Admisibilitatea probei cu martori în contra a ceea ce cuprinde actul autentic. Acordul părţilor în sensul derogării de la regulă, conform art. 1191 alin. (3) C. civ.
| Comentarii |
|
Deşi dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, iar dovada cu martori nu se va primi în contra a ceea ce cuprinde actul, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ., părţile pot conveni să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de
care ele pot să dispună, în temeiul dispoziţiilor art 1191 alin. (3) C. civ.
înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, făcute în limitele atribuţiilor sale. Celelalte menţiuni înscrise pe baza declaraţiilor părţilor, cum este şi cea privind remiterea sumei împrumutate, fac dovada până la proba contrarie, care poate fi şi una testimonială, conform acordului părţilor.
C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., decizia nr. 1848 din 6 noiembrie 2007,
in C.P.J. civ. 2007
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, reclamanţii C.P., CC. şi C.F. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul A.V. pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 5553 din 31 august 1998 la BNP M.M.
In motivarea cererii, s-a arătat că reclamantul C.P. a declarat prin contractul de împrumut cu garanţie imobiliară anterior menţionat, că a primit de la pârâtul A.V., cu titlu de împrumut, suma de 6.620 dolari S.U.A., sumă ce urma să fie restituită tot în dolari, în rate egale pe o perioadă de 18 luni.
In acest contract s-a stipulat, la cererea pârâtului A.V., ca pentru fiecare zi de întârziere să fie percepută o penalitate de 0,4% din valoarea sumei împrumutate, începând cu data scadenţei şi până la ultimul act de executare silită.
S-a mai prevăzut, de asemenea, instituirea unei garanţii imobiliare asupra giranţilor ipotecari C.C. şi C.F., părinţii reclamantului C.P.
S-a mai arătat în cuprinsul cererii că, în realitate, pârâtul A.V. nu a împrumutat cu suma de 6.620 dolari SUA pe reclamantul C.P., astfel că, faţă de această situaţie, obligaţia de restituire este o obligaţie fără cauză, sancţionată cu nulitatea absolută, conform prevederilor art. 966 C. civ. cu trimitere la art. 948 pct. 4 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 11166 din 19 decembrie 2005, instanţa de fond a admis cererea formulată de reclamanţi; a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 5553 din 31 august 1998 la BNP M.M.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că împrumutul este un contract real şi, prin urmare, nu se consideră perfectat decât în momentul primirii efective a bunului.
Faptul material al predării bunului poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, indiferent de valoare, iar prin derogare de la prevederile art. 1191 alin. (2) C. civ., art. 1203 C. civ. permite orice dovadă, dacă se pune problema lipsei, falsităţii ori caracterului ilicit sau imoral al cauzei.
în speţă, coroborând declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, respectiv P.L., T.V.C. şi F.P., instanţa a constatat că susţinerile reclamanţilor, în sensul că pârâtul nu le-a remis nicio sumă de bani, sunt întemeiate.
în aceste condiţii lipseşte unul din elementele ce intră în structura cauzei, respectiv scopul imediat, deoarece niciuna dintre părţi nu a avut în vedere primirea-predarea efectivă a vreunei sume de bani, ceea ce echivalează cu absenţa unui element esenţial al actului juridic, iar lipsa scopului imediat se restrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-I fără suport juridic, astfel încât sancţiunea este nulitatea absolută.
Prin decizia civilă nr. 20/A din 10 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât împotriva sentinţei civile nr. 11166 din 19 decembrie 2005, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Tribunalul a constatat că prin contractul de împrumut autentificat sub nr. 5553 din 31 august 1998, reclamantul CP. a declarat că a primit de la pârât, cu acest titlu, suma de 6620 dolari SUA.
Potrivit dispoziţiilor art. 969-970 C. civ., clauzele contractuale au putere de lege între părţi şi se execută cu bună-credinţă, iar din interpretarea clauzelor contractului de împrumut încheiat în speţă, rezultă cu certitudine natura juridică a actului încheiat.
De altfel, înscrisul constatator, anterior menţionat, fiind încheiat în formă autentică, care, potrivit dispoziţiilor art. 1173 şi art. 1174 C. civ., are forţă probantă deplină asupra menţiunilor pe care le cuprinde, iar în cuprinsul acestuia, reclamantul a arătat că a luat cu împrumut suma de bani pe care se obligă să o restituie pârâtului în modul sus-menţionat, semnând personal în faţa notarului public pentru realitatea acestei declaraţii.
Fără a ţine seama de conţinutul în concret al contractului încheiat, de clauzele acestuia, precum şi de caracterul autentic al înscrisului, instanţa bazându-se doar pe coroborarea dispoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, în mod greşit a apreciat ca dovedit motivul de nulitate referi
tor la lipsa cauzei juridice a actului încheiat, cauză constând în nere- miterea sumei împrumutate în realitate, către reclamant.
în ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de apelanţi în raport de hotărârile penale pronunţate în cauze anterioare, privitoare la aceeaşi situaţie de fapt, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, întrucât aspectele penale care ţin de caracterul penal al faptelor intimatului-pârât întreprinse în executarea obligaţiilor asumate faţă de apelanţi, nu pot fi analizate de instanţa civilă şi nici nu pot conduce la sancţionarea cu nulitatea contractului de împrumut, decât în măsura în care la încheierea acestuia au fost înfrânte norme juridice imperative de drept civil, care sunt susceptibile de a atrage o astfel de sancţiune.
Instanţele penale, nefiind învestite cu soluţionarea laturii civile a infracţiunilor pentru care au fost sesizate, iar deciziile acestora având putere de lucru judecat doar cu privire la existenţa faptei penale analizate şi a persoanei trimise în judecată şi a vinovăţiei acesteia în comiterea respectivei infracţiuni.
Pe parcursul soluţionării apelului intimatul G.C. a decedat, fiind depus la dosar certificatul de calitate de moştenitor nr. 657/2006 şi introduşi în cauză moştenitorii acestuia: C.F., C.P. şi P.M.
împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs în termen legal, reclamanţii-intimaţi C.P., C.F. şi P.M. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea acestora, s-a arătat că din actul de folosinţă al autovehiculului rezultă că nu a existat o plată pe loc a pretinsului împrumut, ci în rate, care s-au derulat în perioada decembrie 1998-februarie 2000.
Cele două acte, de vânzare-cumpărare şi de împrumut cu garanţie imobiliară, au fost făcute în paralel, nicidecum actul de vânzare-cum- părare nu a fost subsecvent sau subsidiar, aşa cum pretinde instanţa de apel.
Faptul că actul de împrumut cu garanţie imobiliară este un contract de garantare a preţului convenit de părţi drept preţ al autoturismului înstrăinat, este recunoscut chiar de persoana care a autentificat actul, respectiv notarul M.M., care precizează că este încheiat pentru garantarea preţului convenit de comun acord de societate şi fiecare taxi- metrist.
Vânzarea-cumpărarea ar fi trebuit să fie făcută la valoarea primită drept împrumut de la pârâtul A.V. către firma lui A.V.
Că plata autoturismului s-a făcut în rate rezultă din toate declaraţiile martorilor, din declaraţia notarului care a întocmit contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, precum şi situaţia de plată a ratelor, scoasă din calculatorul societăţii.
Toate acestea duc la singura concluzie care se poate trage, respectiv că, contractul de împrumut este fictiv, că nu a existat o plată a vreunei sume de bani şi, prin urmare, cauza contractului este falsă, căci contractul a avut menirea doar de a garanta plăţile ratelor pentru autoturism.
în speţă, rezultă că nu a existat o plată a sumei de 6.620 lei, ci, astfel cum recunoaşte notarul, contractul ar fi fost menit să garanteze plata contravalorii autoturismului.
în aceste condiţii, lipseşte unul din elementele ce intră în structura cauzei, respectiv scopul imediat, deoarece niciuna dintre părţi nu a avut în vedere predarea-primirea efectivă a vreunei sume de bani, ceea ce echivalează cu absenţa unui element esenţial al actului juridic, iar lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-1 fără suport juridic, astfel încât sancţiunea este nulitatea absolută.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Curtea a apreciat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Din argumentele aduse de recurenţi în susţinerea recursului lor, aceştia critică împrejurarea că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în materia probării remiterii sumei de bani care constituie obiect al împrumutului, o astfel de probă administrată împotriva unei clauze dintr-un act autentic, putându-se realiza prin declaraţii de martori, aşa cum s-a întâmplat în cauză.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că instanţa de apel a făcut o interpretare incompletă a dispoziţiilor art. 1191 C. civ, prin aceea că a omis să analizeze şi dispoziţiile alin. (3) al acestui articol, potrivit căruia „Părţile pot conveni ca şi în cazurile menţionate la alin. (1) şi (2) să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună".
Deşi este adevărat că dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, iar dovada cu martori nu se va primi în contra a ceea ce cuprinde actul, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ, părţile pot conveni să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună.
Este cunoscut că un înscris autentic face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instru- mentator, făcute în limitele atribuţiilor sale. Celelalte menţiuni înscrise pe baza declaraţiilor părţilor fac dovada până la proba contrarie.
Din cuprinsul contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 5553/1998 de Biroul Notarului Public M.M. rezultă că „împrumutatul C.P. declară că a primit cu titlu de împrumut suma de 6620 dolari SUA", prin urmare, remiterea sumei care constituie împrumutul nu a fost constatată de către notar, ci a fost consemnată în actul autentic pe baza declaraţiilor părţilor, astfel că, privitor la acest contract, menţiunile din actul autentic fac dovada până la proba contrarie.
Deşi această probă contrară, realizată prin declaraţii de martori, nu putea fi primită împotriva unui act autentic, în raport de prevederile art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ., în conformitate cu prevederile art. 1191 alin. (3) C. civ., părţile au înţeles să deroge de la această regulă, căci, la termenul din data de 9 mai 2005, atât reclamanţii, cât şi pârâtul au solicitat încuviinţarea probei cu martori pentru dovedirea acestei împrejurări.
Prin această cerere părţile au convenit ca şi împotriva unui înscris autentic să se poată face dovada cu martori, fiind vorba de drepturi de care ele puteau să dispună, deoarece dovada contrară împrejurării remiterii sumei împrumutate putea fi realizată chiar împotriva clauzelor unui act autentic pentru argumentele menţionate anterior.
Chitanţele depuse în faza recursului, din care rezultă primirea de către A.V. a unor sume de la C.P., nu fee indubitabil dovada plăţii unui împrumut, căci C.P. declară că aceste sume constituiau tocmai ratele pentru plata autoturismului, plătite prin intermediul lui A.V., care nu îi dăduse nicio sumă de bani cu titlu de împrumut.
Deoarece în urma administrării probei cu martori s-a constatat că suma împrumutată nu a fost efectiv remisă, în mod corect prima instanţă a dispus nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 5553 din 31 august 1998 la BNP M.M., apreciind că nu a fost îndeplinită condiţia remiterii efective a sumei împrumutate, condiţie de esenţa contractului de împrumut, care nu se consideră perfectat decât în momentul primirii efective a sumei ce formează obiectul împrumutului.
Pentru aceste motive şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul a fost admis, modificată decizia recurată în sensul că a fost respins ca
nefondat apelul formulat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 11166 din 19 decembrie 2005, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti.
Notă: A se vedea şi:
1. C.S.J., s. civ., decizia nr. 982 din 8 martie 2002, , care subliniază că dovada contractului de împrumut se face în condiţiile art. 1191 şi urm. C. civ. şi presupune probaţiunea atât a acordului de voinţă, cât şi a remiterii materiale a bunului împrumutat. în lipsa dovezilor privind existenţa unei convenţii de împrumut, nu prezintă relevanţă împrejurarea că preţul cu care pârâtul a achitat apartamentul ar proveni de la reclamanţi.
2. C.S.J., s. civ., decizia nr. 1300 din 1 aprilie 2003, , care stabileşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 de lei nu se poate face decât prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată. Aceste dispoziţii nu sunt imperative, părţile de comun acord putând să se abată de la ele, în condiţiile art. 11*91 alin. (3), art. 1197 şi art. 1198 C. civ. De asemenea, sunt admisibile şi alte mijloace de probă decât înscrisurile, dacă pârâtul nu se opune la admiterea probelor solicitate de către reclamantă.
| ← Aspecte probatorii. început de dovadă scrisă. Prescripţia... | Imposibilitate morală de încheiere a înscrisului constatator.... → |
|---|
