatori - 9000 euro;
12.plug cu o brazdă trasă de cai - 1000 euro;
13.plug prășit porumb - 1000 euro;
14.căruța simplă pentru cai - 300 euro;
15.căruță platform tractor - 500 euro;
16.plug 2 brazde tras de cai, 2 buc. - 3000 euro;
17.grapă de fier - 1200 euro;
-confiscarea animalelor din gospodărie, respectiv:
-2 vaci de peste 2 ani - 900 euro/buc, 1800 euro;
-1 vacă tineret de la 3 luni la 1 an - 300 euro;
-3 cai de 3 ani și peste - 400 euro/buc., 1200 euro;
-1 iapă de 3 ani și peste - 400 euro;
-7 porci la îngrășat - 300 euro/buc, 2100 euro;
-10 oi - 200 euro/buc, 2000 euro;
-20 păsări - 200 euro/buc, 4000 euro.
-confiscarea de către autorități a întregii recolte agricole a anului 1951 de pe cele 24 ha teren arabil extravilan deținute de bunicii paterni B. I. și B. P. și părinții săi B. S. și J. Vioara, din care 10,60 ha erau cultivate cu grâu de toamnă, 0,35 ha cu orz, 1,25 ha cu secară și 2,35 ha cu trifoi (noi fiind deportați la 18.06.1951, anterior secerișului, recoltării porumbului și viței de vie), precum și lipsirea de folosința terenului pe următorii ani, până la finele anului 1955.
Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
In motivare, arată că, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 la 18.06.1951, familia sa compusă din bunicii paterni B. I. și B. P., fratele bunicului său B. P., tatăl său B. S., mama sa J. Vioara și reclamantul în etate de 14 ani, au fost strămutați din loc Foeni, jud. T. în loc. Ezeru, la 11 km de Călărași, în Câmpia Bărăganului, măsura fiind ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 la data de 20.12.1955.
Măsura administrativă abuzivă cu caracter politic aplicată familiei mele s-a datorat faptului că tatăl a fost catalogat drept chiabur, împreună cu mama sa, ei deținând 24 ha teren arabil extravilan și o gospodărie țărănească prosperă (aveau în dotare inclusiv tractor și utilaje agricole performante pentru acele vremuri).
Din tot ceea ce dețineau (casă mare cu 3 camere și bucătărie, casă mică, șopron, cocini, 2 grajduri, animale ș.a.) la deportare li s-a permis să ia cu ei doar o căruță cu 2 cai, o vacă, 2 pături, 1 masă, 4 scaune și puține alimente și îmbrăcăminte, restul bunurilor (mobile și imobile) fiind confiscate de autorități, inclusiv producția agricolă de pe cele 24 ha teren.
La înapoiere, după încetarea măsurii administrative aplicate (la 20.12.1955) casa mare era ocupată si locuită de un angajat al I.A.S.-ului, în casa mică funcționa o brutărie, în grajdul de vaci era atelier de tâmplărie, în grajdul de cai era fierărie iar terenul le-a fost restituit în baza legii fondului funciar (L. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare) în tranșe.
Astfel, aproximativ 1 an și jumătate au fost nevoiți să stea pe la rude iar în momentul în care casele au fost eliberate, acestea erau goale, într-o stare avansată de degradare, fapt ce a necesitat efectuarea unor reparații capitale pentru a putea fi din nou locuite.
Bunurile mobile confiscate nu le-au fost restituite în natură și nici nu au fost despăgubiți în vreun fel pentru acestea.
Interpretând legea în context și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.
Este adevărat că art. 5 alin. l lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură (având în vedere și Minuta întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale din 9.06.2010).
După apariția D.L. 118/1990 doar reclamantul a beneficiat de prevederile DL. 118/1990 și beneficiază și în prezent.
În speța dedusă judecății, raportat la cele expuse pe larg anterior, consideră că se impune admiterea capătului de cerere referitor la acordarea daunelor materiale solicitate.
Reclamantul a evaluat despăgubirile materiale solicitate după criterii obiective urmând ca instanța, în urma administrării probatoriului (înscrisuri, probe testimoniale, expertiză tehnică în specialitatea evaluare bunuri mobile) să le admită în tot sau în parte.
Din înscrisurile depuse rezultă starea materială a familiei sale, urmând ca și prin celelalte probe pe care le va administra (probe testimoniale, expertiza evaluatoare bunuri mobile) să dovedeasca justețea cererii formulate de acordare a despăgubirilor solicitate.
Din considerentele mai sus arătate, solicita admiterea cererii formulate, cu cheltuieli de judecată.
În drept: prevederile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. l lit. b din Legea 221/2009, art. 998-999 C.civil, art. 1838 C.civil, art. 1839 alin. 2 C.civil, art. 1 din Protocolul v adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale a drepturilor Omului, art. 274 C.pr.civilă.
Pârâta D.G.F.P. T., in reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, in calitate de reprezentant legal al paratului S. R., in condițiile art. 115 - 118 din Codul de procedura civila, a formulat întâmpinare, solicitând instanței in principal, pe cale de excepție, admiterea prescripției dreptului de acțiune in consecința respingerea acțiunii; in subsidiar, admiterea excepției inadmisibilității si respingerea acțiunii ca inadmisibila.
In motivare, solicită, pe cale de excepție, admiterea prescripției dreptului de acțiune in consecința respingerea acțiunii.
Astfel, potrivit art.3 din Decretul nr. 167/1958 termenul prescripției este de 3 ani, acesta fund intervalul de timp stabilit de lege inlauntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune in sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.
Regula generala privind inceputul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrata de art. 7 alin. l din Decretul nr. 167/1958 care, in acord si cu prevederile art. 1886 Cod civil, prevede ca prescripția incepe sa curgă de la data cand se naște dreptul la acțiune. In speța, dreptul s-a născut la data producerii prejudiciului si, in situația cea mai favorabila reclamantei, la 22 decembrie 1989, data dupa care era libera sa reclame si sa solicite indreptarea nedreptăților suferite in vechiul regim.
Prescripția dreptului la acțiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curgă de la data cand păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atat paguba cat si pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 176/1958).
Aceasta regula speciala de determinare a inceputului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripția poate incepe sa curgă, pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei si a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
In speța, paguba pretins a fi fost suferita de către reclamanta decurge din deportarea intregii familii in timpul regimului comunist, astfel incat dupa inlaturarea acestui regim, reclamantei i-a fost cunoscuta paguba pricinuita si persoanele care răspund de ea.
In ce privește perioada anterioara decembrie 1989, apreciem ca a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, in sensul art.13 din Decretul nr. 167/1958, cel impotriva căruia curgea termenul era impiedicat de un caz de forța majora sa faca acte de inrerupere, însă dupa decembrie 1989 avea posibilitatea sa solicite daunele morale si materiale, in baza art.998-999 cod civil si a Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale.
In acest context, având in vedere ca de la inlaturarea regimului comunist (decembrie 1989), data la care a încetat motivul suspendării cursului prescripției si pana la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, devin aplicabile dispozițiile art. l alin. l si art. 3 alin. l din decretul nr. 167/1958.
Chiar daca ne-am raporta la art. 504 Cod procedura penala, cererea de chemare in judecata apare prescrisa, intrucat, conform acestui text de lege, acțiunea pentru obținerea reparării pagubei poate fi pornita de persoana indreptatita in termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, dupa caz, a horararilor instanței de judecata sau a ordonanței procurorului.
Cum hotărârea privind dislocarea si stabilirea domiciliului obligatoriu a fost pronunțata in anul 1951, o acțiune formulata in anul 2010 apare ca tardiva, dreptul de a obține reparații pentru eventuale prejudicii fiind prescris.
In ce privește repunerea in termen de care dorește sa se folosească reclamanta, prin invocarea acestui temei legal, mult dupa ce dreptul la acțiune s-a prescris, se invederează instanței:
Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva prin Articolul 19 prevede: instituția judecătoreasca sau organul arbitrai poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, sa dispună chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori sa incuviinteze executarea silita. Potrivit alin. 2 din art. 19: „Cererea de repunere in termen va fi făcuta numai in termen de 1 luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție”.
Dispozițiile menționate mai sus reprezintă regula in materia repunerii in termenul de prescripție dar la care, prin dispozițiile Legii nr. 18/1991 si Legii nr. 112/1995 se stabilesc 2 situații de excepție.
Așadar, de repunerea in termen poate beneficia doar persoana care in termen de 1 luna de la incetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție formulează cererea de repunere, ori persoana care prin legi speciale, unde se stipulează in mod expres, este repusa in termenul de prescripție.
In măsura in care reclamanta apreciază ca adoptarea legii nr. 221/2009 si aplicarea ei inainte de declararea neconstitutionalitatii a determinat nașterea dreptului la un bun in patrimoniul reclamantei, se învederează ca instanța de contencios administrativ al drepturilor omului, in cauza Slavov si alții contra Bulgariei, a reținut ca dispoziția legala cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulata ca rezultat a unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții in sensul ca reclamanții nu au putut dobândi o "speranța legitima" in obținerea compensațiilor respective.
In aceste condiții, adoptarea legii nr. 221/2009 nu poate constitui o repunere in termenul de prescripție de 3 ani.
Având in vedere faptul ca reclamanta nu a făcut dovada ca s-a aflat in imposibilitate de a formula acțiunea pentru a opera întreruperea prescripției extinctive, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, apreciem ca dreptul la acțiune s-a prescris, nefiind exercitat in termenul prevăzut in mod expres de legiuitor.
Se solicita respingerea acțiunii ca inadmisibila.Reclamantul avea posibilitatea inca de la apariția OG nr. 214/1999, a Legii 10/2001 si a Legii nr. 247/2005 sa beneficieze de restituirea proprietăților confiscate sau de echivalentul acestora. Cum acesta nu au uzat de aceste dispoziții legale( rămânând in pasivitate) sau daca s-au folosit de acesta si nu a obținut ceea ce a cerut, apreciem ca in acest moment, pe calea oferita de Legea nr.221/2009, cererea devine inadmisibila.
Mai mult, din insusi textul legii nr. 221/2009, art. 5 lit. b, rezida faptul ca pot fi acordate despăgubiri materiale (sub anumite condiții) insa pe de o parte doar pentru bunurile confiscate si numai pentru bunuri imobile (tocmai pentru se introduce condiția - legea nr. 10/2001 si 247/2005 care se refera la bunuri imobile-), asa incat reclamantul nu poate solicita despăgubiri pentru bunuri mobile sau pentru folosința bunurilor.
Cu privire la lipsa folosinței bunurilor confiscate perioada deportării, arătam ca daunele moratorii (damnum emergens), la fel ca si daunele compensatorii (lucrum cessans) pot fi acordate daca sunt indeplinite anumite condiții. Așadar, pentru angajarea răspunderii civile in acest caz este necesar ca intre masurile cu caracter administrativ luate de S. R. si prejudiciu sa existe o legătura de cauzalitate. Obligația de dezdaunare ia ființa numai cand se stabilește existenta in mod obiectiv a unei legaturi de la cauza la efect intre măsura confiscării bunurilor dispusa de paratul chemat sa răspundă si paguba suferita de victime, in intelesul ca aceasta legătura constituie insasi premisa răspunderii. Legătura intre cauza si efect e obligatoriu de demonstrat, inexistenta unui raport de cauzalitate inlatura temeiul tragerii la răspundere.
Asa incat, pârâtul apreciază ca nu poate fi atrasa răspunderea Statului R. pentru beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii terenului ori altor bunuri confiscate, intrucat nu se dovedește un prejudiciu cert, sigur sub aspectul existentei sale si sub aspectul posibilității de evaluare, aceste beneficii putând fi influențate de mai mulți factori inclusiv de fenomenele meteorologice. Pe cale de consecința, nu poate fi demonstrata existenta unui raport de cauzalitate in masurile administrative si prejudiciul pretins a fi cauzat.
De altfel, CEDO s-a pronunțat in mod repetat cu privire la aceste beneficii nerealizate in sensul respingerii lor, motivând prin aceea ca o evaluare a acestor daune ar insemna "specula" (ex. Cauza Gingis/Romania- Hot.din data de 04.11.2008, publicata in MO partea I nr. 458/02.07.2009).
Se solicita aplicarea art. 242 alin. ultim C.pr.civila privind judecarea in lipsa.
Analizând legalitatea și temeinicia pretențiilor alegate jurisdicțional, instanța reține următoarele:
Uzând de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. nr. 221/2009 și prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipotezele particularizate legislativ de lit. e apartenentă alin. 1 al art. 3 din legea în discuție și, respectiv, de art. 1 alin. 2 lit. a și h, ambele din legea specială - reclamantul a investit la data de 15.03.2012, instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pretenții constând în despăgubiri de ordin material, solicitate pentru suferințele cauzate lui si familiei sale prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr. 221/2009, 06.03._89.
În adevăr, art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. nr. 221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
Rezultă așadar din interpretarea logico-sistematică a normei legale supra anunțate că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr.221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente legii cu nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent (a se vedea în acest sens și decizia civilă cu nr. 783/9.02.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în dosar civil nr._ ).
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. 3 al aceluiași text de lege (și care spune că „În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.) -, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
Din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că imobilul casă înscris în CF vechi 204 Foeni nr. top 360-361, și care, în adevăr, putea face obiectul legii speciale de reparație cu nr._ nu i-a fost confiscat niciodată rămânând în proprietatea antecesorilor său și, mai apoi, trecând în patrimoniul său cu titlu de succesiune. Așa cum nici imobilul înscris în Cf 506 Foeni nu a fost confiscat, terenul trecut în proprietatea statului în temeiul legii cu nr. 58/1974 urmând a fi restituit în temeiul art. 36 apartenent unei alte legi speciale de retrocedare, cu nr. 18/1991.
De altă parte, ca un argument subsidiar, tribunalul reține că petiționarul nu a probat că bunurile materiale pretins aflate în gospodăria familiei sale i-ar fi fost confiscate de S. R., printr-un act de autoritate care să confirme pretinsa preluare abuzivă în patrimoniul celui din urmă. În realitate, pretinsele bunuri au fost abandonate chiar de către proprietari, cu ocazia aplicării - în privința lor - a măsurii administrative a deportării, neputându-se cunoaște cu certitudine soarta lor (și anume, dacă au existat, dacă o parte au fost luate în B. de către deportați, dacă cele rămase nu au fost luate de vecini, ori de terțe persoane etc.), fiind pueril a se încerca a acredita ideea că s-ar putea dovedi cu martori existența lor fizică, atât sub aspect calitativ cât și cantitativ, cum și preluarea abuzivă de către autoritățile statului de la acea epocă la care chiar și cooperativizarea se afla întru-un stadiu incipient, fiind inițiată în anii 1949 și finalizată abia în anii 1962 (după întoarcerea deportaților care s-a produs în anul 1955, în majoritatea cazurilor).
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul urmează să respingă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B. I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamantul B. I., cu domiciliul procedural ales la cabinet de avocat O. Snejana M., în Timișoara, Piața Unirii, nr. 5, județul T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., cu sediul în Timișoara, .. 9B, județul T..
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31 mai 2012.
Președinte, Grefier,
A. A. A. T.
Red. A.A.
Tehnored. I.B./A.T.
Ex. 5/25.06.2012
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1657/2012.... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1950/2012.... → |
|---|
