Acţiune în constatare. Decizia nr. 9/2016. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9/2016 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 13-01-2016 în dosarul nr. 9/2016
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ nr.9
Ședința publică din data de 13 ianuarie 2016
Completul compus din:
Președinte: E. B.
Judecător: D. N. G.
Grefier: P. L.
S-a luat în examinare apelul civil declarat de către apelantul reclamant H. I. cu domiciliul în Tulcea, ., ., ., impotriva sentintei civile nr.3662/29.12.2014 pronuntata de Judecatoria Tulcea in dosarul nr._, avand ca obiect acțiune în constatare, in contradictoriu cu intimații-pârâți I. I. cu domiciliul în Tulcea, ., ., ., I. D. cu domiciliul în Tulcea, ., ., județul Tulcea și D. G. cu domiciliul în Tulcea, ., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică s-au prezentat av.N. O. in calitate de aparator al apelantului și av. M. S. în calitate de apărător al intimaților, in baza împuternicirilor avocațiale existente la dosar, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care invedereaza instanței ca apelul este declarat in termen, motivat si legal timbrat, după care,
Față de susținerea aparatorilor părților ca nu mai are alte cereri de formulat sau explicații de dat in completarea cercetării judecătorești, instanța constata dosarul in stare de judecata si acorda cuvântul in apel.
Apărătorul apelantului, având cuvântul în apel, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, în sensul casării hotărârii instanței de fond. Menționează că prin acțiunea formulată la fond a solicitat a se constata intervenită prescripția cu privire la obligarea lui H. I. de a mai plăti către intimați sumele câștigate de acesta printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în anul 2009. Susține că potrivit art.1 din Decretul 167/1958 dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, iar termenul de prescripție este de 3 ani. Consideră greșită hotărârea instanței de fond și mai arată că a solicitat și evacuarea intimaților de pe proprietatea apelantului, iar instanța de fond nu a avut în vedere că apelantul este proprietarul terenului pe care s-au construit acele garaje cu autorizații provizorii.
Apărătorul intimaților, având cuvântul în apel, arată că hotărârea fondului este temeinică și legală. Susține că apelantul invocă faptul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară a obținut un drept de a cere de la constructorul de bună credință evacuarea imobilului căruia i-a recunoscut dreptul de retenție și dreptul de a obține despăgubiri. Consideră că prin acțiunea formulată, reclamantul a invederat că pârâții trebuie să iasă din pasivitate și să își pretindă daunele. Invocă dispozițiile art.494 din vechiul C.civ. care face referire la prevalența voinței proprietarului fondului, iar cel care trebuie să-și realizeze creanța este proprietarul fondului.
Mai arată că evacuarea întemeiată pe dispozițiile art.1040 C.pr.civ. este inadmisibilă, iar reclamantul nu are deschisă calea evacuării pârâților din garajele deținute conform art.494 din vechiul cod civil deoarece aceștia au un drept de retenție încă valabil. Solicită respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată doar pentru doi dintre intimați, intimata I. D. rezervându-și dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
TRIBUNALUL:
Asupra apelului civil de față
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 12.02.2014, sub număr de dosar_, reclamantul H. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâții I. I., I. D. și D. G. să se constate intervenită prescripția dreptului de a cere executarea silită cu privire la obligația sa de a achita acestora din urmă fie sporul de valoare a terenului, fie contravaloarea materialelor și a manoperei folosite la ridicarea construcțiilor, conform Sentinței civile nr. 1359/28.04.2009 pronunțate în dosarul nr._ al Judecătoriei Tulcea și menținute prin Decizia civilă nr. 894/11.11.2009 a Tribunalului Tulcea, la obligația sa de a plăti pârâților cheltuielile de judecată acordate de către instanțele de judecată; de asemenea, să se constate stingerea dreptului de retenție și să se dispună evacuarea pârâților din garajele aflate pe suprafața de teren proprietatea sa din Tulcea, ., pe care le ocupă fară niciun drept, cu acordarea cheltuielilor de judecată ce le va face cu acest proces.
Prin sentința civilă nr. 3662 din 29 decembrie 2014, Judecătoria Tulcea a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că prin Sentința civilă nr. 1359/28.04.2009 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Tulcea s-a admis în parte cererea principală și a fost obligat pârâtul I. I. să lase reclamantului H. I. în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 19,37 m.p. teren situat în Tulcea, ., configurat cu culoare verde în schița anexă la raportul de expertiză tehnică efectuat de expert G. P.. A fost obligată pârâta I. D. să lase reclamantului H. I. în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 19,37 m.p. teren situat în Tulcea, ., configurat cu culoare roz în schița anexă la raportul de expertiză tehnică efectuat de expert G. P.. A fost obligat pârâtul D. G. să lase reclamantului H. I. în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 18,53 m.p. teren situat în Tulcea, ., configurat cu culoare albastră în schița anexă la raportul de expertiză tehnică efectuat de expert G. P.. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților să-și ridice construcțiile edificate pe terenul reclamantului ca nefondat. S-a admis, totodată, cererea reconvențională și a fost obligat reclamantul să plătească fiecăruia dintre pârâții I. I., I. D. și D. G. fie sporul de valoare al terenului, fie contravaloarea materialelor și manoperei folosite la ridicarea construcțiilor, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expert H. F.. S-a instituit în favoarea pârâților un drept de retenție asupra terenului aflat în posesie până la achitarea de către reclamant fie a sporului de valoare al terenului, fie a contravalorii materialelor și manoperei folosite la ridicarea construcțiilor. Au fost obligați pârâții I. I., I. D. și D. G. să plătească reclamantului suma de 1.004,70 lei cu titlu cheltuieli de judecată. A fost obligat reclamantul H. I. să plătească pârâtului I. I. suma de 1.026 lei cu titlu cheltuieli de judecată. A fost obligat reclamantul H. I. să plătească pârâtei I. D. suma de 1.621,70 lei cu titlu cheltuieli de judecată. A fost obligat reclamantul H. I. să plătească pârâtului D. G. suma de 971 lei cu titlu cheltuieli de judecată.
S-a reținut în considerentele acestei hotărâri, rămase definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 894/11.11.2009 a Tribunalului Tulcea, faptul că în cazul constructorului de bună-credință proprietarul terenului nu poate cere demolarea construcțiilor, ci poate opta să plătească fie sporul de valoare al terenului, fie contravaloarea materialelor și a manoperei. Referitor la buna-credință a pârâților reclamanți aceasta este prezumată conform art. 1899 Cod civil, iar reclamantul pârât nu a răsturnat prin nicio probă această prezumție. Cât privește cererea reconvențională, instanța a constatat că aceasta este întemeiată, căci pârâții reclamanți, în calitatea lor de constructori de bună-credință, trebuie să primească fie sporul de valoare al terenului fie, contravaloarea materialelor și a manoperei. Însă, întrucât opțiunea între cele două posibilități aparține doar reclamantului pârât, instanța a acordat drepturile respective pe calea unei hotărâri cu condamnare alternativă.
Instanța de fond a reținut că în cauză reclamantul H. I. solicită în contradictoriu cu pârâții I. I., I. D. și D. G. pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că a intervenit prescripția extinctivă a dreptului de a cere executarea silită a obligațiilor instituite în sarcina sa prin Sentința civilă nr. 1359/28.04.2009 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Tulcea, reținută anterior, precum și stingerea dreptului de retenție cu evacuarea pârâților din imobilele ocupate fără drept.
Față de dispozițiile art. 35 Cod procedură civilă instanța a reținut cu titlu prealabil faptul că cererile în constatare au caracter subsidiar în raport cu cererile în realizare de drepturi, motiv pentru care instanța de judecată sesizată cu soluționarea unei astfel de cereri va analiza chiar și din oficiu acest caracter, respingând dacă este cazul cererea ca inadmisibilă pentru acest considerent. Acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a solicita executarea silită apare ca inadmisibilă ori de câte ori partea are deschisă calea contestației la executare. În ipoteza în care executarea nu a debutat, o astfel de acțiune este admisibilă, iar îndeplinirea sau nu a condițiilor intervenirii prescripției extinctive a dreptului de a cere executarea silită implică o analizare a fondului cauzei.
Instanța de fond a mai reținut, de asemenea, că în sarcina reclamantului s-a instituit o obligație alternativă, obiectul constând în două prestații, în concret fie plata sporului de valoare al terenului, fie a contravalorii materialelor și manoperei construcțiilor cu destinația garaj, din care executarea uneia singure ar duce la stingerea în tot a obligației. În principiu, alegerea prestației care trebuie executată aparține debitorului, afară de cazul când potrivit art. 1027 Cod civil de la 1864 există stipulație expresă că ea ar aparține creditorului. Efectele obligației alternative urmează a se produce numai în dependență de alegere, fără însă ca această alegere să aibă caracter de eveniment de care să depindă obligația (condiție suspensivă) întrucât, prin mecanismul ei de funcționare, este concepută ca să se datoreze un singur bun. Alegea se face de către debitor fie prin predare, fie prin ofertă reală în cazul în care creditorul refuză primirea, fie prin declarație.
A arătat judecătorul fonului că, în cauză, creanța în discuție este supusă normelor de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar în favoarea pârâților s-a instituit un drept de retenție, și așa cum rezultă din probele administrate în cauză pe întreaga perioadă creditorii retentori au rămas în stăpânirea bunurilor grevate, astfel că în opinia instanței cursul prescripției a fost întrerupt și în această situație a considerat că nici nu se pune problema împlinirii termenului de prescripție și implicit posibila stingere a dreptului de retenție.
A mai arătat prima instanță că invocarea retenției limitează libertatea proprietarului de a reintra în stăpânirea bunului, condiționând redobândirea lui de achitarea creanței creditorului retentor, însă faptul că bunul rămâne în detenția creditorului nu este decât rezultatul manifestării de voință a proprietarului, întrucât el este în măsură să pună capăt oricând situației juridice create prin invocarea retenției, achitând datoria sa față de retentor.
Prima instanță a reținut că, în speța de față, reclamantul proprietar nici nu a pretins predarea bunurilor, ori, în condițiile în care nu a solicitat restituirea, această împrejurare este o dovadă neechivocă în sensul că a recunoscut dreptul pârâților creditori. Ca o consecință, pe perioada exercitării dreptului de retenție, reclamantul debitor nu poate invoca prescripția executării, tocmai pentru că în fapt cursul acesteia este întrerupt.
A apreciat instanța că și o eventuală solicitare a proprietarului de restituire a bunului, care nu este însoțită de achitarea propriei datorii, în cauza dedusă judecății cu alegerea prestației ce trebuie executată, nu poate exprima în mod neechivoc dorința debitorului de a redobândi bunul și, implicit, de a contesta în termeni reali obligația față de creditorul său. Dimpotrivă, în absența stingerii creanței sale, retentorul rămâne în stăpânirea bunului, situație ce echivalează cu o recunoaștere tacită a datoriei din partea proprietarului, iar, în planul prescripției, cu întreruperea curgerii ei.
În ceea ce privește evacuarea, instanța de fond a reținut că reclamantul a optat pentru procedura specială reglementată de dispozițiile art. 1039 și următoarele Cod procedură civilă.
A arătat judecătorul fondului că evacuarea unei persoane dintr-un imobil poate avea loc pe cale amiabilă (în situația în care persoana care folosește sau ocupă fără drept un imobil este de acord să îl părăsească) sau pe cale judiciară (când persoana menționată refuză să părăsească imobilul de bună voie), iar evacuarea pe cale judiciară poate fi realizată pe calea unei acțiuni de drept comun sau prin procedura specială reglementată de titlul XI Cod procedură civilă intitulat "Evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept", alegerea aparținându-i reclamantului.
Instanța a apreciat că îndeplinirea sau nu a condițiilor procedurii speciale de evacuare implică o soluție pe fond a cauzei.
Având în vedere dispozițiile art. 1033 și art. 1040 Cod procedură civilă, instanța de fond a constatat că procedura specială reglementată de titlul XI Cod procedură civilă este aplicabilă când între părți s-a încheiat un contract de locațiune dar și în ipoteza în care imobilul este ocupat fără drept de către o persoană, cu sau fără îngăduința proprietarului, reținând că în speța dedusă judecății, pârâții nu se regăsesc într-una dintre aceste situații, câtă vreme pot opune reclamantului în calitate de proprietar dreptul lor de retenție.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat apel reclamantul H. I., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală.
Astfel, arată apelantul-reclamant că cererea de constatare a intervenirii prescripției extinctive este admisibilă întrucât nu are la dispoziție nicio acțiune prin care să solicite realizarea dreptului, contestația la executare putând fi promovată numai în situația existenței unei executări, însă pârâții nu au început o astfel de executare, astfel încât nu a avut la dispoziție nici un remediu juridic de realizare a dreptului, așa cum se susține, practica judiciară fiind constantă în sensul admisibilității cererilor de constatare a intervenirii prescripției extinctive.
Pe de altă parte, susține că argumentația referitoare la inadmisibilitatea acțiunii excede hotărârii care vizează fondul cererii sale, aceasta fiind respinsă ca neîntemeiată și nu ca inadmisibilă.
Susține apelantul-reclamant că obligația de plată a sporului de valoare a terenului sau a contravalorii materialelor și a manoperei folosite are caracter patrimonial, astfel că este aplicabil art. 1 din Decretul nr. 167/1958, fiind intervenită prescripția cu privire la dreptul pârâților de a cere executarea silită a obligațiilor menționate și consideră că în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză cursul prescripției a fost întrerupt prin manifestarea voinței sale de a lăsa pârâților stăpânirea bunurilor, ceea ce ar echivala cu o recunoaștere a datoriei.
Precizează apelantul-reclamant că lăsarea bunurilor în stăpânirea pârâților nu s-a realizat printr-un act făcut de el, și că aceste bunuri fac obiectul unor drepturi de retenție recunoscute prin hotărârea instanței, iar el nu avea cum să manifeste vreo voință având obligația de a respecta cele stabilite de instanță.
Arată în continuare apelantul-reclamant că dacă se acceptă că dreptul de retenție ar întrerupe prescripția, atunci nu ar putea intra în posesia bunului decât prin consemnarea efectivă a sumei, fiind obligat să respecte dreptul de retenției, iar concluzia este în sensul că o datorie ce beneficiază de un drept de retenție nu se prescrie niciodată, prevederile Decretului nr. 167/1958 nefiind aplicabile nicicând.
Învederează faptul că obligația se stinge prin plată sau ca efect al prescripției extinctive, iar stingerea obligației chiar și prin prescripție atrage și stingerea dreptului de retenție, fiind un drept accesoriu obligației pe care o garantează, în acest sens fiind și Decizia nr. 3088 din 3 iunie 2013 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În consecință, retenția bunului în baza unui drept recunoscut prin hotărâre nu este un act de recunoaștere a datoriei principale astfel încât cursul prescripției să fie întrerupt în mod perpetuu.
Consideră apelantul-reclamant că întrucât în termen de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii 11 noiembrie 2009, nu a fost solicitată executarea silită este exonerat de executarea obligației principale ca efect al intervenirii prescripției, iar dreptul de retenție s-a stins și odată cu constatarea stingerii dreptului de retenție, pârâții nu mai au niciun drept asupra imobilelor, astfel că este întemeiată și evacuarea acestora.
Precizează apelantul-reclamant că procedura reglementă de art.1033 și art. 1044 din codul de procedură civilă este aplicabilă și în situația ocupării fără drept a unui imobil și nu doar în situația în care părțile au încheiat un contract de locațiune.
În apărare, intimații-pârâți I. I., I. D. și D. G. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele de critică invocate, Tribunalul constată apelul nefondat.
Obiectul cauzei de față îl constituie pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că a intervenit prescripția extinctivă a dreptului de a cere executarea silită a obligațiilor ce reveneau părților, conform sentinței civile nr. 1359/28.04.2009, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Tulcea, precum și stingerea dreptului de retenție cu consecința evacuării pârâților din imobil.
Prin sentința civilă nr. 1359 din 28.04.2009 a Judecătoriei Tulcea, a fost admisă acțiunea reclamantei împotriva pârâților, aceștia fiind obligați să lase în proprietate și posesie garajele pe care le dețineau dar, în același timp, admițându-se cererea reconvențională, și pârâții au fost obligați să plătească reclamantului fie sporul de valoare a terenului, fie contravaloarea materialelor și manoperei necesare ridicării construcțiilor.
Prin sentința pronunțată de instanță, s-a decis și cu privire la dreptul de retenție în favoarea pârâților până la achitarea de către reclamant a obligațiilor conform cererii reconvenționale admise.
In mod corect prima instanță a respins cererea ca nefondată, în condițiile în care reclamantul creditor nu și-a executat el de bunăvoie obligația de a prelua construcțiile cu plata corelativă a sporului de valoare ori a materialelor și care să conducă evident la temeinicia cererii sale de evacuare a pârâților.
Dreptul de a cere executarea silită în baza oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea termenului de 3 ani, iar prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul de a cere executarea silită.
In cazul obligațiilor ce se execută la cererea creditorului, dacă nu s-a stabilit un termen de executare, prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului, iar dacă dreptul se află sub condiție, prescripția începe să curgă de la data la care s-a împlinit condiția.
Prin sentința civilă nr. 1359 din 28.04.2009, Judecătoria Tulcea a recunoscut pârâților un drept de retenție, până la momentul în care proprietarul terenului va prelua construcțiile și va executa obligația de plată fie a sporului de valoare a terenului, fie a contravalorii materialelor și manoperei.
Faptul că reclamantul nu și-a exprimat opțiunea până la acest moment de a plăti pârâților ceea ce s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, lucru care să-l îndreptățească să solicite și evacuarea pârâților, în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că starea de pasivitate a reclamantului nu are ca efect împlinirea termenului de prescripție.
Altfel spus, în condițiile în care reclamantul nu solicită expres preluarea garajelor, nici dreptul pârâților de a pune în executare dispozitivul sentinței civile nr. 1359 din 28.04.2009 în ceea ce-i privește, respectiv încasarea sporului de valoare ori a contravalorii materialelor și manoperei, nu s-a născut și nu curge termenul de prescripție de 3 ani.
In ce privește dreptul de retenție, se constată că obligația de plată ce derivă din sentința civilă nr. 1359/28.04.2009 a Judecătoriei Tulcea este supusă unei condiții suspensive care nu s-a îndeplinit, ceea ce a făcut ca și creanța să nu se prescrie și, implicit și accesoriul acesteia, respectiv dreptul de retenție nu este stins, în condițiile în care, mai mult decât atât, dreptul de retenție are menirea să garanteze executarea unei creanțe aflată sub condiție.
In mod corect a rezolvat prima instanță și capătul de cerere privind evacuarea pârâților din imobile întrucât nu ne aflăm în ipotezele avute în vedere de art. 1033 și 1040 Cod proc. civilă, respectiv că imobilele sunt ocupate de către pârâți, cu sau fără îngăduința proprietarului ci, în cauză, pârâții opun legal reclamantului, în calitate de proprietar, dreptul de retenție care se va menține până la preluarea garajelor de către proprietar, cu plata concomitentă a creanțelor pârâților, constând în sporul de valoare sau contravaloarea materialelor și manoperei.
Față de toate aceste considerente, cum critica apelantului nu este întemeiată, cum hotărârea primei instanțe este temeinică, legală, se va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul civil declarat de către apelantul reclamant H. I., cu domiciliul în Tulcea, ., ., ., împotriva sentintei civile nr. 3662/29.12.2014, pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în constatare, in contradictoriu cu intimații-pârâți I. I. cu domiciliul în Tulcea, ., ., ., I. D., cu domiciliul în Tulcea, ., ., județul Tulcea și D. G. cu domiciliul în Tulcea, ., ., ., ca nefondat.
Obliga apelantul la plata sumei de 2000 lei către intimați (1.000 lei pentru I. I. și 1.000 lei pentru D. G.), reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat). Constata ca intimata I. D. solicită cheltuieli de judecata pe cale separată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 13 ianuarie 2016.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
E. B. D. N. G. P. L.
05.02.2016
Red.jud.EB
Tehnored. PL/DS/Ex. 6
08.02.2016
| ← Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 15/2016.... | Plângere contravenţională. Decizia nr. 42/2016. Tribunalul TULCEA → |
|---|
