Aspecte probatorii. început de dovadă scrisă. Pres­cripţia dreptului material la acţiune. Intervenţia compensaţiei

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

1. Dispoziţiile de plată, ca înscrisuri ce stabilesc acordul de voinţă între părţi, sunt încheiate fără respectarea formalităţilor prevăzute de art. 1180 C. civ., astfel încât nu au forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, deoarece nu sunt scrise în întregime de către pârâtul împrumutat şi nu cuprind la final cuvin­tele „bun şi aprobat" ori o formulă echivalentă. în aceste condiţii, respectivele înscrisuri valorează numai un început de dovadă scri­să, care se completează cu declaraţiile martorilor şi răspunsurile la interogatoriu, cât şi cu executarea parţială voluntară a obligaţiei de restituire de către pârâtul împrumutat, ce reprezintă o recunoaştere a obligaţiilor de plată a împrumuturilor, pârâtul însuşi folosindu-se în proces de chitanţa parţială eliberată de creditoare.

2. în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, cererea în restituirea împrumutului este supusă dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că, în obligaţiile „al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept". Cum pârâtul are mai multe datorii faţă de reclamantă şi a efectuat o plată parţială pen­tru care reclamanta, în calitate de creditoare, a eliberat chitanţa liberatorie de obligaţie, această achitare echivalează cu o recunoaş­tere a dreptului reclamantei şi a întrerupt termenul de prescripţie.

3. Compensaţia este definită ca reprezentând un mod de stin­gere a obligaţiilor reciproce până la concurenţa celei mai mici din­tre ele, iar pentru a opera, este necesar să fie îndeplinite anumite cerinţe: reciprocitatea obligaţiilor, creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile, creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, lichide şi exigibile.

Dispoziţiile art. 1144 C. civ., referitor la compensaţia legală, statuează că aceasta operează de drept, în puterea legii şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta; cele două datorii se

sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţilor lor respective.

în cauză, s-au constatat îndeplinite cerinţele compensaţiei legale, creanţele părţilor, privind împrumuturi nerestituite, respectiv salariu, fiind reciproce, au ca obiect bunuri fungibile - sume de bani -, existenţa lor este dovedită şi necontestată din punct de vedere juridic, raportat la probele administrate, sunt determinate cu exactitate în valoarea lor şi au ajuns ambele la scadenţă.

Trib. Bucureşti, s. a lll-a civ., decizia nr. 2271 R din 19 decembrie 2008, nepublicată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucu­reşti sub nr. 11823/4/2007, la data de 21 decembrie 2007, reclamanta SC I.C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul O.D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.400 lei, reprezentând împrumut acordat şi nerestituit, la plata dobânzii legale prevăzute de O.G. nr. 9/2000, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii întregului debit restant şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

în motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajat al SC I.C. SRL în perioada 18 iunie 2003 - 1 octombrie 2006, în baza contractului individual de muncă nr. 2842. A precizat reclamanta că, ori de câte ori angajaţii săi aveau dificultăţi financiare, îi ajuta, împru- mutându-le diverse sume de bani, în condiţii avantajoase pentru anga­jaţi şi în acelaşi mod a procedat şi cu pârâtul. La momentul când pârâ­tul a solicitat ajutor, invocând faptul că are numeroase probleme per­sonale şi situaţia financiară nu-i permite să le facă faţă, reprezentantul legal al societăţii a dispus ca departamentul contabilitate să-i împru­mute pârâtului sumele de bani solicitate, convenind cu pârâtul ca resti­tuirea să se facă în momentul în care solicitarea reclamantei va fi expresă în acest sens.

Astfel, a arătat reclamanta, în perioada octombrie 2004 — septem­brie 2006, în baza unor dispoziţii de plată emise de departamentul contabilitate, i-a împrumutat pârâtului suma de 3.400 lei, din care pârâtul i-a restituit suma de 1.000 lei la data de 29 septembrie 2006, rămânând astfel un debit restant de 2.400 lei. în luna octombrie 2006, pârâtul a demisionat din funcţia în care era încadrat la societatea recla­mantă, situaţie în care reclamanta i-a pus în vedere să restituie suma de bani împrumutată, deoarece împrumutul i-a fost acordat doar pentru faptul că a avut calitatea de angajat al acesteia.

Ca urmare a acestei situaţii şi având în vedere că pârâtul nu a înţeles să îşi achite obligaţiile financiare faţă de societate, reclamanta l-a notificat prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în vederea restituirii împrumutului, demersuri care, de asemenea, au rămas fără rezultat.

în drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 1576 şi art. 1584 C. civ.

La data de 22 ianuarie 2008, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neînte­meiată, arătând că a fost angajat al reclamantei până în luna octombrie 2006, moment la care a demisionat. Pârâtul a recunoscut că a fost împrumutat de către societate, dar la momentul la care a plecat nu avea nicio datorie. A arătat că pe statul de plată primea un salariu, însă primea un procent din valoarea lucrărilor pe care le efectua, astfel încât nu ştia cu exactitate câţi bani trebuie să încaseze în fiecare lună. Deoarece şeful lor pleca din societate în timpul săptămânii, convenţia era ca angajaţii să primească bani de la contabilă, iar pentru a se putea face dovada că au primit aceşti bani, pe formulare (dispoziţii de plată) semnau pentru suma primită, aşa încât şeful lor ştia cât şi când au primit suma respectivă, însă angajatul nu avea un duplicat al dispo­ziţiei de plată, dar recunoştea semnătura şi niciodată nu au existat neînţelegeri.

A mai precizat pârâtul prin întâmpinare că pe astfel de dispoziţii de plată s-a completat ulterior, la scopul plăţii, „împrumut". Cu privire la aceste dispoziţii de plată a solicitat pârâtul să se reţină următoarele: dispoziţia de plată din 28 noiembrie 2004, pentru suma de 15.000.000 ROL, nu este semnată de el; dispoziţia de plată din 21 septembrie 2005, pentru suma de 1000 RON nu este semnată de el; dispoziţia de plată din 2 iunie 2006 pentru suma de 2000 RON nu este semnată de el, iar semnătura sa apare pe o singură dispoziţie de plată din data de 12 iulie 2006.

A mai solicitat pârâtul să se constate că dispoziţiile de plată nu sunt scrise de el şi nu cuprind menţiunea „bun şi aprobat", nu menţio­nează termenul la care obligaţia devine scadentă şi nu pot reprezenta contract de împrumut, au fost „fabricate" ulterior demisiei sale, în scopul de a-l hărţui. Totodată, art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 se referă la obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit, fără a condiţiona incidenţa dispoziţiei de naştere a dreptului la acţiune, adică situaţiile vizate de art. 1582-1583 C. civ., ipoteze în care pres­cripţia începe să curgă de la data încheierii contractului. Prin urmare, a

solicitat să se constate că dreptul la acţiune al reclamantei cu privire la dispoziţia de plată din 28 octombrie 2004 s-a prescris.

Prin sentinţa civilă nr. 3729 din 30 iunie 2008 a Judecătoriei Sec­torului 4 Bucureşti, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiu­ne, invocată de pârât, ca neîntemeiată. S-a admis cererea formulată de reclamanta SC I.C. SRL în contradictoriu cu pârâtul O.D., a fost obli­gat pârâtul să achite reclamantei suma de 2400 RON, reprezentând împrumut nerestituit, plus dobânda legală calculată de la data înre­gistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei, 21 decembrie 2007 şi până la data plăţii întregului debit restant. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1391 lei, cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut următoarele.

Pârâtul a fost angajat al SC I.C. SRL în perioada 18 iunie 2003 - 1 octombrie 2006, în baza contractului individual de muncă nr. 2842.

în perioada octombrie 2004 — septembrie 2006, pârâtul, în calitate de angajat, a primit cu titlu de împrumut din contabilitatea societăţii reclamante mai multe sume de bani, în baza dispoziţiei de plată din 28 octombrie 2004, pentru suma de 15.000.000 ROL, reprezentând împrumut, dispoziţiei de plată din 21 septembrie 2005, pentru suma de 1000 ROL, reprezentând împrumut, dispoziţiei de plată din 2 iunie 2006, pentru suma de 100 lei, reprezentând împrumut, dispoziţiei de plată din 12 iulie 2006, pentru suma de 800 lei, reprezentând împru­mut, emise de Departamentul contabilitate, împrumuturi în sumă totală de 3.400 lei.

Din suma totală împrumutată, conform acestor dispoziţii de plată, pârâtul i-a restituit reclamantei suma de 1.000 lei la data de 29 sep­tembrie 2006, rămânând astfel un debit restant de 2.400 lei.

în luna octombrie 2006, pârâtul a demisionat din funcţia în care era încadrat la societatea reclamantă, situaţie în care reclamanta i-a pus în vedere să restituie suma de bani împrumutată, deoarece împru­mutul i-a fost acordat doar pentru faptul că a avut calitatea de angajat al acesteia. Reclamanta l-a notificat pe pârât prin scrisoare recoman­dată cu confirmare de primire, în vederea restituirii împrumutului, demersuri care, de asemenea, au rămas fără rezultat.

Rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi la propunerea ambelor părţi şi din înscrisurile depuse la dosar că exista practica în cadrul societăţii de acordare a unor împrumuturi fără dobândă şi fără stabili­rea unui termen de restituire, către angajaţi, pe baza unor dispoziţii de plată întocmite într-un singur exemplar, care se păstrează la recla­mantă. La restituirea sumei împrumutate, reclamanta întocmeşte o

chitanţă în două exemplare dintre care unul se înmânează angajatului împrumutat.

Drepturile salariale ale angajaţilor se achitau lunar în două tranşe, avans şi lichidare, însă se întocmea stat pentru plata salariilor o sin­gură data pe lună, la lichidare. Avansul din salariu reprezenta cam jumătate din salariul lunar, era înmânat întotdeauna de contabila socie­tăţii, care scria de mână o chitanţă (fiţuică, formular tipizat potrivit declaraţiilor martorilor) într-un singur exemplar, pe care angajatul scria data, semnătura şi menţiona „am primit suma" ca avans pentru luna în curs.

Având în vedere dispoziţiile art. 1169 C. civ., cât şi restituirea de către pârât la data de 29 septembrie 2006 a sumei de 1000 RON pen­tru care i s-a eliberat chitanţa, reprezentând o parte din sumele împru­mutate de la reclamantă, instanţa a constatat că apărările pârâtului formulate în ceea ce priveşte inexistenţa împrumutului sunt simple afirmaţii care nu sunt susţinute de dovezi.

Din statul de plată pe luna septembrie 2006 rezultă că pârâtul a avut un venit net de 298 RON, sumă încasată de reprezentantul reclamantei, care a semnat la primirea banilor, astfel cum recunoaşte şi în răspunsul la interogatoriu, pentru o datorie mai veche a pârâtului feţă de acesta, astfel încât sunt iară temei afirmaţiile pârâtului în sensul că suma de 1400 lei, pe care o datora reclamantei cu titlu de împrumut, a fost restituită prin faptul că nu a încasat salariul pe luna septembrie 2006.

Cu privire la dovada contractelor de împrumut, s-a reţinut că dispoziţiile de plată - ca înscrisuri doveditoare ale contractelor de împrumut - sunt încheiate fără respectarea formalităţilor prevăzute de art. 1180 C. civ., nu au forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, deoarece nu sunt scrise în întregime de către pârât şi nu cuprind la final cuvintele „bun şi aprobat" ori o formulă echivalentă, ci valorează numai ca început de dovadă scrisă, care este completată cu declaraţiile martorilor şi răspunsurile la interogatoriu, cât şi cu executarea parţială voluntară a obligaţiei de restituire de către pârâtul împrumutat, apreciată ca o recunoaştere a obligaţiilor de restituire a împrumuturilor care rezultă din folosirea de către pârât a chitanţei de plată parţială eliberate de creditor.

Instanţa de fond a apreciat suficientă redactarea înscrisurilor (dis­poziţiilor de plată) într-un singur exemplar (pentru împrumutător), având în vedere că cerinţa multiplului exemplar (art. 1179 C. civ.) este prevăzută numai pentru contractele sinalagmatice, iar nu şi pentru cele unilaterale cum este împrumutul.

Având în vedere că împrumuturile i-au fost acordate pârâtului numai în considerarea calităţii de angajat al reclamantei, convenţia părţilor fiind să restituie sumele împrumutate după posibilităţi ori la cererea expresă a reclamantei, faptul că sumele încasate cu titlu de drepturi salariale lunare erau sub limita împrumuturilor, cât şi răs­punsul pârâtului la întrebarea 15 din interogatoriu, în sensul că la data demisiei avea obligaţia de a restitui sumele împrumutate, s-a apreciat ca dată scadentă a împrumuturilor data demisiei, respectiv 1 septem­brie 2006.

Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât, s-a reţinut, referitor la acţiunea în restituirea împrumutului, că este supusă dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul 167/1958, care prevede că, în cazul obligaţiilor „al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept". S-a apreciat că pârâtul are mai multe datorii faţă de reclamantă şi a efectuat o plată parţială la data de 29 septembrie 2006, în valoare de 1.000 RON, referitor la care reclamanta, în calitate de creditoare, nu a precizat în chitanţa liberatorie de obligaţie ce datorie a stins, însă a invocat în acest proces imputaţia plăţii, iar aceasta se va face după principiile înscrise în art. 1113 C. civ., şi anume asupra datoriei mai vechi. Prin urmare, plata parţială efectuată de pârât echivalează cu o recunoaştere a dreptului reclamantei şi a întrerupt termenul de pres­cripţie, de la acea dată începând să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, care nu e împlinit la data cererii de chemare în judecată.

în temeiul dispoziţiilor art. 1088 C. civ. şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 (modificată prin Legea nr. 356/2002), instanţa a obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei, 21 decem­brie 2007 şi până la data plăţii întregului debit restant.

împotriva sentinţei civile a declarat recurs, la data de 25 septem­brie 2008, pârâtul O.D., criticând sentinţa pentru netemeinicie şi nele- galitate.

în drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2271 R din 19 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis recursul formulat de recurentul-pârât O.D., a modi­ficat în parte sentinţa civilă recurată, în sensul că a respins acţiunea pentru suma de 298 lei RON şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

A reţinut instanţa de recurs că, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, raportat la dovada contractelor de împrumut dintre părţi, dispoziţiile de plată depuse la dosar, ca înscrisuri ce stabilesc acordul de voinţă între părţi, sunt încheiate fără respectarea forma­lităţilor prevăzute de art. 1180 C. civ., astfel încât nu au forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, deoarece nu sunt scrise în între­gime de către pârât şi nu cuprind la final cuvintele „bun şi aprobat" ori o formulă echivalentă. în aceste condiţii, respectivele înscrisuri valo­rează numai ca un început de dovadă scrisă, care se completează cu declaraţiile martorilor şi răspunsurile la interogatoriu, cât şi cu executarea parţială voluntară a obligaţiei de restituire de către pârâtul împrumutat, care reprezintă o recunoaştere a obligaţiilor de plată a împrumuturilor, pârâtul însuşi folosindu-se în proces de chitanţa parţială eliberată de creditoare.

Din chiar răspunsul recurentului-pârât la interogatoriu reiese că acesta recunoaşte că a împrumutat de la intimata-reclamantă suma de 24.000.000 ROL, din care învederează însă că a restituit 10.000.000 ROL, iar restul de 14.000.000 ROL reprezentau salariul său pe luna septembrie 2006, fără însă ca recurentul să dovedească în vreun fel această ultimă afirmaţie, iar din evidenţele contabile ale societăţii reieşind doar o sumă de 298 lei RON, aferentă lunii menţionate. Mai mult, dispoziţiile de plată privind sumele de 15.000.000 ROL, 1.000 lei RON, 100 lei RON, 800 lei RON, sunt semnate de către persoana care a primit sumele de bani menţionate, semnăturile fiind asemănă­toare cu cea de pe dispoziţia din 12 iulie 2006, singura recunoscută de recurent. Mai este de observat că recurentul se contrazice în afirma­ţiile sale, întrucât recunoaşte doar semnătura de pe înscrisul anterior menţionat, din 12 iulie 2006, pe care se consemnează valoarea de 800 RON, dar în acelaşi timp, la interogatoriu, recunoaşte achitarea unei sume mai mari, de 10.000.000 ROL, cu titlu de împrumut acor­dat, conform chitanţei depuse la dosar, atitudinea sa procesuală fiind, aşadar, una oscilantă şi nesinceră.

în plus, deşi martorii audiaţi la propunerea pârâtului au vorbit despre faptul că li se achitau sume mai mari de bani cu titlu de salariu decât cele din cartea de muncă, niciuna dintre probele administrate nu atestă valoarea concretă a unor sume de această natură şi nici că ar fi datorate recurentului, cu atât mai mult cu cât pe dispoziţiile de plată depuse la dosarul de fond se menţionează expres „împrumut". De asemenea, afirmaţiile martorilor, generice, în sensul că împrumuturile acordate se restituiau la următorul salariu, nu sunt de natură a face

dovada restituirii efective de către recurent a sumelor ce fac obiectul acţiunii, pretinse de intimata-reciamantă.

Se mai constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea delic­tuală, aceasta a invocat totodată şi prevederile art. 1576 şi art. 1584 C. civ., relative la contractul de împrumut, la care de altfel s-a raportat şi instanţa de fond.

Recursul recurentului-pârât este întemeiat cu privire la un singur aspect, cel referitor la făptui că reprezentantul reclamantei a recu­noscut că a încasat salariul pârâtului în luna septembrie 2006, astfel încât în mod greşit instanţa fondului a considerat că şi pentru această sumă recurentul este dator către societate.

Aşa cum reiese din răspunsul reclamantei la interogatoriu, în sep­tembrie 2009 nu i s-a achitat salariul recurentului pentru că repre­zentantul societăţii l-a încasat în contul unui împrumut personal, de 1.000 Euro, semnând pe statul de plată pentru ridicarea acestei sume, afirmaţii pe care instanţa de fond le reţine şi ea în motivarea sentinţei („Din statul de plată pe luna septembrie 2006 rezultă că pârâtul a avut un venit net de 298 RON, sumă încasată de reprezentantul reclaman­tei, care a semnat la primirea banilor, astfel cum recunoaşte şi în răs­punsul la interogatoriu, pentru o datorie mai veche a pârâtului faţă de acesta, astfel încât sunt fără temei afirmaţiile pârâtului în sensul că suma de 1.400 lei pe care o datora reclamantei cu titlu de împrumut a fost restituită prin faptul că nu a încasat salariul pe luna septembrie 2006").

Apreciază instanţa că reclamanta nu a făcut niciun fel de dovadă a acestui împrumut, al cărui creditor era de altfel o persoană distinctă de drept, numitul M.L., acesta învederând că era vorba de o datorie per­sonală. De asemenea, atât din răspunsul reclamantei la interogatoriu, cât şi din statul de plată al lunii septembrie 2006, reiese că reclamanta se găsea datoare către pârât cu suma de 298 lei RON, cu titlu de salariu, iar recurentul a invocat această creanţă proprie în faţa instanţei de fond.

Reţine instanţa că este definită compensaţia ca reprezentând un mod de stingere a obligaţiilor reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele, iar pentru a opera, este necesar să fie îndeplinite anumite cerinţe: reciprocitatea obligaţiilor, creanţele să aibă ca obiect bunuri fiingibile, creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, lichide şi exigibile.

Dispoziţiile art. 1144 C. civ., referitor la compensaţia legală, sta­tuează că aceasta se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reci­proc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţilor lor respective.

în cauză, se constată îndeplinite cerinţele compensaţiei legale, creanţele părţilor, privind împrumuturi nerestituite, respectiv salariu, fiind reciproce, au ca obiect bunuri fungibile - sume de bani —, exis­tenţa lor este dovedită şi necontestată din punct de vedere juridic, raportat la considerentele ce preced, sunt determinate cu exactitate în valoarea lor şi au ajuns ambele la scadenţă, astfel încât instanţa, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a modificat în parte sentinţa civilă recurată, în sensul ca a respins acţiunea pentru suma de 298 lei RON, în raport de care s-a reţinut incidenţa compensaţiei legale.

Notă: A se vedea, în ceea ce priveşte pct. 2, şi Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 690 din 15 aprilie 1986, în Revista Română de Drept nr. 12/1986, p. 60, prin care s-a reţinut că, potrivit dispoziţiunilor art. 1576 C. civ., împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorirea de a restitui tot atâtea lucruri de aceeaşi specie şi calitate, iar potrivit art. 1584 şi 1585 alin. (2) din acelaşi cod, împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate la timpul stipulat. Dacă acesta nu a fost determinat, termenul de prescripţie extinctivă se împlineşte, pentru fiecare împru­mut, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, după 3 ani de la data acordării fiecărui împrumut, iar nu de la ultimul act, cum s-a procedat în cauză.

← început de dovadă scrisă. Cumul între dobândă şi...  Admisibilitatea probei cu martori în contra a ceea ce cuprinde... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Aspecte probatorii. început de dovadă scrisă. Pres­cripţia dreptului material la acţiune. Intervenţia compensaţiei