Divorţ. Implicarea în proces a autorităţii tutelare. Anchetă socială
| Comentarii |
|
Citarea în litigiul de divorţ, când există copii minori, a serviciului specializat din cadrul autorităţii administrative locale nu este obligatorie, nefiind prevăzută de o normă procedurală imperativă.
Norma care reglementează modalitatea de soluţionare a încredinţării minorului către unul sau altul dintre părinţi, spre creştere şi educare, odată cu pronunţarea desfacerii căsătoriei, anume art. 42 din Codul familiei, nu impune un asemenea cadru procesual din punct de vedere subiectiv, ci prevede doar că decizia instanţei va fi luată după ascultarea părinţilor, autorităţii tutelare şi a copiilor, dacă au împlinit vârsta de 10 ani.
Interpretând literal textul, se deduce că termenul de "ascultare" cu privire la persoanele enumerate este folosit în sens propriu, acela de examinare a poziţiei asupra obiectului cererii, şi nu în sens de participare efectivă în proces, dovadă fiind utilizarea aceleiaşi noţiuni şi în ceea ce priveşte copilul minor, a cărui participare în proces este exclusă; în legătură cu autoritatea tutelară, "ascultarea" sa în proces se realizează prin ancheta socială efectuată la domiciliul părinţilor, referatul întocmit cu acea ocazie ataşându-se la dosar.
(Decizia nr. 1378 din 17 decembrie 2004 - Secţia a IlI-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 4916 din 25.06.2003, pronunţată în Dosarul nr. 3315/2003, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul-pârât H.Ş. împotriva pârâtei-reclamante H.M. şi în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 3 Bucureşti şi, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă.
în consecinţă, a dispus desfacerea căsătoriei încheiate de părţi la data de 7.07.1995, din culpă comună, reluarea numelui purtat anterior căsătoriei de către pârâtă, încredinţarea către mamă a minorului H.E.C., născut la 18.10.2000, spre creştere şi educare, cu obligarea reclamantului-pârât la pensie de întreţinere în cuantum de 8.000.000 lei lunar în favoarea minorului, începând de la data pronunţării şi până la majorat.
în considerentele sentinţei s-a reţinut că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, vinovaţi de destrămarea relaţiilor conjugale fiind ambii soţi, care au avut un comportament necorespunzător vieţii de familie.
Astfel, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că între soţi au intervenit numeroase certuri din cauza faptului că locuiau împreună cu mama reclamantului-părăt, cu care pârâta nu se înţelegea bine, astfel încât s-au produs scandaluri ce au culminat cu acte de agresiune fizică.
în ceea ce priveşte cererea de încredinţare a minorului născut din căsătoria părţilor, formulată de ambele părţi, în temeiul art. 42 alin. 1 din Codul familiei, judecătoria a apreciat că este în interesul copilului ca pârâta să se ocupe de creşterea şi educarea sa, avându-se în vedere vârsta acestuia, mama dispunând de resurse materiale şi prezentând garanţii morale optime în acest sens.
Apelul declarat de reclamantul-pârât împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 2293 din 13.11.2003, pronunţată în Dosarul nr. 3521/2003 de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că prima instanţă a dispus în mod corect încredinţarea minorului, spre creştere şi educare, pârâtei-reclamante, luând în considerare criterii precum voinţa acestuia, faptul că la această vârstă are nevoie de îngrijirea mamei, posibilităţile materiale suficiente şi garanţiile morale optime prezentate de pârâtă, a căror întrunire în persoana acesteia a fost dovedită prin probatoriul administrat în cauză, în special prin depoziţiile martorilor audiaţi.
Tribunalul a înlăturat susţinerea apelantului-reclamant, potrivit căreia comportamentul violent al pârâtei faţă de mama acestuia ar afecta negativ dezvoltarea fizică şi morală a minorului, întrucât, pe de o parte, nu s-au administrat probe în acest sens, iar, pe de altă parte, nici unul dintre martori nu a relatat vreo împrejurare din care să rezulte un comportament neadecvat al pârâtei faţă de copil, depoziţia martorului Ş.A., audiat în apel, neavând nici o relevanţă în contextul întregului probatoriu.
împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în principal în temeiul art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, recursul fiind înregistrat sub nr. 4233/2004 la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că au fost încălcate formele de procedură obligatorii în pricinile de divorţ cu minori, în condiţiile în care atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au dispus şi citarea Autorităţii Tutelare a Sectorului 1 Bucureşti, unde intimata şi minorul locuiesc din luna mai 2003, fiind citată doar cea de la domiciliul tatălui.
Recursul a fost trimis, pe cale administrativă, spre competentă soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti, în urma modificării normelor procedurale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, aprobată prin Legea nr. 195/2004, fiind înregistrat la această instanţă sub nr. 3129/2004.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.
Recurentul-reclamant a invocat nulitatea deciziei tribunalului, urmare a neregularităţii procedurii de citare în cauză privind autoritatea tutelară de la locuinţa de reşedinţă a intimatei-pârâte, respectiv Autoritatea Tutelară a Sectorului 1 Bucureşti.
Curtea a constatat că nu subzistă atare neregularitate, întrucât citarea în litigiul de divorţ, când există copii minori, a serviciului specializat din cadrul autorităţii administrative locale nu este obligatorie, nefiind prevăzută de o normă procedurală imperativă.
Norma care reglementează modalitatea de soluţionare a încredinţării minorului • către unul sau altul dintre părinţi, spre creştere şi educare, odată cu pronunţarea desfacerii căsătoriei, anume art. 42 din Codul familiei, nu impune un asemenea cadru procesual din punct de vedere subiectiv, ci prevede doar că decizia instanţei va fi luată după ascultarea părinţilor, autorităţii tutelare şi a copiilor, dacă au împlinit vârsta de 10 ani.
Interpretând literal textul, se deduce că termenul de "ascultare" cu privire la persoanele enumerate este folosit în sens propriu, acela de examinare a poziţiei asupra obiectului cererii, şi nu în sens de participare efectivă în proces, ceea ce ar fi implicat citarea corespunzătoare, astfel cum pretinde recurentul, dovadă fiind utilizarea aceleiaşi noţiuni şi în ceea ce priveşte copilul minor, a cărui participare în proces este, în mod evident, exclusă.
în situaţiile în care legiuitorul a intenţionat implicarea procesuală a autorităţii tutelare, a precizat explicit această măsură (de exemplu, în cazul decăderii părinţilor din drepturile părinteşti - art. 109 alin. 2 din Codul familiei).
în ceea ce priveşte autoritatea tutelară, "ascultarea" sa în proces se realizează prin ancheta socială efectuată la domiciliul părinţilor, referatul întocmit cu acea ocazie ataşându-se la dosar, ceea ce s-a întâmplat în cauză prin depunerea referatelor întocmite cu privire la locuinţa fiecăruia dintre părinţi.
în consecinţă, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută o încălcare a normelor procedurale, nefiind, astfel, incident, cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, temei pentru care a respins recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
| ← Divorţ. Păstrarea numelui avut în timpul căsătoriei în... | Tranzacţie. Condiţii de valabilitate → |
|---|
