Anulare act. Decizia nr. 664/2015. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 664/2015 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 15-07-2015 în dosarul nr. 8088/327/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ DE C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.664
Ședința publică de la data de 15 Iulie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE S. R.
Judecător R. A. V.
Grefier D. B.
Pe rol fiind judecarea apelului civil formulat de către apelanta-pârâtă B. L. ROMÂNIA S.A., cu sediul în mun. București, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr.244 din 03 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr._, având ca obiect „anulare act”, în contradictoriu cu intimații-reclamanți G. G. C. și G. C., ambii cu domiciliul în oraș Techirghiol, ., județul C..
Dezbaterile asupra apelului civil au avut loc în ședința publică din data de 08 Iulie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre când, având nevoie de timp pentru studiul actelor și lucrărilor dosarului, instanța a amânat pronunțarea la data de 15 Iulie 2015, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL,
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._/212/2014, reclamanții G. G. C. și G. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. L. ROMÂNIA S.A. – Sucursala C., constatarea nulității absolute a clauzei înscrisă la pct.4 lit. d2) din contractul de credit de consum nr._/07/17.12.2007, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani percepute cu acest titlu, sume pe care le estimează provizoriu la 1.400 euro și la plata dobânzilor legale calculate la aceste sume, începând cu data notificării – 30.04.2014 și până la data plății efective. A solicitat, de asemenea, constatarea nulității absolute a clauzei înscrisă la pct.2 din actul adițional nr. 1/20.09.2010 și obligarea băncii de a nu mai percepe pe viitor acest comision, și obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani percepute cu acest titlu, sume pe care le estimează provizoriu la 2.800 euro și la plata dobânzilor legale calculate la aceste sume, începând cu data notificării – 30.04.2014 și până la data plății efective, potrivit OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.
În fapt, în motivarea acțiunii, în esență, reclamanții au arătat că prin contractul de credit de consum nr._/07/17.12.2007, au împrumutat de la pârâtă suma de 65.000 euro, cu termen de rambursare 20 de ani, în contract fiind inserat la pct.4 d2 un „comision de gestiune și risc”. Pentru garantarea creditului a fost constituită ipotecă de rang I asupra imobilului situat în C., ., ., .> Urmare a intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, act normativ emis pentru transpunerea și implementarea în legislația națională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, fiind exclusă în mod evident perceperea acestui tip de comision de gestiune și risc, banca l-a redenumit prin actul adițional nr. 1/20.09.2010 „comision de administrare credit periodic”, deși acest act normativ nu permite transformarea sau redenumirea unui comision pe care îl consideră nelegal și în condițiile în care comisionul de administrare era „0” (nu exista) potrivit contractului de credit.
S-a mai învederat că, prin notificarea înregistrată sub nr._/30.04.2014, au solicitat băncii rezolvarea situației pe cale amiabilă, însă prin adresa nr._/1052/E/29.05.2014 aceasta și-a exprimat refuzul în acest sens, motiv pentru care s-u adresat instanței de judecată.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OUG nr.50/2010, jurisprudența CJCE și jurisprudența națională în acest sens (vom depune în acest sens hotărâri judecătorești)..
Pârâta a formulat în termen procedural întâmpinare (fila 48-51) prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind netemeinică și nefondată, arătând că, în cauză, clauzele contestate nu au caracter abuziv. A arătat că la data de 20.09.2010, conform prevederilor OUG nr.50/2010, în temeiul acordului de voință liber consimțit și neviciat al reclamanților, părțile contractului de credit au încheiat și semnat actul adițional nr.1 prin care, la art.2, s-a modificat denumirea comisionului de gestiune în comision de administrare credit periodic, valoarea acestui rămânând neschimbată, respectiv 0,1 %/lună, aplicat la valoarea în sold a facilității de credit, plătibilă din disponibilitățile împrumutatului. A mai susținut pârâta faptul că nu a existat nici la momentul încheierii convenției și nici pe perioada derulării sale vreo interdicție legală de a percepe acest comision.
Pârâta a depus în susținere un set de înscrisuri (fila 60-114).
Prin încheierea de ședință nr.20.256 din data de 10.10.2014, Judecătoria C. a dispus trimiterea dosarului civil nr._/212/2014 către Judecătoria Tulcea având în vedere faptul că, la data de 07.10.2014, s-a înaintat de către curtea de Apel C. – Secția a II-a Civilă, C. Administrativ și Fiscal o încunoștințare prin care s-a învederat faptul că s-a admis cererea de strămutare a dosarului, prin sentința civilă nr.43/03.10.2014, pronunțată în dosarul nr._, cu consecința strămutării cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.
Pe rolul Judecătoriei Tulcea, cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 22.10.2014.
Soluționând cauza, Judecătoria Tulcea prin sentința civilă nr. 244 din 03 februarie 2015 a admis cererea formulată de reclamanții G. G. C. și G. C., a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise la pct.4 lit. (d2) din contractul de credit de consum nr._/07/17.12.2007și a obligat pârâta B. L. România S.A. – Sucursala C. la restituirea către reclamanți a sumei de 1.232,31 Euro percepută cu titlu de comision de gestiune și risc pentru perioada 19.01.2009 – 18.08.2010, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data notificării din 30.04.2014 și până la data plății efective.
De asemenea, a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise la pct.2 din actul adițional nr.1/20.09.2010 și, în consecință, a dispus obligarea pârâtei de a nu mai percepe pe viitor acest comision.
A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 2.648,97 Euro percepută cu titlul de comision de administrare credit periodic pentru perioada 20.09.2010 – 18.08.2014, la restituirea sumei percepute cu acest titlu în continuare până la finalizarea litigiului, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data notificării din 30.04.2014 și până la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de credit de consum nr._/07/17.12.2007, reclamanții au împrumutat de la pârâtă suma de 65.000 euro, cu termen de rambursare 20 de ani, în contract fiind inserat la pct.4 lit. d2) un „comision de gestiune și risc”. Pentru garantarea creditului a fost constituită ipotecă de rang I asupra imobilului situat în C., ., ., .> Urmare a intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, act normativ emis pentru transpunerea și implementarea în legislația națională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, între părți a fost încheiat actul adițional nr. 1/20.09.2010, iar comisionul de gestiune și risc a fost redenumit în „comision de administrare credit periodic”.
Prin notificarea înregistrată sub nr._/30.04.2014, a solicitat băncii rezolvarea situației pe cale amiabilă, însă prin adresa nr._/1052/E din data de 29.05.2014 aceasta și-a exprimat refuzul în acest sens.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a indicat valoarea totală a comisionului de gestiune și risc, respectiv suma de 1.232,31 Euro, plătită de reclamanți pentru perioada 19.01.2009 – 18.08.2010 (20 luni), iar valoarea totală a comisionului de administrare credit periodic plătită de reclamanți pentru perioada 20.09.2010 – 18.08.2014 (48 luni), a învederat pârâta că este în cuantum de 2.648,97 Euro, sume ce nu au fost contestate de către reclamanți, potrivit celor învederate prin concluziile scrise depuse la data de 21.11.2014 (filele 18-21 din dosarul acestei instanțe.
Reclamanții au efectuat plata acestor sume de bani până în prezent, fapt ce nu a fost contestat de către pârâtă.
Prin prezenta acțiune reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute la pct.4 lit. d2) din contractul de credit de consum nr._/07/17.12.2007, privind comisionul de gestiune și risc, raportat la caracterul abuziv al acesteia, conform Legii nr. 193/2000, precum și restituirea sumelor achitate pârâtei cu acest titlu, la care să se adauge dobânda legală aferentă calculată de la data notificării din 30.04.2014 și până la data plății efective.
Totodată, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei înscrise la pct.2 din actul adițional nr. 1/20.09.2010 și obligarea băncii de a nu mai percepe pe viitor acest comision, cu obligarea acesteia la restituirea sumelor de bani percepute cu acest titlu, și la plata dobânzilor legale calculate la aceste sume, începând cu data notificării – 30.04.2014 și până la data plății efective, potrivit OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.
Având în vedere că încheierea convenției de credit a avut loc anterior datei de 01.10.2011 (dată la care a intrat în vigoare Noul Cod Civil), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stabilesc.
Raporturile contractuale existente între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ menționat, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din același act normativ.
De asemenea, s-a mai reținut că, la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).
Astfel, s-a arătat că, reținând dispozițiile art. 4 alin. 1, 2, 3 și 6 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. art. 1 alin. 1 din același act normativ, reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: nu a fost negociată direct cu consumatorul; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când aceasta este clar și inteligibil exprimată.
Totodată, s-a reținut că, în cauza Salvat Editores SA vs. José M. Sànchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauze abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere "se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele."
Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze în materia protecției consumatorului este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora.
Clauza contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în pct.4 lit. d2) din condițiile speciale ale contractului de credit de consum nr._/07/17.12.2007, și prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe un comisionul de gestiune și risc de 0,1%, lunar, aplicat la soldul creditului, începând cu al doilea an de creditare, cu plata din disponibilități proprii.
Spre deosebire de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței unei sume de bani pentru o anumită perioadă, comisionul este în general perceput pentru serviciile prestate/operațiunile efectuate de către bancă; în cauză, banca a perceput comisionul de risc fără a presta vreun serviciu sau a efectua vreo operațiune. "Punerea la dispoziție a creditului" (într-o singură tranșă – executare uno ictu a obligației pârâtei), nu justifică prin ea însăși perceperea unui comision pentru întreaga perioadă contractuală, comision aplicat lunar la soldul creditului.
Potrivit celor inserate în Secțiunea I a condițiilor generale ale contractului, comisionul de gestiune și risc reprezintă comisionul perceput de Bancă pentru angajarea creditului/facilității de credit și punerea la dispoziția împrumutatului a creditului/facilității de credit. Acest comision se reține de către Bancă la data primei utilizări a creditului/facilității de credit din disponibilitățile împrumutatului sau din credit/facilitatea de credit.
Simpla menționare a valorii comisionului (procentului aplicabil sau a sumelor pe care reclamanta urma să le plătească lunar, potrivit graficului de rambursare) și a perioadei pentru care este datorat, fără să existe posibilitatea pentru reclamant de a cunoaște cauzeleperceperii sale, iar pentru instanță de a aprecia asupra temeinicii sale în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. În condițiile în care noțiunea de "risc" este una generală, pregătirea, studiile, prudența și atenția reclamantului, diligențele depuse pentru a se informa sau a compara produsele de pe piața bancară, sunt lipsite de relevanță.
Faptul că pârâta a încercat prin întâmpinare să justifice necesitatea perceperii comisionului de risc este irelevant, cât timp toate riscurile invocate nu sunt identificate și explicate în contract, ceea ce ar fi adus clauzei un caracter inteligibil și previzibil. De altfel, lit. g) din lista anexă la Legea nr. 193/2000 caracterizează drept abuzive acele clauze care dau comerciantului dreptul exclusiv să interpreteze clauzele contractuale, astfel că interpretarea oferită de pârâtă nu poate fi luată în considerare, în condițiile în care, în caz de dubiu, interpretarea trebuie realizată în favoarea consumatorului, în temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
S-a mai arătat că, nu se contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinței pârâtei de a contracta, dată fiind și valoarea ridicată a acestuia, și nici că prin constatarea nulității clauzei reglementând acest comision pârâta ar suferi o pierdere financiară. Însă, această împrejurare nu constituie un impediment pentru nulitatea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincție între clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimțământului, și cele mai puțin importante, sau între clauzele care au caracter patrimonial și cele care nu au caracter economic.
Astfel, s-a concluzionat că, apreciind că această clauză cuprinsă în pct.4 lit. d2) din condițiile speciale ale contractului de credit de consum nr._/07/17.12.2007 are caracter abuziv, fiind contrară normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant și consumator, este nulă absolută.
În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea prestațiilor, prima instanță a reținut că, prestația la care pârâta s-a obligat – acordarea unei sume de bani reclamantului, a fost executată dintr-o dată; deci, convenția de credit este un contract cu executare dintr-o dată (uno ictu), fiind așadar posibilă restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzei privind comisionul de risc, potrivit principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anteriore(ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze nule trebuie restituit).
Raportând situația de fapt și la dispozițiile art. 994 cod civil ce reglementează instituția plății nedatorate, constatându-se întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanți – solvens cu privire la comisionul de gestiune și risc a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenția de credit, prima instanță a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.232,31 Euro percepută cu titlu de comision de gestiune și risc pentru perioada 19.01.2009 – 18.08.2010, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data notificării din 30.04.2014 și până la data plății efective, în temeiul prevederilor O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești (dispoziții de drept material sub imperiul cărora s-a încheiat contractul în discuție).
Plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligația de care nu era ținut iar în speță, reclamanții au achitat comisioanele a căror restituire s-a dispus anterior datei de 01.11.2011.
În continuare a reținut prima instanță că, la data de 21.06.2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prin care s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori.
Potrivit art. 95 din ordonanța mai sus menționată, în forma în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, pentru contractele aflate în curs de derulare, s-a instituit în sarcina creditorilor obligația ca, în termen de 90 de zile, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile acestui act normativ.
Modificarea contractelor aflate în derulare urma să se facă prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență. S-a interzis introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din ordonanță, introducerea oricăror alte prevederi, fiind considerate nule de drept. Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale se considera acceptare tacită.
Potrivit art. 36 din același act normativ, pentru creditul acordat, creditorul nu putea percepe decât un comision de analiză dosar, un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, o compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei înscrise la pct.2 din actul adițional nr.1/20.09.2010 și obligarea pârâtei de a nu mai percepe pe viitor acest comision s-a reținut că, prin pct. 2 din actul adițional nr. 1/20.09.2010 (filele 24-35), s-a prevăzut faptul că se modifică denumirea „comisionului de gestiune” în „comision administrare credit periodic”, iar valoarea acestuia va rămâne neschimbată, respectiv 0,1 %/lună, aplicat la valoarea în sold a facilității de credit, plătibilă din disponibilitățile împrumutatului.
În speță, având în vedere dispozițiile art.41 raportat la art. 80 alin. 1 din OUG nr.50/2010, nu a fost respectată procedura prevăzută de lege în ceea ce privește actul adițional, pârâta neformulând notificarea prevăzută de lege și nerespectând termenele instituite în acest sens.
S-a mai precizat că, prin inserarea „comisionului de administrare credit periodic”, având aceeași semnificație și același cuantum ca și „comisionul de gestiune și risc”, respectiv condiții de plată, singura deosebire fiind denumirea, banca a încălcat dispozițiile art.35 alin. l lit. b) din O.U.G. nr.50/2010.
Cum în contractul inițial din anul 2007, comisionul de administrare credit nu exista, iar consumatorii nu au solicitat în mod expres servicii suplimentare, introducerea acestuia prin actul adițional reprezintă un nou comision, a cărui introducere și percepere sunt interzise în mod expres de lege.
Din interpretarea dispozițiilor art. 36 din OUG nr.50/2010, rezultă că perceperea de către bancă a comisioanelor enumerate se va face pe viitor, cu condiția ca acestea să fi fost percepute, explicitate și acceptate la încheierea contractului, fiind exclusă interpretarea potrivit căreia comisioanele se pot percepe prin redenumirea altor comisioane, devenite nelegale după adoptarea OUG nr.50/2010.
S-a constatat, de asemenea, că, în cauză, „comisionul de administrare credit periodic” reprezintă o adăugare la lege întrucât el nu există printre cele enumerate de lege și este de natură să inducă confuzie consumatorilor, în sensul că ar fi identic cu „comisionul de administrare credit”.
În continuare prima instanță a invocat jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene asupra interpretării Directivei nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Hotărârea pronunțată la data de 27.07.2000 în Cauza Oceano Grupo Editorial SA vs. Rocio Murciano Quintero, Hotărârea pronunțată la data de 26.10.2006 în Cauza E. M. Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hotărârea pronunțată la data de 4.06.2009 în Cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikne G., cauza C-l 68/2005, Cauza C- 76/10 Pohotovost’ s.r.o. vs. Iveta Corckovsk și a arătat că, normele prevăzute de Legea nr. 193/2000 ocrotesc un interes public, iar clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, în acest sens fiind și jurisprudența ÎCCJ. Cum efectul direct al constatării nulității absolute a unei clauze din contract este restabilirea situației anterioare, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea sumelor percepute cu acest titlu, precum și la plata dobânzii legale conform OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești (dispoziții de drept material sub imperiul cărora s-au încheiat actele în discuție).
În consecință, prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise la pct.2 din actul adițional nr.1/20.09.2010, nulitatea absolută a clauzei, și obligația pârâtei de a nu mai percepe pe viitor acest comision.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat apel pârâta B. L. România S.A., criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei.
Astfel, a arătat apelanta că soluția instanței de fond relativ la comisionul de gestiune și risc se bazează pe motive contradictorii.
Pe de o parte instanța de fond, în mod corect reține că, în ceea ce privește comisionul de gestiune și risc este de 0,1% lunar, aplicat la soldul creditului, începând cu al doilea an de creditare, cu plata din disponibilitățile proprii, conform punctului (4) litera (d2) din condițiile speciale ale contractului de credit de consum nr._/07 din 17.12.2007 dar, pe de alta parte, procedează la analiza definiției comisionului de angajament și nu a comisionului de gestiune și risc, altfel cum rezultă din considerentele hotărârii atacate (conform Secțiunii I-Definiții din condițiile generale ale contractului de credit).
Mai mult, soluția dată acestui capăt de cerere se bazează și pe motive străine de natura cauzei.
Astfel, deși prin dispozitivul hotărârii atacate se anulează clauza cu privire la comisionul de gestiune și risc prevăzut la punctul 4 litera (d2) din contractul de credit, în considerente motivarea este dată și se fundamentează plecând de la definiția comisionului de angajament.
Or, prin raportare la definiția comisionului de gestiune și risc, acest comision nu se percepe pentru "punerea la dispoziție de creditului" astfel cum în mod greșit reține instanța de fond, ci pentru administrarea creditului/facilității de credit, pentru evaluarea bonității împrumutatului pe parcursul derulării creditului/facilității de credit.
Prin considerentele hotărârii atacate, instanța de fond a analizat comisionul de angajament, deși nu a fost învestită de către intimați în acest sens, încălcând principiul disponibilității părților, care guvernează procesul civil.
Referitor ța cele trei condiții necesare pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă apelanta a arătat că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.
Astfel, s-a arătat că, relațiile contractuale dintre părți au fost materializate prin asumarea unor condiții speciale și condiții generale de creditare, ambele cuprinse în contractul de credit de consum nr._/07/17.12.2007, prevederile referitoare la comisionul de gestiune și risc regăsindu-se la punctul (4) litera (d2) din condițiile speciale, iar definiția acestuia în Secțiunea I ~ Definiții din condițiile generale.
Cu privire la caracterul negociat al clauzei privind comisionul de gestiune și risc, trebuie subliniat faptul că în toate cazurile, numai condițiile generale ale contractului de credit - care nu funcționează ca instrument de incorporare a voinței părților, ci depozitează descrierea efectelor unui anumit tip de contract bancar, realizată de Banca anterior încheierii contractului - au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu și condițiile speciale ale contractului de credit care se discută și se negociază cu fiecare client in parte. Or, în speța de față la încheierea contractului de credit, intimaților li s-au comunicat condițiile generale, însă au fost negociate condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora. Astfel, prin raportare la condițiile speciale ale contractului de credit nu se poate susține ca nu au fost negociate de către părți elementele esențiale ale contractului: destinația creditului, valoarea creditului și moneda, modul de utilizare a creditului și termenul de utilizare, durata creditului, costurile creditului (dobânda curentă, dobânda majorată, penalitățile de întârziere, comisionul de angajament în privința căruia intimații prin cererea de credit și-au dat acordul cu privire la plata lui,comisionul de gestiune și risc, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de înscriere la AEGRM) modalitatea de rambursare (graficul de rambursare semnat de către intimați), garanțiile constituite. In plus, conform prevederilor Legii 193/2000, o clauza contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea acestuia să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Astfel, legislația reține prezumția lipsei negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate nu și în cazul condițiilor speciale.
Cunoașterea de către intimați a clauzei contractuale contestate încă de la momentul încheierii contractului conferea acestora posibilitatea de a refuza încheierea contractului. Mai mult, intimații nu aveau doar posibilitatea de a refuza încheierea contractului, ci și restituirea creditului acordat, înainte de a începe să efectueze plați cu acest titlu ( de comision de gestiune și risc), având în vedere că au beneficiat de o perioada de grație de 1 an cu privire la plata acestuia, perioadă suficientă de timp care le conferea în mod real posibilitatea de a efectua demersuri pentru o eventuala refinanțare a creditului de la o altă instituție de credit.
Astfel, intimații au început să achite sume de bani cu acest titlu, după încheierea contractului cu Banca și după ce au primit la data de 17.12.2008 adresa nr.4756 din G5.12.2008 emisă de către Banca prin care au fost notificați în scris că, începând cu data de 17.12.2008 perioada de gratie de 1 an pentru comisionul de gestiune i risc încetează și urmează să îl plătească. În timpul perioadei de grație sau imediat după expirarea acesteia intimații nu au depus nici un înscris din care să rezulte dezacordul lor privire la plata acestui comision prin care ar fi invocat la vremea respectivă caracterul nul si abuziv al clauzei. Mai mult, la data de 18.12.2008 intimații s-au prezentat la sediul sucursalei din C. și au semnat și ridicat noul scadențar de plată, aferent contractului de credit, ceea ce conduce la concluzia că prin aceasta au confirmat consimțământul lor pentru plata comisionului de gestiune și risc pe care și l-au dat la momentul semnării contractului de credit.
De asemenea, a mai arătat apelanta că, în ceea ce privește faptul că această clauză nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că "spre deosebire de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței unei sume de bani pentru o anumita perioada, comisionul este în general perceput pentru serviciile/operațiunile efectuate de banca" însă susținerea conform căreia în cauză, banca a perceput comisionul de risc fără a presta vreun serviciu sau a efectua vreo operațiune este greșită și nu poate fi primită pentru că în speță scopul/cauza pentru care a fost perceput comisionul de gestiune și risc rezultă în mod clar și neechivoc din chiar definiția acestuia, cu atât mai mult cu cât nici un text de lege nu obligă la detalierea acestora, definiția dată acestui comision este clară, cuantumul lui este determinat și nu depinde de voința unilaterala a Băncii, deoarece a fost stabilit de către ambele părți la momentul încheierii contractului de credit și nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestuia, sens în care acesta corespunde exigentelor de previzibilitate și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Și după acordarea creditului pe parcursul derulării acestuia și în legătură directă cu acesta Banca efectuează activități/operațiuni de administrare/gestionare a creditului, cum ar fi dar fără a se limita la înregistrarea în sistemul informatic a ratelor de capital și dobânda rambursate sau după caz restanțe, activități de monitorizare a situației creditului, efectuarea operațiunilor de rambursare a ratelor de credit și de plata a ratelor de dobândă aferente, efectuarea schimburilor valutare pentru rambursarea ratei de credit/dobândă, monitorizarea garanției constituite în vederea încheierii/prelungirii poliței de asigurare […]fără ca enumerarea acestora să fie limitativă, efectuarea operațiunilor de înregistrare în condițiile legii în bazele de deținute de către terți, care trebuie să fie remunerate.
In plus, sintagma "exprimate în mod clar și inteligibil" folosită de către norma comunitară reclamă o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal a clauzei în discuție ceea ce permite consumatorului să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor care privesc conținutul și efectele sale asupra contractului în ansamblu.
Or, în concret sintagma administrarea creditului pe parcursul derulării facilității de credit a cărei durată este una considerabilă conferă în mod clar și explicit consumatorului reprezentarea că în această perioada Banca în calitate de prestator de servicii efectuează în legătură cu creditul acordat activități de monitorizare/înregistrare în evidențele informatice proprii și cele ținute de către terți (Centrala Riscurilor Bancare - BNR si Biroul R. de Credit)/efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului, după cum efectuează operațiuni legate de bonitatea împrumutatului.
Deoarece activitatea de administrare a creditelor (ca activitate ulterioară și distinctă conform legii de activitatea de analiza și aprobare a creditelor) are o importanta deosebită, în cadrul fiecărei instituții de credit este organizată o direcție independentă grefată tocmai pe natura ei de activitate care implică riscuri semnificative în sensul prevederilor art.3 litera (e) și (f) din Norma 17/2003 a Băncii Naționale a României, iar ulterior ca o activitate semnificativă în sensul prevederilor art.3 punctul (v) din Regulamentul BNR 18/2009, iar după abrogarea acestuia, conform art.3 punctul 28 din Regulamentul 5/2013 al Băncii Naționale a României privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit ( regulament care a transpus în legislația națională Regulamentul (UE) nr,575/2013 a Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și firmele de investiții).
Toate aceste aspecte care au determinat legiuitorul național prin Ordonanța 50/2010 să prevadă în mod expres faptul că instituțiile de credit au dreptul să perceapă pentru creditul acordat un comision de administrare a creditului care are scopul de a remunera activitățile ulterioare analizei și aprobării creditului desfășurate de către Banca pentru utilizarea creditului/efectuarea(înregistrarea) operațiunilor de rambursare/plata a creditului, după cum au dreptul să perceapă comisionul de analiza pentru activități de analiză și aprobare a creditelor.
Contractul de credit bancar fiind un contract comutativ, iar nu aleatoriu, plata de către intimați a comisionului de gestiune și risc se face în schimbul unei contraprestații a băncii, respectiv administrarea creditului și evaluarea bonității împrumutatului pe durata celor 20 de ani de creditare, astfel încât nu se poate susține în mod întemeiat că, clauza prin care a fost instituit a rupt echilibrul contractual dintre părți în mod nejustificat și ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, prin inserarea comisionului de gestiune și risc, banca nu a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul intimaților (având în vedere și valoarea relativ redusă a acestui comision) astfel încât echilibrul contractual nu s-a rupt, fiind îndeplinită cerința bunei credințe.
De asemenea, intimații nu au probat că articolul referitor la comisionul de gestiune și risc ar fi fost inserat cu rea-credința de către bancă și, cu atât mai puțin că determină caracterul neevaluabil al cauzei actului juridic și implicit că ar compromite echilibrul acestuia.
Referitor la obiectul sau la prețul contractului a arătat apelanta că, potrivit art.l7 alin (2) din OUG 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.2 punctul 24 din OG nr.21/1992 rezultă cu claritate că, comisionul de gestiune și risc este parte a prețului contractului.
Instanța de fond apreciază că, clauza referitoare la comisionul de gestiune și risc nu are un caracter clar și neechivoc deoarece ""nu a existat posibilitatea pentru reclamant de a cunoaște cauzele perceperii sale, iar pentru instanță de a aprecia asupra temeiniciei sale" or, prin raportare la definiția dată acestui comision prin contractul de credit rezultă în mod clar și neechivoc care sunt cauzele perceperii sale, din cel de ai doilea an de creditare.
Prin urmare în mod greșit prima instanță a reținut caracterul echivoc al clauzei referitoare la comisionul de gestiune și risc, deoarece acesta nu contravine obligației pozitive de transparență, care impune profesionistului să formuleze clauze de o maniera clară și precisă, în sensul Directivei Consiliului nr.93/13/CEE din 05.04.1993.
Susținerea instanței de fond conform căreia "cât timp toate riscurile invocate nu sunt identificate și explicate în contract, ceea ce ar fi adus clauzei un caracter inteligibil și previzibil" nu poate fi primită și nu este suficientă pentru a transforma clauza într-una abuzivă, cu atât mal mult cu cât Directiva Consiliului nr.93/13/CEE din 05.04.1993 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce a clauzelor contractuale referitoare la prețul contractului nu și necesitatea explicării motivelor care au stat la baza perceperii taxelor, comisioanelor sau dobânzilor.
Atât funcția cât și destinația comisionului de gestiune și risc a fost evidențiată în contractul de credit, consumatorul nu s-a aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă, astfel în mod eronat a reținut instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite cumulativ toate cele trei condiții prevăzute de Legea 193/2000 pentru a se putea reține caracterul abuziv al acestei clauze contractuale.
În ceea ce privește critica referitoare la comisionul de administrare credit periodic arată apelanta că, în mod greșit constată instanța de fond că în ceea ce privește actul adițional nr.l din 20.09.2010 Banca nu a respectat procedura prescrisă de art.41 din Ordonanța 50/2010.
In acest caz instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii, deoarece pentru contractele în curs de derulare, cum era și cazul contractului de credit în cauză, era incident în privința încheierii actelor adiționale în vederea asigurării conformității acestor contracte cu prevederile ordonanțe, inclusiv în vederea efectuării formalităților prealabile pe care aceasta le reclamă, exclusiv art.95 din ordonanță. De altfel aliniatul (3) al art. 95 derogă de la prevederile art.41.
Astfel, la data apariției Ordonanței 50/2010 Banca a comunicat tuturor clienților cu care avea contracte de credit în derulare o notificare în sensul alinierii prevederilor contractului de credit la prevederile Ordonanței 50/2010, inclusiv intimaților din prezenta cauză (notificarea transmisă intimaților prin intermediul societății Tipo Direct, care si-a schimbat ulterior denumirea în Zipper Services).
La notificarea mai sus menționată intimații au dat curs astfel că la data de 20.09.2010 prin actul adițional nr.l părțile de comun acord au convenit modificarea contractului de credit în conformitate cu prevederile OUG 50/2010. Mai mult, față de data poștei aplicată pe borderou (06.08.2010) și față de data încheierii actului adițional nr.l (20.09.2010) rezultă cu evidență că a fost respectată și procedura prescrisă de art.41.
Ca atare prevederile art.41 din Ordonanța 50/2010 nu sunt incidente în cazul contractelor în curs de derulare la momentul intrării in vigoare a ordonanței 50/2010, ci ele sunt incidente numai pentru contractele de credit încheiate după . Ordonanței nr.50/2010 în cazul în care pe parcursul derulării contractului creditorul din propria sa inițiativă intenționează să modifice conținutul clauzelor privitoare la costuri. Ca este așa, rezultă indirect din aliniatul (5) al art.95, ceea ce reclama concluzia că în temeiul legii actele adiționale se vor considera încheiate/acceptate, chiar dacă consumatorul nu le-a semnat, singura condiție necesară și suficientă impusă de legiuitor este aceea ca, creditorul să fi făcut în termenul legal diligentele pentru informarea consumatorului, pe când în cazul prevederilor art.41 acceptarea tacită nefiind prevăzută în mod expres de lege nu este incidentă în cazul modificării conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri în lipsa acceptării exprese de către consumator.
Prin art.2 din actul adițional, părțile de comun acord au procedat la modificarea denumirii comisionului de gestiune prevăzut la punctul 4 litere (d2) din condițiile speciale ale contractului de credit in comision de administrare credit periodic, cu păstrarea procentului lunar și a bazei asupra căruia se percepe acest comision motivat de împrejurarea că cele două comisioane coincid prin scop/cauza, sens în care trebuie subliniat faptul ca Ordonanța 50/2010 nu interzice modificarea denumirii unui comision care exista anterior intrării sale in vigoare și care corespunde întocmai prin scop/cauza unuia din comisioanele reglementate expres de acest act normativ, respectiv comisionului de administrare credit prevăzut de art.36 (1) din ordonanța. De asemenea, prin condițiile generale ale actului adițional s-a prevăzut definiția acestui comision, acesta fiind perceput pentru administrarea periodică a creditului, fiind în conformitate cu prevederile art. 36 (1) din Ordonanța nr.50/2010.
Astfel, în contractul de credit inițial din 2007 exista comisionul de gestiune și risc, iar pe de alta parte acestea este identic prin scop/cauză cu comisionul de administrare credit prevăzut de ordonanța 50/2010.
Mai mult, din definiția data comisionului de gestiune de risc rezultă ca acesta era perceput și pentru administrarea facilității de credit pe parcursul derulării contractului, întocmai ca și comisionul de administrare credit prevăzut de Ordonanța 50/2010.
A mai susținut apelanta că, la momentul intrării în vigoare a Ordonanței nr. 50/2010 (și deci al încheierii actului adițional nr.1) aceasta nu prevedea la art.36 o definiție a comisionului de administrare credit scopul/cauza pentru care era perceput respectiv pentru activitatea de administrare a creditului rezultând în mod direct din denumirea acestuia, definiția acestuia fiind dată prin Legea 288/2010 de aprobare a Ordonanței 50/2010 prin introducerea aliniatului (3) la art.36, alineat în cadrul căruia au fost prevăzute activitățile/operațiunile care justifică perceperea acestui comision: monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.
Deși Banca era obligată, în temeiul prevederilor art.95 din Ordonanța 50/2010, să asigure conformitatea contractului de credit 24 din 07.04.2008 cu prevederile acesteia, adică de a elimina comisioanele nereglementate/prohibite de actul normativ, dar de a le păstra/menține pe acelea care corespund acestuia - cum este și cazul comisionului de gestiune și risc, dacă s-ar accepta interpretarea instanței ar însemna să se accepte că Banca ar fi trebuit să renunțe la un drept al sau conferit de lege, lucru inacceptabil.
De asemenea, a mai precizat apelanta că, deoarece și actul adițional a fost semnat de către intimați, în cauză nu se poate vorbi de o modificare abuzivă a contractului de credit și nici despre nulitatea clauzei prin care a fost introdus acest comision de administrare credit periodic, cu consecința înlăturării lui din actul adițional, deoarece: actul adițional a fost semnat de către toate părțile, deci nu se poate reține că intimații nu au fost de acord cu modificarea clauzelor, sens în care se impune a se face aplicarea prevederilor art. 959 din vechiul cod civil. Atât Directiva nr.93/13 CEE cât și Legea 193/2000 condiționează constatarea caracterului abuziv a unei clauze de existența unor cazuri de încălcare a regulii negocierii directe, care pot să constea fie în crearea în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fie în redactarea clauzei în prealabil fără să ofere consumatorului posibilitatea să îi influențeze conținutul, fie în folosirea unui limbaj de redactare neclar și inteligibil, care nu pot fi reținute în cazul acestui act adițional.
Mai mult, pentru actul adițional în cauză nici nu se poate reține că nu ar fi avut loc o negociere, deoarece corespondența din anexa 3 la întâmpinare, purtată între reclamanți și Bancă pe parcursul lunilor aprilie-mai 2014, prin care reclamanta arată că nu este de acord cu perceperea celor doua comisioane, poziție pe care a exprimat-o la aproape 4 ani după ce la data de 20.09.2010 a semnat actul adițional, se ajunge implicit la concluzia că a existat un acord de voință, iar opoziția reclamanților reprezintă o încercare de a înlătura efectele actului pe care l-au semnat în baza acordului lor de voință cu câțiva ani în urmă; definiția acestui comision este exprimată într-un limbaj suficient de clar, perceperea comisionului fiind motivată de administrarea periodică a creditului; prin perfectarea acestui act adițional, Banca nu a făcut decât să-și îndeplinească obligația stabilită în sarcina sa de către art.95 din Ordonata 50/2010; conform prevederilor art.35 aliniatul 1 din OUG 50/2010 legiuitorul a interzis doar: majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri aferente contractului; introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de către consumator și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii contractului; perceperea unui comision de depunere numerar pentru plata ratelor la credit și perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit.
Or, față de prevederile legale mai sus menționate (art.35) și prin raportare la prevederile art.2 din actul adițional, se observă că în speță nu este în discuție o majorare de comisioane, nici un nou comision astfel cum în mod greșit susține instanța de fond și nici în prezenta unui comision care nu ar fi permis de către noua legislație, ci doar în situația de modificare a denumirii pentru un comision care a existat (în condițiile în care Ordonanța 50/2010 nu interzice modificarea denumirii comisioanelor existente în contractele în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, respectiv nu interzice redenumirea comisioanelor existente în contractele în curs de derulare la data intrării sale în vigoare în cazul în care acestea sunt identice prin scop/cauza/definiție cu cele reglementate de art.36 din ordonanța, fiind în același timp permisă perceperea unul comision pentru administrarea creditului, comision cu care, semnând actul adițional intimații s-au declarat de acord.
A mai învederat apelanta că este greșită susținerea instanței de fond conform căreia "se constată, de asemenea, că în cauza comisionul de administrare credit periodic reprezintă o adăugare la lege întrucât el nu exista printre cele enumerate de lege și este de natura să inducă confuzie consumatorilor, în sensul că ar fi identic cu comisionul de administrare credit" deoarece adăugarea cuvântului "periodic" la sintagma "comision de administrare credit" pe de o parte este de natura a da acestei noțiuni o mai mare claritate și transparență/previzibilitate de natură să informeze consumatorul că acest comision este periodic, respectiv că reclama din partea acestuia plați periodice/regulate pe durata facilitații de credit cu acest titlu și nu o singura/unica plata care ar stinge obligația născută în sarcina sa, iar pe de alta parte nu face ca el să nu existe printre cele enumerate de lege, astfel cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.
Prin adăugarea cuvântului periodic, în speță, nu sunt în discuție două comisioane, ci părțile se află în prezența unuia singur prevăzut în mod expres la art. 36 alin. 1 din Ordonanța nr.50/2010, intimații din prezenta cauză fiind singurii care au invocat acest aspect dintre toți clienții băncii, iar instanța de fond ”a reiterat” susținerile lor în motivare.
În consecință, apelanta a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca netemeinică și nelegală, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.
În termen legal intimații G. G. C. și G. C. au formulat întâmpinare (filele 59-63) prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând în esență că hotărârea atacată este legală și temeinică.
De asemenea, intimații au depus la dosar Concluzii scrise și practică judiciară.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate prin prisma motivelor invocate, Tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică potrivit următoarelor considerente.
Astfel, prin contractul de credit de consum nr._/07/17 decembrie 2007, reclamanții-intimați au împrumutat de la apelanta-pârâtă suma de 65.000 euro, cu termen de rambursare de 20 ani. În acest contract, la pct.4 lit.d2 era inserat ”un comision de gestiune și risc”, iar pentru garantarea creditului a fost constituită ipoteca de rang I asupra imobilului situat în C., ., ., .> Urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2010, act normativ emis pentru transpunerea și implementarea în legislația națională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din data de 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, între părți s-a încheiat actul adițional nr.1 din 20 septembrie 2010, iar comisionul de gestiune și risc a fost redenumit „comision de administrare credit periodic”.
Potrivit art.4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit al.2 al aceluiași articol o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Prin acest text de lege au fost implementate dispozițiile Directivei 93/13/CEE, identificându-se cu ușurință condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată în concret de la caz la caz, ca fiind abuzivă, și anume: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului și să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul contractului.
Contrar susținerilor apelantei și instanța de control judiciar consideră că această clauză cuprinsă la art. 4 lit. d2 din condițiile speciale ale contractului de credit de consum nr.0051/07/17 decembrie 2007 are caracter abuziv, deoarece este contrară normelor cuprinse în Legea nr. 193/2000, iar în mod corect prima instanță a constat nulitate absolută a acesteia, nefiind respectate cumulativ cele trei condiții prevăzute de art.4 al. 1 și 2 din Legea nr.193/2000.
Cu privire la comisionul de risc, transformat apoi prin actul adițional nr.1 din 20 septembrie 2010 în comision de administrare credit periodic, instanța de apel apreciază că în mod corect instanța de fond l-a apreciat ca o clauză abuzivă.
În mod corect prima instanță a reținut faptul că nu a fost respectată procedura prevăzută de lege în ceea ce privește actul adițional, pârâta apelantă neformulând notificarea prevăzută de lege și nerespectând termenele institute în acest sens de art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010.
Prin inserarea comisionului de administrare credit periodic care are aceeași semnificație și același cuantum ca și comisionul de gestiune și risc, banca a încălcat prevederile art.31 al. 1 lit „b” din O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, potrivit cu care se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia.
Legea interzice introducerea de noi comisioane, iar perceperea de către bancă a comisioanelor se va face pe viitor cu condiția ca acestea să fie percepute, explicitate și acceptate la data încheierii contractului. De altfel, comisionul de administrare credit periodic nu se regăsește enumerat în art.36 din O.U.G. nr.50/2010.
Ca efect al păstrării sentinței atacate privind constatarea nulității absolute a celor două clauze, instanța de apel va păstra și dispozițiile privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de gestiune și risc și a celor percepute cu titlu de comision de administrare credit periodic.
Față de toate aceste considerente și în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă, instanța urmează a respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul civil formulat de către apelanta-pârâtă B. L. ROMÂNIA S.A., cu sediul în mun. București, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr.244 din 03 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr._, având ca obiect „anulare act”, în contradictoriu cu intimații-reclamanți G. G. C. și G. C., ambii cu domiciliul în oras Techirghiol, ., județul C..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la data de 15 Iulie 2015.
Președinte, S. R. | Judecător, R. A. V. | |
Grefier, D. B. |
Red.sent.civ.jud. D.A.
Red./dec.civ.jud.R.S../20.07.2015
Tehnored.gref.DB/22.07.2015/5ex.
..apelantă/2 ex. intimați.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 658/2015. Tribunalul TULCEA | Plângere contravenţională. Decizia nr. 668/2015. Tribunalul... → |
|---|
