Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 326/2013. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 326/2013 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 11-04-2013 în dosarul nr. 326/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 326
Ședința publică de la 11 Aprilie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE P. C. D.
Grefier D. T.
M. Public reprezentat de procuror G. R. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul V.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind pe reclamanții Ș. A., și C. M., și pe pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. și Administrația Finanțelor P. V., având ca obiect despăgubiri -Legea nr.221/2009 declinat de la Judecătoria V. -dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av. C. M. care răspunde pentru reclamantele Ș. A. și C. M. lipsă, lipsă fiind și pârâtele Staul R. și Administrația Finanțelor P. V. .
S-a expus referatul cauzei de către grefier care învederează că: procedura de citare este legal îndeplinită; cauza se află la al doilea termen de judecată după repunerea de rol;nu se solicită judecata cauzei în lipsă.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care:
Instanța, pune în discuție excepția inadmisibilității acțiunii .
Av. C. M. pentru reclamante depune la dosar răspuns la excepția inadmisibilității și având cuvântul, arată că despăgubirile solicitate de reclamante sunt întemeiate pe dispozițiile art.998 și 999 cod civil completată de legislația europeană și legislația internațională și nu în baza legii speciale,respectiv Legea 221/2009.
Reclamantele au invocat legea specială printre temeiurile acțiunii doar pentru a justifica calitatea procesuală activă a acestora și nu pentru că dreptul la despăgubiri pentru care a investit instanța și-ar avea originea în dispozițiile legii speciale.
Mai arată apărătorul reclamantelor că are cunoștință de deciziile Curții Constituționale care au declarat neconstituțional art.5 lit.a și care a îngrădit astfel dreptul unei persoane de a solicita daune morale pe dispozițiile Legii 221/2009 fără însă ca aceste decizii de neconstituționalitate să îngrădească dreptul oricărei persoane prejudiciate de a solicita să fie despăgubită în baza dispozițiilor dreptului comun.
Aceste dispoziții există și oricine dorește poate solicita aceste drepturi în baza dispozițiilor legale.
Faptul că instanța a apreciat că în urma verificării competenței că Tribunalul V. este competent fără să argumenteze arătând doar că printre temeiuri reclamntele au invocat printre temeiuri și legea specială,în condițiile în care s-a susținut că dreptul comun este temeiul pe care și-au întemeiat acțiunea iar competența este a Judecătoriei V. și nu a Tribunalului, este o decizie care aparține instanței și va fi supusă controlului instanței superioare ,însă fără ca prin acest lucru să se încalce dreptul disponibilității părții care a înțeles să investească instanța cu o acțiune întemeiată pe dreptul comun și nu pe legea specială. Consideră că, competența nu schimbă obiectul și motivarea în drept a cererii formulată de reclamante.
Față de aceste motive, solicită a fi respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că este corect invocată excepția și solicită a fi reținută de instanță, este o acțiune inadmisibilă, având în vedere cele două decizii ale Curții Constituționale respectiv 1354 și 1358.
Instanța, lasă cauza în pronunțare pe excepție.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
P. cerea înregistrată la judecătoria V. sub nr._ reclamantele Ș. A. și C. M. au solicitat obligarea Statului R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. V. să le acorde despăgubiri în cuantum de 50.000 euro( 210.750 lei echivalent RON la cursul BNR pentru prejudiciul moral suferit urmare a condamnării politice dispuse de regimul comunist împotriva lui Ș. T..
Motivându-și cererea, reclamantele au învederat faptul că, numitului Ș. T., a fost îndepărtat și concediat din serviciul public în anul 1949 din cauza convingerilor sale politice, dată după care a lucrat doar sporadic.
Reclamantele au susținut că, autorul lor a fost permanent urmărit și supravegheat de securitate, pentru ca, în anul 1959 să fie arestat și ulterior condamnat și încarcerat pe considerente de ordin politic.
Au mai arătat reclamantele că, autorul lor a fost încarcerat de la data de 19 mai 1959 până în aprilie 1964 când a fost eliberat, acesta trăind momente grele în penitenciar, pe care nu le-a putut depăși niciodată, condițiile de detenție fiind inumane, motiv pentru care starea de sănătate i s-a deteriorat foarte grav.
Se arată de asemenea că, pe lângă faptul că în această perioadă familia nu a știut unde se află Ș. T., după revenirea acestuia acasă, legăturile de familie s-au reluat greu, a avut dificultăți de comunicare, nu a mai avut viață socială și a fost urmărit în permanență de securitate.
În final, reclamantele au precizat că, prin decizia nr. 14/11.04.2001, Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, l-a achitat pe autorul lor.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr.221/2009, dispozițiile art.998-999 Cod civil.
P. Sentința civilă nr. 3543/06.11.2012, Judecătoria V. a șui-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului V..
Pentru a pronunța astfel instanța de fond a reținut în esență că, prin Legea nr. 221/2009, care constituie o lege speciala, se instituie o competenta materială specială pentru judecarea cauzelor, având ca obiect valorificarea drepturilor izvorând din condamnări politice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, conform art.4 din legea amintită, respectiv competența de soluționare aparține Tribunalului, secția civilă, în circumscripția căreia domiciliază persoana interesată.
Se reține de asemenea că, pentru a respecta principiul unicitatea legii și a se aplica aceeași normă procesuală, raportată la această lege, având în vedere scopul general al legii, se constată că Tribunalului - Secția civilă, îi aparține competența de soluționare a prezentei cauze având în vedere obiectul cererii deduse judecății.
Având în vedere aceste considerente, aplicând dispozițiile art. 1591alin.4 Cod procedură civilă si art. 51alin.1 coroborat cu dispozițiile art. 4 alin.4 din Legea nr.221/2009, Judecătoria V. a constatat că, acțiunea de față este de competența de soluționare a Tribunalului V..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului V. sub nr._, la data de 14 decembrie 2012.
În cauză, a fost invocată din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii iar potrivit dispozițiilor art. 137 alin 1 Cod procedură civilă din 1865, instanța a pus în discuția contradictorie a părților excepția, urmând ca aceasta să fie soluționată cu prioritate.
Referitor la excepția inadmisibilității, instanța constată că aceasta este întemeiată, astfel că urmează a fi admisă și, pe cale de consecință se va dispune respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Reclamantele sunt moștenitoarele legale ale defunctului Ș. T., acesta din urmă, suferind o condamnare cu caracter politic.
La data introducerii acțiunii, 14 iunie 2012, era în vigoare Legea nr. 221/2009, față de care, prin deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010, Curtea Constituțională a declarat inadmisibile unele prevederi din aceste legi în sens larg, respectiv cele referitoare la posibilitatea persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009 de a beneficia de despăgubiri morale, cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010. Celelalte dispoziții din Legea nr. 221/2009 referitoare la constatarea caracterului politic și la dreptul persoanelor vizate de lege de a beneficia de despăgubirile materiale nu au fost afectate în nici un mod de aceste decizii ale Curții Constituționale.
Anterior introducerii prezentei acțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 prin care a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale.
Din acest punct de vedere este de reținut că, potrivit art. 3307 alin. 4 din codul de procedură civilă din 1865, dezlegările date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, în speță de la data de 7 noiembrie 2011.
Așa după cum rezultă din cererea de chemare în judecată și din precizarea făcută înaintea tribunalului, reclamantele și-au întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile Legii nr.221/2009 și pe dispozițiile art.998-999 Cod civil din 1864.
În acest sens, Tribunalul reține că, instanța supremă a statuat pe de o parte că: „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art.504 și urm. din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art.998-999 din Codul civil, precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală” iar pe de altă parte că: „dispozițiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare” Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr.6976/09.12.2004, respectiv decizia nr.422/17.01.2006.
În același sens, instanța supremă a statuat că răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, dispozițiile art.504 alin.1 Cod procedură penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că S., prin M. Finanțelor P. are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil sunt general aplicabile.”
Astfel, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, practică îmbrățișată și de celelalte instanțe, dispozițiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă.
Cât privește acțiunea fondată pe dispozițiile Legii nr.221/2009, Curtea a reținut că trebuie avută în vedere decizia nr.12/2011, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 prin care s-a stabilit ca, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial.”
Curtea a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii fondată pe disp.art.998-999 Cod civil este întemeiată.
În acest sens, invocăm și câteva decizii de speță, în acest sens, decizia civilă nr. 2498/R/05 decembrie 2011, CURTEA DE APEL PITEȘTI - Decizia civilă nr. 879/02.04.2012.
În sprijinul celor reținute anterior, instanța are în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.” ( cauza „Golder contra Regatului Unit”, 1975 ) . În același sens este și decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României, cererea nr._/11 prin care s-a invocat încălcarea art. 6 alin 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a respingerii cererii de despăgubiri pentru condamnării cu caracter politic.
Astfel, Curtea EDO a reținut în primul rând că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului, prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată astfel că, a considerat că principiile consacrate în jurisprudența sa, în situațiile referitoare la intervenția legiuitorului în administrarea justiției, menită să influențeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert și alții c. Franței, 9 ianuarie 2007, par. 84, și Ducret c. Franței, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speță, contrar opiniei reclamanților.
Instanța de contencios al drepturilor omului a remarcat faptul că: “ eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.” Și că “nu a putut reține vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat definitiv, a legislației relevante, în forma în care se afla la data pronunțării hotărârii”
În final “Curtea a reiterat și faptul că interpretarea legislației interne revine autorităților naționale, în special instanțelor de judecată, și nu aparține Curții atribuția de cunoaște erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanțe sau să se substituie, prin aprecierea sa, hotărârii acestora (printre altele, Garcίa Ruiz c. Spaniei [MC], par. 28, și Coëme și alții c. Belgiei, par. 115). Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unédic c. Franței, par. 71). Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți (Unédic c. Franței, par. 75 in fine). Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.”.
Așadar, Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo ingerință în ce privește drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) și par. 4 din Convenție.
Față de aceste considerente, Tribunalul reține că, acțiunea reclamantelor este inadmisibilă, atât din perspectiva prevederilor Legii nr. 221/2009 cât și din cele ale art. 998 – 999 Cod civil din 1864.
Pentru aceste considerente, urmează a fi respinsă admisă excepția inadmisibilității acțiunii și în consecință a fi respinsă ca inadmisibilă acțiunea civilă, formulată de reclamantele S. A. și C. M., în contradictoriu cu S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. V..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția inadmisibilității acțiunii.
Respinge ca inadmisibilă acțiunea civilă, formulată de reclamanta S. A. și C. M., cu domiciliul în Huși, .. 16, .. F, ., jud. V., prin Societatea civilă de Avocați „V. și L. Z.”, cu sediul în V., Șstr. Ș. cel M., ., parter, jud. V. în contradictoriu cu S. R. prin M. Finanțelor P., cu sediul în București, ., sector 5 reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. V., cu sediul în vaslui, . nr. 56, jud. V..
Cu drept de recurs în termen 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 aprilie 2013.
Președinte, P. C. D. | ||
Grefier, D. T. |
Red. /tehnored.D.P.C
Ex.8/09.05.2013
..05.2013 T.D.
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 428/2012. Tribunalul... | Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... → |
|---|
