Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 962/2015. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 962/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 02-09-2015 în dosarul nr. 7375/333/2014
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 962/A
Ședința publică de la 02 Septembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE O. A. C.
Judecător M. C.
Grefier M. T.
Pe rol judecarea cererii de apel privind pe apelant B. H. A. JANE în contradictoriu cu intimat U. A. TERITORALĂ A MUNICIPIULUI V., împotriva sentinței civile nr. 189 din 11 martie 2015 a Judecătoriei V., având ca obiect - cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns intimat U. A. Teritorală a Municipiului V., prin consilier juridic M. O., lipsă fiind apelanta B. H. A. Jane.
S-a făcut referatul cauzei, grefierul de ședință arătând că procedura de citare este legal îndeplinită, cauza se află la primul termen de judecată, apelul este declarat și motivat în termen legal, s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă cererii de apel, nu s-a depus întâmpinare.
S-a procedat la identificarea consilierului juridic M. O., cu carte de identitate, ., nr._, CNP-_.
Consilier juridic M. O. prezintă instanței decizia de numire în calitate de consilier juridic, cu nr.893 din 09.11.2012 și depune la dosar delegație.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care;
Nemaifiind alte chestiuni prealabile, președintele completului acordă cuvântul asupra propunerii de probe.
Consilier juridic M. O., având cuvântul, arată că alte probe nu are decât înscrisurile de la dosar. Cu privire la probele solicitate de apelantă arată că nu se opune probei cu înscrisuri iar cu privire la proba privind expertiza contabilă arată că aceasta nu este utilă, nu s-a judecat pe fond cauza ci doar pe excepție astfel încât proba este inutilă și lasă la aprecierea instanței.
Instanța, având în vedere că apelanta a solicitat doar generic prin cererea de apel, proba cu înscrisuri și nici nu a anexat înscrisuri doveditoare în susținerea cererii, respinge proba cu înscrisuri, solicitată de apelantă. Cu privire la proba cu expertiza contabilă, respinge ca fiind neutilă, având în vedere motivele de apel
Față de proba cu înscrisuri solicitată de parata intimată, având în vedere că aceasta nu a depus întâmpinare, constată decăderea acestuia din dreptul de a propune probe;
Instanța contată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul cu privire la motivele de apel.
Consilier juridic M. O., având cuvântul, pune concluzii de respingerea apelului, menținută soluția instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Fără cheltuieli de judecată.
Arată că, potrivit art. 12 din Decretul nr.167/1958, potrivit căruia în cazul în care un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită, termenul de prescripție fiind, conform art. 3 alin. 1 din același act normativ, de 3 ani, față de data introducerii acțiunii (06.10.2014), debitul pretins pentru plata dobânzii legale aferente debitului înregistrat (chiriilor neachitate) în perioada 09.10._10 apare ca prescris, motiv pentru care solicită menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Tribunalul, conform art. 394 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și lasă cauza în pronunțare, când;
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 189 pronunțată la data de 11.03.2015 de Judecătoria V., constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 189 din 11.03.2015 Judecătoria V. a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plata dobânzii legale aferente debitului înregistrat în perioada 09.10._10, invocată de pârâtă și a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta B. H. A. Jane, în contradictoriu cu pârâta U. Administrativ Teritorială a Municipiului V..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut căprin Sentința civilă nr. 2217/2012 a Judecătoriei V. a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta B. H. A. Jane, în contradictoriu cu pârâții U. Administrativ Teritorială – Mun. V., Primăria mun. V. și Consiliul Local al mun. V., dispunându-se obligarea pârâților să plătească reclamantei suma de 166.598,65 lei, reprezentând contravaloare chirie pentru perioada 09.10.2009 – 09.05.2012.
În considerentele sentinței se arată că reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 197.568,59 lei reprezentând contravaloare chirie pentru perioada 9 octombrie 2009 – 09 mai 2012. Prin hotărâre definitivă și irevocabilă a Tribunalului V. nr. 822/26.06.2007 i-a fost restituit imobilul situat în V., ., nr. 60, în care funcționează Grădinița nr. 1 V., cu obligativitatea mențiunii afectațiunii imobilului pe o perioadă de 5 ani.
A mai reținut prima instanță că din cererea modificatoare și precizările ulterioare rezultă că reclamanta solicită plata dobânzilor legale pentru chiriile plătite cu întârziere pentru perioada 09.10._10, chirii scadente la: 09.10.2009; 09.11.2009; 09.12.2009; 09.01.2010; 09.02.2010; ; 09.03.2010; 09.04.2010; 09.05.2010; 09.06.2010; 09.07.2010, constatându-se că nu se mai solicită dobânda aferentă sumei la care pârâta a fost obligată prin Sentința civilă nr. 2217/2012 a Judecătoriei V., ci dobânzi aferente fiecărei chirii achitate cu întârziere. Această distincție este importantă întrucât odată individualizată creanța într-o sumă totală intervine o nouă scadență și un nou drept la plata dobânzii legale aferente sumei stabilite prin hotărârea judecătorească amintită, care însă nu face obiectul prezentei cereri.
În drept, a reținut prima instanță că raportului juridic invocat de reclamantă în fundamentarea pretențiilor sale bănești îi sunt aplicabile dispozițiile Codului civil anterior și ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
De asemenea, a mai reținut că în temeiul art. 18 al Decretului nr. 167/1958 se prevede că instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris. Rezultă așadar că excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind reglementată de norme cu caracter imperativ, poate fi invocată oricând.
A mai precizat că potrivit art. 16 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care a stat la baza emiterii Sentinței civile nr. 2217/2012 a Judecătoriei V., în perioada prevăzută la alin. 1 noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului. Potrivit alin. 1, în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a).
Rezultă așadar că reclamanta avea calitatea de creditoarea a unor sume de bani lunare ce se impuneau a fi achitate cu titlu de chirie în perioada 09.10._10. Individual și separat de sumele datorate cu titlu de chirie, de la data scadenței fiecăreia s-a născut și dreptul material de a solicita dobânzi legale pentru fiecare sumă datorată, dată de la care începe să curgă termenul general de prescripție care sancționează acest drept cu stingerea sa, potrivit art.1 din Decretul 167/1958.
A considerat prima instanță că atât timp cât reclamanta nu a solicitat plata dobânzilor legale în cauza în care i s-a recunoscut dreptul principal, instanța a apreciat că recunoașterea dreptului principal prin intermediul unei hotărâri și executarea obligației principale nu poate conduce la întreruperea termenului de prescripție. Mai arată că este adevărat că legea reglementează principiul accesorium sequitur principalae, însă acesta trebuie interpretat în sensul că prescripția dreptului principal atrage și prescripția dreptului accesoriu, nu și în sensul că orice întrerupere a prescripției dreptului principal atrage întreruperea prescripției pentru dreptul accesoriu. De altfel, doctrina și practica au arătat în mod constant că prescrierea dreptului accesoriu nu atrage prescrierea dreptului principal, de unde rezultă că dreptul de creanța accesoriu se poate prescrie și separat.
A apreciat Judecătoria V. că în raport de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia în cazul în care un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită, termenul de prescripție fiind, conform art. 3 alin. 1 din același act normativ, de 3 ani, față de data introducerii acțiunii (06.10.2014), debitul pretins pentru plata dobânzii legale aferente debitului înregistrat (chiriilor neachitate) în perioada 09.10._10 apare ca prescris, motiv pentru care instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, în termenul prevăzut de art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă, a formulat apel reclamanta B. H. A. JANE, apreciind că sentința este netemeinică și netemeinică.
În motivarea apelului reclamanta a arătat că instanța de fond a făcut o analiză superficială a susținerilor și probelor administrate și o aplicare greșită a legii, întrucât principiul invocat de prima instanță indică aplicarea unitară a prescripției – dacă ea curge pentru dreptul principal curge și pentru cel accesoriu și dacă se întrerupe pentru dreptul principal se întrerupe și pentru dreptul accesoriu ce derivă din cel principal.
Apreciază apelanta că nu are nicio importanță faptul că acest drept accesoriu (fructe civile) nu a fost valorificat odată cu cel principal atât timp cât se cere valorificarea sa în interiorul unui nou termen de prescripție întrerupt prin cererea de chemare în judecată pentru valorificarea dreptului principal.
Instanța nu indica la ce doctrina și practica judiciară se referă în motivarea sa, și nu cunoaște vreun caz în care dreptul accesoriu se prescrie într-un termen diferit de cel principal și mai mult separat de acesta.
În drept, apelanta a invocat prevederile art. 466 și urm C.proc.civ.
Analizând sentința apelantă prin prisma motivelor de apel invocate și față de prevederile art. 477 C.proc.civ., Tribunalul constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Verificând actele dosarului instanța de apel constată că situația de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, în sensul că prin sentința civilă nr. 2217/25.06.2012 a Judecătoriei V. pârâtul U. Administrativ Teritorială – Mun. V., alături de Primăria mun. V. și Consiliul Local al mun. V., au fost obligația să plătească reclamantei suma de 166.598,65 lei, reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 09.10.2009 – 09.05.2012, aferentă imobilului situat în V., ., nr. 60, restituit reclamantei în baza unei sentințe civile definitive și irevocabile nr. 822/26.06.2007 a Tribunalului V..
Prin cererea de chemare în judecată soluționată prin sentința civilă nr. 2217/…..2012 a Judecătoriei V. reclamanta nu a solicitat și obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferentă chiriei pentru perioada 09.10.2009 – 09.05.2012.
Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată la data de 20.11.2014, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale pentru chiriile plătite cu întârziere pentru perioada 09.10._10, chirii scadente la: 09.10.2009; 09.11.2009; 09.12.2009; 09.01.2010; 09.02.2010; ; 09.03.2010; 09.04.2010; 09.05.2010; 09.06.2010; 09.07.2010.
După cum rezultă din cererea de chemare în judecată și precizările făcute în cursul judecății în primă instanță, reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare, respectiv a daunelor interese datorate de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.
Potrivit prevederilor art. 1088 C.civ. de la 1864 (aplicabil în cauză așa cum corect a stabilit prima instanță), la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Or, neexecutarea unei obligații bănești reprezintă o faptă care se circumscrie ilicitului civil, iar daunele interese sub forma dobânzii legale reprezintă o modalitate de evaluare legală a prejudiciului suferit de creditor.
În privința momentului de la care sunt datorate se impune a se preciza că acestea se cuvin din momentul producerii faptei prejudiciabile – în speță, de la data scadenței fiecărei chirii, respectiv la data de 9 a fiecărei luni din perioada 09.10.2009 – 09.07.2010.
Repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea la scadență a obligațiilor bănești poate fi solicitată de creditor fie odată cu cererea de obligare a debitorului la îndeplinirea obligației bănești (indiferent de izvorul acesteia – act juridic, fapt juridic licit sau fapt juridic ilicit), fie separat, neexistând nici un impediment de natură legală în acest sens.
Cu toate acestea, dreptul la acțiune trebuie exercitat în termenul de prescripție stabilit de lege, în speță, fiind vorba de termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Într-adevăr, conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Or, dobânda legală penalizatoare reprezintă un accesoriu al creanței principale, astfel încât, pe de o parte, se naște odată cu dreptul la acțiune privind creanța principală, iar, pe de altă parte, stingerea dreptul la acțiune privind creanța principală stinge dreptul la acțiune cu privire la dobânda legală.
Din această perspectivă, astfel cum reiese din interpretarea art. 7 alin. 1 și 3 și art. 12 din Decretul 167/1958, dreptul la acțiune cu privire la debitul principal (contravaloarea chiriei), dar și cu privire la dobânda legală s-a născut la data scadenței fiecărei chirii, respectiv la data de 9 a fiecărei luni din perioada 09.10.2009 – 09.07.2010.
În ceea ce privește cauzele de întrerupere a termenului de prescripție se constată că acestea erau prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar între acestea se află și introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori a un organ de arbitraj necompetent.
Apelanta susține că prin promovarea cererii de chemare în judecată cu privire la creanța principală reprezentând chirie pentru perioada 09.10.2009 – 09.05.2010 a fost întrerupt termenul de prescripție inclusiv în privința creanței accesorii, invocând prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Cu toate acestea, instanța de apel subliniază că prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 se referă la ipoteza în care dreptul la acțiune privind creanța principală se stinge prin prescripție, caz în care creanța accesorie este considerat la rândul său prescrisă.
Din aceste prevederi se desprind două concluzii, respectiv: pe de o parte, textul de lege distinge în mod explicit între termenul de prescripție al dreptului la acțiune cu privire la creanța principală și termenul de prescripție al dreptului la acțiune cu privire la creanța accesorie; iar, pe de altă parte, premisa textului de lege vizează situația în care cursul celor două termene de prescripție este diferit și nu se împlinește în același moment.
Prin urmare, făcându-se distincție între cele două termene de prescripție și acceptându-se posibilitatea ca acestea să nu se împlinească la aceeași dată, în mod evident și cauzele de suspendare sau întrerupere pot opera doar pentru unul dintre aceste termene, fără a produce același efecte în privința celuilalt termen.
Singura limitare pe care legiuitorul o instituie este aceea care rezultă din aplicarea principiului accesorium sequitur principale (accesoriului ce urmează soarta principalului), doar în privința stingerii dreptului la acțiune. Această limitare, în lipsa unei prevederi legale exprese, nu se aplică în privința modului de operare al cauzelor de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.
De asemenea, textul art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 și principiul accesorium sequitur principale, se interpretează per a contrario în sensul că stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune cu privire la creanța accesorie nu determină și stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune cu privire la creanța principală.
Or, în cauză se constată că cererea de chemare în judecată formulată la data de 07.03.2012 și soluționată prin sentința civilă nr. 2217/25.06.2012 a Judecătoriei V. vizează doar creanța principală, astfel încât doar cu privire la aceasta a intervenit întreruperea prescripției dreptului la acțiune conform art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la dobânda legală calculată prin raportare la chiria datorată în perioada 09.10.2009 – 09.07.2010 reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată abia la data de 06.10.2014, în condițiile în care termenele de prescripție a dreptului la acțiune cu privire la creanțele succesive s-au împlinit, conform prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în perioada 09.10.2012 – 09.07.2013, iar reclamanta nu a susținut și nu a făcut dovada că ar fi operat vreunul din cazurile de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.
În aceste condiții, criticile formulate de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 189/11.03.2015 a Judecătoriei V. sunt nefondate, întrucât prima instanța a soluționat în mod legal excepția prescripției invocată de pârâți prin întâmpinare, iar neindicarea explicită a doctrinei și jurisprudenței la care a făcut referire nu constituie un motiv de nelegalitate, câtă vreme soluția are la bază o interpretare corectă a prevederilor legale.
Față de toate aceste considerente, Tribunalul va respinge apelul ca nefondat și va păstra sentința civilă nr. 189/11.03.2015 a Judecătoriei V..
Față de soluția de respingere a apelului va fi respinsă și cererea apelantei de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta B. H. A. Jane, cu domiciliul procedural ales la SCPA P. & Asociații din București, Splaiul Independenței 2k, ., camera 6-6, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 189/11.03.2015 a Judecătoriei V., pe care o păstrează.
Respinge cererea apelantei de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.09.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. O. ADELINACIOARĂ M.
GREFIER,
T. M.
Red. C.M.
Tehnored. T.M.
2 ex./ 23.09.2015 /Comunicat ex./ 24.09.2015
Judecătoria V. – judecător A. C. C.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 98/2015. Tribunalul VASLUI | Plângere contravenţională. Decizia nr. 1119/2015. Tribunalul... → |
|---|
