Pretenţii. Decizia nr. 1084/2015. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1084/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 04-11-2015 în dosarul nr. 1084/2015
Document finalizat
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1084/A
Ședința publică din data de 04 noiembrie 2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE L. D.
Judecător I.-A. D.
Grefier L. M. S.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului civil declarat de apelanta-reclamantă B. A. împotriva sentinței civile nr._/14.10.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, având ca obiect rezoluțiune contract, în contradictoriu cu intimata-pârâta ..
La data de 23.10.2015, prin serviciul Registratură intimata-pârâtă, prin avocat, a depus la dosar concluzii scrise.
Dezbaterile au avut loc în ședință publică din data 21.10.2015 și au fost consemnate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da posibilitatea intimatei să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 04.11.2015, când:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului, declarat împotriva sentinței civile nr._/14.10.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/14.10.2014, prima instanță: a respins acțiunea formulată de reclamanta B. A. în contradictoriu cu pârâtul ..M. S.R.L. și a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
La data de 30.10.2012, reclamanta B. A. a fost atacată și mușcată de o haită de câini, în urma acestei întâmplări reclamanta a suferit leziuni care au necesitat 15 zile de îngrijiri medicale, fapt dovedit cu certificatul medico-legal depus la dosarul cauzei.
Reclamanta susține faptul că acest incident s-a petrecut în incinta societății pârâte și că angajații acesteia au ajutat-o iar unul dintre ei chiar a transportat-o la spital pentru a-i fi acordate îngrijiri medicale. Totodată reclamanta susține faptul că respectivii câini au răspuns la comenzile angajaților societății pârâte, că la sediul societății erau amplasate mai multe indicatoare printre care și cel prin care aceștia informau trecătorii, respectiv potențialii clienți despre existența unor câini aflați pe proprietatea sa, respectiv semnul „Atenție CÂINE RAU”, că respectivii câini maidanezi care intră în curtea pârâtei îi cunosc pe angajați, pentru că aceștia îi hrănesc, că ulterior producerii accidentului a fost construit un țarc pentru câini, prin care se urmărește protejarea câinilor respectivi și că deși se susține că aceștia sunt vagabonzi sau maidanezi, prin faptul că s-au luat măsuri de protecție a câinilor, se creează o prezumție de proprietate asupra acestor câini, ceea ce este de natură a-i atrage răspunderea civilă în cauză.
Pârâta la rândul său consideră că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru a atrage răspunderea sa delictuală, pârâta neavând paza juridică a respectivilor câini, nu a exercitat controlul și supravegherea asupra lor și nici nu s-a servit de aceștia în interes propriu sau în orice alt fel.
Pârâta invocă în apărarea sa și rezoluția rezoluția din data de 07.06.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de pârâta . sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută de art.184 alin.1 C.pen. precum și față de numitul M. N. C., întrucât în urma cercetărilor efectuate în cauză nu s-a stabilit că acei câini care au mușcat-o ar aparține societății B. I. și nici că administratorul acestei societăți avea obligația de a se îngriji de acei câini. Totodată s-a constatat că nu s-a putut stabili faptul că, în cauză, administratorul putea să prevadă acest incident.
Instanța a reținut că într-adevăr, în ceea ce privește această soluție susținerile reclamantei în sensul că rezoluțiile procurorului de neîncepere, de scoatere sau de încetare a urmăririi penale nu beneficiază de principiul instituțional al autorității lucrului judecat sunt întemeiate, instanța nefiind legată de dispozițiile legii penale în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.
Astfel, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de animale, presupune întrunirea condițiilor prevăzute de art.1349, respectiv 1375, 1377 C.civ. Instanța a reținut că, în speță, există o faptă de natură ilicită, așa cum în mod corect reclamanta a arătat, care rezultă din starea de fapt expusă, există de asemenea un prejudiciu atât de material cât și moral precum și legătura de cauzalitate între cele două, iar în privința vinovăției, în actuala reglementare se prevede că „proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.”
Însă pentru a se angaja răspunderea civilă în temeiul dispozițiilor precitate, calitatea de persoană responsabilă pentru prejudiciul cauzat de animal revine, în primul rând, proprietarului, iar, în subsidiar, celui care se servește de el. În toate situațiile, răspunderea civilă poate fi angajată numai în sarcina paznicului juridic al animalului, deoarece simpla pază materială nu este de natură a antrena răspunderea acestuia. Posesorul animalului este prezumat a fi și paznicul său juridic, cu excepția cazurilor în care are doar paza sa materială.
Analizând noțiunea de pază, instanța are în vedere că, prin prisma art. 1377 C.civ., are paza animalului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului și se servește de acesta în interes propriu.
Calitatea de paznic juridic revine acelei persoane fizice sau juridice care, în mod legitim, independent, exercită asupra animalului sau lucrului puterea sa de direcție, control și supraveghere. Desemnarea persoanei responsabile are în vedere criteriul direcțiunii intelectuale asupra lucrului, întrucât oferă posibilitatea de a face o distincție între deținerea legitimă sau abuzivă a lucrului, respectiv între paza materială a lucrului, redusă doar la simpla detenție și supraveghere, pe de o parte, și paza juridică a acestuia.
Analizând probele existente la dosarul cauzei, respectiv declarațiile martorilor audiați dar și înscrisurile depuse de părți, instanța a reținut că în cauză nu se poate desprinde concluzia că respectivii câini s-ar fi aflat sub paza juridică a societății pârâte, pentru a se putea antrena răspunderea juridică a acesteia.
Faptul că, anterior datei de 30.10.2012, o parte din angajații societății pârâte hrăneau ocazional câțiva din câinii ce trăiau în apropierea sediului acesteia și că aceștia au ajutat-o și chiar transportat-o la spital pe reclamantă pentru a-i fi acordate îngrijiri medicale, nu poate fi de natură a se circumscrie noțiunii sus-amintite și a constitui temei pentru atragerea răspunderii, paza juridică asupra animalelor presupunând mult mai mult, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor invocate de reclamantă. De asemenea, nici din împrejurarea că ulterior producerii accidentului s-au luat anumite măsuri de protecție din partea pârâtei, adică a fost construit un țarc pentru câini, prin care se urmărește protejarea acestora, nu se poate deduce existența calității de paznic juridic, în accepțiunea de mai sus, la data săvârșirii faptei. Aceasta deoarece calitatea de paznic juridic trebuia să existe la data producerii faptei și nu să survină ulterior. De asemenea, prin înscrisul aflat la fila 34, pârâta însăși a solicitat autorităților la data 11.12.2013, deci ulterior producerii accidentului, să ia măsuri pentru a nu se mai repeta astfel de incidente, detașându-se în mod ferm de calitatea de păzitor al respectivelor animale.
Toate aceste aspecte invocate de reclamantă, coroborate cu probele administrate, prezintă caracter echivoc și nu pot constitui prezumții care să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, adică a calității de paznic juridic a societății pârâte.
În considerarea acestor aspecte, câtă vreme în cauză nu a fost dovedită calitatea pârâtei de paznic juridic al respectivilor câini, în accepțiunea art.1377 C.civ., condiție esențială pentru angajarea răspunderii sale civile, instanța a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta ..
În baza art. 453 C.proc civ., instanța a obligat-o pe reclamantă la plata în favoarea pârâtei a sumei de 2480 lei reprezentând onorariu avocațial.
La data de 14.01.2015, reclamanta B. A., prin avocat, a declarat apel împotriva sentinței civile nr._/14.10.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._ .
Prin cererea de apel, reclamanta-apelantă a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță și în apel, pentru următoarele motive:
Prin hotărârea atacata instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta reținând ca nefiind incidente în speță prevederile art. 1375 din Noul Cod Civil. Pentru a fi angajata răspunderea civila delictuală în temeiul art. 1375 din noul cod civil, calitatea de persoana responsabilă pentru prejudiciul cauzat de animal revine, în primul rând proprietarului, iar în subsidiar, celui care se servește de el. În toate situațiile răspunderea civilă poate fi angajată numai în sarcina celui care are paza juridică a animalului, deoarece simpla pază materială nu este de natură antrena răspunderea acestuia.
Analizând noțiunea de paza instanța de fond a avut în vedere că prin prisma art. 1377 din noul cod civil are paza animalului proprietarul ori cel care în temeiul unui contract, a unei dispoziții legale ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea animalului și se servește de acesta în interes propriu.
S-a mai reținut că, din analiza probatoriului existent, respectiv declarațiile martorilor audiați și înscrisurile depuse, nu se poate desprinde concluzia că respectivii câini s-ar fi aflat sub paza juridică a societății pârâte la data producerii faptei ilicite chiar dacă societatea și-a însușit această calitate ulterior producerii acestui eveniment.
În opinia apelantei-reclamante, hotărârea atacată este nelegală și netemeinică având în vedere următoarele aspecte:
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale în speța de față și o greșită analiză a probatoriului existent.
Astfel, potrivit art. 1375 din noul cod civil „proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.
În înțelesul dispozițiilor art. 1375 din noul cod civil are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu.
Instanța de fond a făcut o confuzie în ceea ce privește natura noțiunii de pază a animalelor, mai exact a apreciat greșit faptul că aceste animale s-ar fi aflat doar în paza materială a societății pârâte și nu în paza juridică a acesteia, decât după producerea incidentului.
În primul rând, apelanta apreciază că noțiunea de pază materială nu poate exista singură, nu este de sine stătătoare într-o faptă juridică ilicită, cum este cea de față. Această pază materială coexistă doar alături de paza juridică, fiind condiționată de existența pazei juridice, deci de existența unui proprietar. Or, în cazul de față din analiza făcută de instanța de fond, nu a determinat care ar fi proprietarul acestor câini, sau cine ar fi trebui să aibă paza juridică a acestora.
Însă chiar și în ipoteza în care ar exista un paznic juridic, apelanta apreciază că animalul în sine - câinele, în cazul de față, prin specificul său și caracteristica sa de baza, de animal de pază sau de companie nu poate avea, decât în cazuri excepționale și rarisime, un proprietar - paznic juridic și un detentor - paznic material (care sa-l plimbe eventual) și în nici un caz asupra câinilor care au atacat-o pe domnia sa nu putea fi exercitată doar o pază materială, în lipsa unui proprietar al acestor câini, mai ales dacă erau atât de agresivi pe cât declară aproape toți martorii audiați.
În altă ordine de idei, apelanta consideră că există suficiente probe din care să rezulte faptul că societatea pârâtă deținea un control, supraveghea aceste animale, care răspundeau doar la comenzile angajaților societății, deoarece aceștia îi și hrăneau și că această societate se servea de aceste animale ca de niște animale de pază. Aceasta chiar dacă martorii audiați, angajații pârâtei și-au nuanțat considerabil declarațiile date în fața instanței de decata, în raport cu cele date în fața organelor de poliție.
Societatea afirmă și probează faptul că pe poarta societății există, chiar și la data producerii incidentului semnul „Câine rău”. Care este rațiunea existenței acestui semn vizibil la ., atât timp cât reprezentanții acesteia susțin că ei nu au câini, sau că cel puțin nu exercită paza juridică a unor câini aflați în curtea lor, așa cum consideră instanța de fond.
Ulterior atacului la societate s-a deplasat organul de politie din localitatea G., care a consemnat în procesul verbal întocmit faptul că în curtea societății se aflau mai mulți câini nelegați iar în partea stânga a curții pe o parcelă de aproximativ 4mp, împrejmuită cu plasă se aflau alți cinci câini.
Existența acestor animale în curtea societății, atât înainte cât și ulterior atacului creează o prezumție clară de proprietar din partea societății, prezumție care nu poate fi înlăturată prin declarațiile angajaților săi sau printr-o probă „pro causa” cum este adresa din data de 11.12.2013, a societății pârâte către Primăria comunei G., prin care reclamă prezența unor câini vagabonzi în zona de producție, adresă care în mod inexplicabil a fost avută în vedere de instanța de fond.
Atât din declarațiile date în dosarul penal, cât și din cele date în prezenta cauză reiese faptul că la sediul societății S.C. B. I. S.R.L. a fost ulterior producerii incidentului, construit un țarc pentru câini. Acest aspect este relatat de către D. A. D., Iancau Dcac A. M., respectiv M. N. C.. Acestă măsură luată de către organele de conducere ale societății S.C. B. I. S.R.L. creează o stare de incertitudine cu privire la declarațiile date de angajații societății pârâte, ca urmare a faptului că respectiva măsură este una prin care se urmărește protejarea câinilor respectivi, despre care cei audiați susțin că sunt vagabonzi sau maidanezi. În această situație măsura luată de către societatea pârâtă nu își are rostul sau oricum nu există, în opinia apelantei o explicație raționala în această măsură, pentru că nu este prima persoana muscată în incinta acestei societăți.
În realitate societatea s-a servit și se servește de aceste animale ca de niște animale de pază exercitând un control sesizabil și grijă totodată față de acestea, atunci când interesele îi cer, iar când se produce o faptă ilicită datorită acestor câini, se disociază de aceste animale și devine doar un detentor fără nici o răspundere, aruncând vina pe autoritatea publică locală care tolerează existența acestor animale.
Concluzia firească și unică, în opinia apelantei este aceea că dacă acești câini nu ar aparține societății pârâte atunci ca urmare a accidentului reclamantei, societatea ar fi apelat la un serviciu specializat de ecarisaj (care există în . deplasează oriunde în județul T.) pentru a rezolva această problemă și nu ar fi construit un tarc ca adăpost pentru aceștia.
Mai mult decât atât, apelanta apreciază că prin construirea țarcului respectiv societatea S.C. B. I. S.R.L. recunoaște faptul că respectivii câini îi aparțin și respectă totodată normele privind deținerea la sediile companiilor a animalelor de companie asigurându-le acestora pe timpul zilei o boxa sau țarcuri special amenajate.
În opinia apelantei, în cauza de față sunt întrunite toate condițiile de existență ale răspunderii civile delictuale în ceea ce privește societatea pârâtă, așa după cum aceasta este definită la art. 1349 Cod civil, respectiv 1375, 1377 Cod civil. Astfel există o faptă de natură ilicită, dovada acesteia rezultă din starea de fapt expusă, există de asemenea un prejudiciu atât de natură civilă cât și moral, legătura de cauzalitate între cele două elemente este evidentă, iar în privința vinovăției, actuala reglementare a Codului civil prevede că „proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
În drept, apelanta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349, art. 1375, art. 1377 din noul cod civil.
În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și proba testimonială. solicitam încuviințarea probei cu înscrisuri precum și proba testimonială.
Totodată, apelanta a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa la dezbateri.
La data de 14.05.2015, intimata-pârâtă ., prin avocat, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat, ca netemeinic și nelegal și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în faza procesuală a apelului, pentru următoarele motive:
Sentința apelată apare în opinia sa ca fiind temeinică și legală, astfel încât apelul declarat de apelanta - reclamantă nu poate fi decât netemeinic și nelegal.
Din analiza motivelor care au stat la baza pronunțării sentinței apelate, raportate și la motivele de apel, rezultă cu exactitate atât raționamentul legal avut în vedere de instanța de judecată la pronunțarea sentinței cât și starea de fapt reținută, așa cum au fost avute în vedere atât din documente, cât și din audierea martorilor admiși în probațiune la solicitarea ambelor părți.
Ca situație de fapt, aceasta apreciază că în mod corect instanța a reținut că acei câini care au atacat-o și i-au provocat leziuni apelantei sunt câini comunitari, așa numiții „maidanezi", câini care trăiesc în cea mai mare parte pe domeniul public și sunt hrăniți sporadic de diverse persoane sau își procură mâncare din locuri aflate pe domeniul public.
Totodată, intimata consideră că a demonstrat în mod detaliat și bine fundamentat toate aspectele care au fost menționate și în concluziile scrise avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea sentinței apelate, și anume:
-Câinii erau comunitari, nu locuiau pe proprietatea societății, aceștia fiind hrăniți în mod sistematic de salariații societății și cu siguranță nu de societate prin reprezentantul său legal într-o manieră care să poată semnifica asumarea răspunderii pentru ei și pentru activitățile lor. Din depozițiile martorilor rezultă că hrănirea ocazională intervenea de obicei pentru a se asigura că nu vor fi atacați și salariații societății de aceiași câini.
-În apropierea sediului societății se află groapa de gunoi, care atrage un număr considerabil de câini care își găsesc de mâncare pe suprafața acesteia. Problema publică a câinilor comunitari este una bine cunoscută în zonă, așa cum a subliniat prin documentele depuse în dosarul de fond și probele testimoniale administrate (oamenii sunt mușcați în zonă și în apropiere relativ frecvent, nu neapărat de aceiași câini și au fost mușcați inclusiv salariați ai societății iar autoritățile competente nu iau măsuri adecvate). Salariații societății au „control" asupra acestor câini în general doar în măsura în care îi alungă pe aceștia pentru a asigura pe cât posibil securitatea persoanelor care intră pe proprietatea sa. Desigur că, dată fiind prezența câinilor în zonă, unii dintre aceștia s-au obișnuit cu personalul societății mai mult decât cu alte persoane aflate acolo pentru prima dată dar în nici un caz nu poate fi vorba de o posibilitate de control, în sensul strict, al câinilor de personalul societății.
Aspectul subliniat de apelantă în motivarea apelului, anume că paza juridică asupra câinilor este demonstrată de țarcul construit de societate și de faptul că s-au pus anunțuri de tip „câine rău" pare cel puțin arbitrară, dacă nu total incorectă și subiectivă. I se reproșează, practic, societății că a luat măsuri normale de încercare a normalizării situației și protejare a cetățenilor și a câinilor, făcând practic din această inițiativă un mecanism de tragere la răspundere a societății. Se sugerează în acest fel, probabil, că societatea ar fi fost mult mai avantajată dacă nu ar fi luat nici o măsură și ar fi lăsat pericolul din zona nesemnalizat și nerezolvat în nici un fel, pentru a se proteja juridic. Intimata a arătat că nu este de acord cu o asemenea interpretare și apreciază că orice persoană de bună credință și cu minim simț civic ar fi trebuit să acționeze la fel și să facă tot ce îi stă în putință pentru a ajunge la o soluție cât mai eficientă în evitarea unor situații periculoase pe viitor.
De asemenea, intimata a solicitat instanței să aibă în vedere un alt aspect de fapt foarte important: în ciuda susținerilor sale, apelanta s-a aflat în curtea societății doar pentru a încerca să se protejeze de atacul câinilor care a început atât timp cât ea se afla încă pe câmp și apoi pe stradă. Ea nu a intrat în curtea societății să cumpere produse, în primul rând pentru că la această locație societatea nu vinde produse, doar le depozitează, și apelanta nu a fost niciodată un client al societății. Faptul că a încercat, practic, să se refugieze pe proprietatea societății și din păcate nu a reușit, dar a fost apoi ajutată de salariați și transportată pentru îngrijiri, departe să o mulțumească pe apelantă sau să i se pară un ajutor apreciabil, a determinat-o să încerce ulterior tragerea la răspundere legală a societății și reprezentanților ei. În opinia intimatei acest comportament este unul care poate da instanței indicii despre adevărata situație de fapt în cauză și credibilitatea fiecăreia dintre părți.
În opinia intimatei, cel puțin la fel de importantă este latura juridică a determinării răspunderii civile, aspect asupra căruia apreciază că instanța de fond s-a pronunțat în mod ireproșabil, arătând în mod clar care a fost interpretarea sa legală asupra situației și motivând decizia luată.
Astfel se reține de instanța de fond că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat de animale, se impune întrunirea condițiilor prevăzute de art. 1375 și art.1377 Cod civil.
Este de necontestat existența unora dintre elemente, fapta ilicită și prejudiciul material. Lipsește în schimb, la fel de incontestabil în opinia sa, calitatea de responsabil pentru fapta ilicită și prejudiciu, atât timp cât societatea nu s-a aflat și nu se află în paza juridică a animalelor.
A mai arătat că toate împrejurările de fapt și acțiunile diverselor persoane, inclusiv salariații societății, cărora apelanta le de o conotație care implică paza de fapt și juridică asupra animalelor au în realitate o altă explicație, pe care consideră că a mai arătat-o și a demonstrat-o temeinic.
Ca urmare intimata a mai subliniat că în opinia sa, instanța de fond a făcut o apreciere justă și legală când a concluzionat, pe bază de probe și analizând afirmai părți, că societatea pârâtă nu s-a aflat la data evenimentelor în paza juridică a câinilor și deci, ca urmare, nu poate fi trasă la răspundere pentru prejudiciul suferit de reclamantă.
Așa cum a menționat și instanța în sentința apelată, aspectele invocate de reclamantă la judecarea în fond a cauzei (la care se adaugă și cele invocate în motivarea apelului personale, nu prezintă caracter neechivoc și nu pot sta la baza prezumției că societatea intimată se afla la momentul respectiv în paza juridică a câinilor.
În aceste condiții, „câtă vreme nu a fost dovedită calitatea pârâtei de paznic juridic al respectivilor câini, în accepțiunea art. 1377 Cod civil, condiție esențială pentru angajarea răspunderii sale civile", intimata apreciază că în mod corect instanța a dispus respingerea acțiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu societatea pârâtă.
Ca urmare a pronunțării unei sentințe temeinice și legale de instanța de fond, intimata apreciază că apelul, care nu aduce practic nici un element de fapt sau juridic nou și nici o critică fundamentată se impune a fi respins ca netemeinic și nelegal.
În ceea ce privește solicitarea de probațiune din partea apelantei, intimata a solicitat respingerea cererii având în vedere că în cauză au fost propuși, admiși și audiați martori ai ambelor părți, care, în opinia sa, au dat declarații de natură să lămurească situația de fapt. În măsura în care i s-ar fi părut insuficienți, reclamanta putea cere suplimentarea probatoriului la acel moment. De asemenea, din cererea de probațiune rezultă că practic reclamanta nu urmărește demonstrarea unor aspecte care să lămurească în mod suplimentar situația de fapt și de drept, ci doar să aducă noi persoane care, în cel mai bun caz, să confirme aceleași împrejurări deja arătate de martorii deja audiați.
În drept, intimata-pârâtă și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art. 1349, art. 1375 civil, precum și art. 205, art. 466 și următoarele din Noul Cod de procedură civilă.
Apelanta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.
În apel, a fost completat probatoriul cu declarațiile martorilor D. S.-I. și S. C., propuși de apelantă.
Apelul este nefondat.
Procedând la analiza motivelor de apel, a dispozițiilor legale incidente, ca și a susținerilor părților și a sentinței civile ce face obiectul controlului judiciar pendinte, instanța urmează a respinge apelul formulat în cauza, pentru considerentele ce succed:
Apelanta contesta temeinicia hotărârii judecătorești de prima instanța, învederând că în mod eronat nu a reținut judecătoria aceasta calitatea de paznic juridic a societății pârâte, întrucât, pe de o parte, paza materiala nu poate fi disociata de paza juridica, iar din actele societății, efectuate după incident, coroborate cu faptul că și anterior aceasta deținea un control, supraveghea aceste animale, care răspundeau doar la comenzile angajaților societății, deoarece aceștia îi și hrăneau și că această societate se servea de aceste animale ca de niște animale de pază, se poate deduce ca aceasta și-a asumat aceasta calitate, motiv pentru care se impune a răspunde pentru fapta respectivelor animale, în temeiul art.1349, respectiv 1375, 1377 C.civ.
Tribunalul apreciază că îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale se impune a fi dovedită în mod neîndoielnic, neputând fi angajată în baza unor simple prezumții, astfel cum pretinde reclamanta.
În speța, aceasta și-a întemeiat demersul juridic pe instituția răspunderii pentru fapta animalului, iar calitatea de paznic juridic este necesar a fi dovedită în mod cert, știut fiind că în această materie funcționează prezumția că paza juridică aparține proprietarului, cu excepția situațiilor în care se dovedește contrariul, și anume că, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, o altă persoană decât proprietarul exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului și se servește de acesta în interes propriu.
Nu poate fi primită alegația apelantei în sensul că se impune a fi pus semnul egalității între paza materială și paza juridică, întrucât diferența este cea de la simplul detentor la proprietar sau posesor.
Pentru a fi posibilă tragerea la răspundere a pârâtei-intimate era necesar ca reclamanta-apelantă să probeze că, la data incidentului, societatea-pârâtă avea calitatea de paznic juridic al câinilor, adică exercita în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului și se servea de acesta în interes propriu.
Cum aceasta calitate nu îi este conferită de lege și nici nu a fost probată deținerea câinilor în temeiul unui contract, rămâne de analizat dacă societatea și-a apropriat în fapt câinii.
În primul rând, deși apelanta a susținut calitatea persoanei juridice de paznic juridic, a argumentat aceasta calitate prin comportamentul anumitor angajați, însă răspunderea persoanei juridice este angajată, de principiu, prin actele și faptele organelor sale de conducere, numai în subsidiar putând fi antrenată, ca mijloc de garanție, răspunderea de tip obiectiv a comitentului pentru fapta prepusului (răspunderea prepusului fiind însă întotdeauna pentru fapta proprie savarsita în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, o răspundere de tip subiectiv); reclamanta nu a susținut însă acest tip de răspundere.
Abia subsecvent incidentului, a fost evidențiată savarsirea unor fapte ale societății comerciale însăși care a procedat luarea unor măsuri de protecție, cu finalitatea dovedita a evitării producerii unor astfel de evenimente pe viitor, iar aceasta atitudine ulterioara nu este de natura a-i conferi și pentru trecut calitatea de paznic juridic.
Din probele testimoniale administrate, cele suplinite în apel nefiind apte a conduce la alta concluzie, tribunalul conchide ca reclamanta a fost atacata și muscata de câini comunitari (aflați în paza juridică și răspunderea unitatii administrativ teritoriale, prin autoritățile sale!), câini ce pătrund și în incinta societății comerciale atât prin poarta ce se deschide pentru circulația autovehiculelor și a angajaților, cât și prin diversele orificii din gard și a fost ajutată de angajați ai societatii ce au procedat la îndepărtarea câinilor strigând și aruncând cu pietre în ei (aceeași atitudine au avut angajații și în cazul martorilor ascultați în apel).
Faptul că chiar angajaților societatii le era teamă de câini și că pentru a nu fi atacați le aruncau ocazional hrană ori strigau la ei cu generalizatul apelativ „marș”, folosind și pietre în acest sens, nu este de natură a dovedi nici măcar faptul că respectivii câini se aflau în paza materială a societatii și, cu atât mai puțin, că aceasta și i-a apropriat pentru a se folosi de aceștia pentru pază, câtă vreme nu reiese aptitudinea acesteia de a exercita o direcție și un control asupra animalelor.
Avertismentul “câine rău” se înscrie în . insuficiente luate anterior pentru a preveni incidente de genul celui analizat (în aceasta privință fiind aplicabil art.1356 alin.2 C.civ.) și denotă faptul că societatea comercială, prin reprezentanții săi, conștientiza pericolul creat de prezenta câinilor comunitari în zona și chiar în propria incintă, însă această atitudine preventivă nu îi poate conferi calitatea de titular al animalelor.
Este însă cert că societatea comercială nu ar fi trebuit să permită accesul animalelor în incinta sa, fiind obligată potrivit art.1349 C.civ. să ia toate masurile pentru a evita aceasta (astfel cum a procedat ulterior), însă aceasta situație de fapt este de natură a angaja o răspundere de tip subiectiv, pentru fapta proprie și nu pentru fapta animalelor al căror proprietar nu este și pe care, oricum, nu și le apropriase la momentul incidentului.
Astfel cum s-a anteargumentat, reclamanta a solicitat tragerea la răspundere a societatii comerciale pentru calitatea sa de paznic juridic al câinilor, în acest sens fiind motivat în fapt și în drept întregul său demers judiciar, inclusiv din perspectiva criticilor formulate în apel, iar, în respectarea principiului disponibilității edictat de art.9 C.proc.civ. și a limitelor investirii, instanța este ținută să analizeze și să se pronunțe întocmai, potrivit art.22 alin.6 C.proc.civ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale evocate, potrivit art.480 N.C.proc.civ., apelul va fi respins, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.
În temeiul art.453 C.proc.civ., în raport de culpa sa procesuală, tribunalul o va obliga pe apelanta-reclamantă la cheltuieli de judecata către intimata-pârâtă în sumă de 1860 lei, onorariul avocațial, potrivit chitanței de la dosar, și va respinge cererea acesteia cu același obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă B. A., având CNP_, cu domiciliul în G., ., jud. T., și cu domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat M. A. în Timișoara, .. 1, jud. T., împotriva sentinței civile nr._/14.10.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, având ca obiect rezoluțiune contract, în contradictoriu cu intimata-pârâta ., având CUI R., cu sediul procedural ales în Timișoara, ., ap. 9, ..
Obligă pe apelanta-reclamantă la cheltuieli de judecată către intimata-pârâta în sumă de 1860 lei.
Definitivă.
Pronunțată în data de 04 noiembrie 2015 prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei.
Președinte, L. D. | Judecător, I. A. D. | |
Grefier, L. M. S. |
Red. L.D./ Tehnored. L.S. 10.11.2015/ 4 ex.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara – judecător V. E. C.
| ← Evacuare. Decizia nr. 213/2013. Tribunalul TIMIŞ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 886/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
