Dobândirea şi înstrăinarea unui bun comun. Lipsa acordului celuilalt soţ Sancţiune aplicabilă. Soarta actelor subsecvente

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Cumpărarea de către pârât, conform Decretului-lege nr. 61/1990, în timp ce pe rolul instanţei se afla acţiunea de divorţ şi partaj, în contradictoriu cu reclamanta, a apartamentului ce a constituit domiciliul conjugal, pe care soţii îl ocupau în temeiul unui contract de închiriere, nu este sancţionată cu nulitatea, întrucât prevederile art. 35 alin. (2) C. fam. exclud de la prezumţia mandatului tacit reci­proc numai actele de înstrăinare sau grevare a unui imobil, nu şi actele prin care se dobândeşte un astfel de bun.

însă, înstrăinarea de către pârât a imobilului înaintea pronunţării divorţului, fără să aibă consimţământul apelantei şi fără să înştiin­ţeze instanţa învestită cu acţiunea de divorţ şi partaj, a avut scopul evident de a evita includerea acestuia în masa partajabilă, deter­minând atât nulitatea contractului de vânzare-cumpărare iniţial, cât şi a celor subsecvente, întrucât subdobânditorii, cu diligenţe mini­me, puteau să cunoască situaţia juridică a apartamentului.

Trib. Bucureşti, Secţia civilă, decizia nr. 2896 din 10 noiembrie 2000, in C.P.J.C.T.B. 2000-2003, p. 537

Prin sentinţa civilă nr. 2271 din 6 martie 2000 a Judecătoriei Sec­torului 5 Bucureşti a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta M.C., în contradictoriu cu pârâţii G.I., G-P., N.C., N.V., SC C. SA şi C.G.M.B.

în considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat să se dispună anularea contractului de vân2are-cumpărare nr. 3886 din 2 mai 1991, încheiat de pârâtul G.I. cu I. RA, a contrac­tului de vânzare-cumpărare încheiat de G.I., în calitate de vânzător şi

G.P., în calitate de cumpărător, a contractului autentificat cu nr. 11652 din 28 martie 1995, încheiat de G.P., în calitate de vânzător şi C.M., în calitate de cumpărător, şi evacuarea acesteia din apartament.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în timp ce ea şi pârâ­tul G.I. se aflau în proces de divorţ, pârâtul a cumpărat apartamentul ce a constituit domiciliul conjugal, fără consimţământul său, deşi reclamanta era beneficiară a contractului de locaţiune. Ulterior, pârâtul G.I. a vândut apartamentul fratelui său, G.P., care, Ia rândul lui, 1-a înstrăinat pârâtei C.M. Actele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate pentru lipsă de cauză şi doi.

Acţiunea a fost iniţial admisă prin sentinţa civilă nr. 4834 din 24 septembrie 1996 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, hotărâre care a fost, însă, desfiinţată prin decizia civilă nr. 2859 din 17 decembrie 1997 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

La data de 9 noiembrie 1998, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând introducerea în cauză a numiţilor N.C. şi N.V. şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare prin care aceştia, la rândul lor, au cumpărat apartamentul în litigiu de Ia C.M.

Rejudecând cauza, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, următoarele.

- Decretul-lege nr. 61/1991 nu prevede obligativitatea existenţei consimţământului soţului la încheierea contractului de vânzare-cum- părare; imobilul a intrat în masa bunurilor comune, profitând ambilor soţi; legea nu prevede obligativitatea consimţământului soţului la dobândirea bunurilor imobile, în acest caz operând prezumţia de mandat tacit reciproc, prevăzută de art. 35 alin. (2) C. fam.;

- sancţiunea încălcării dispoziţiilor art. 35 C. fam., referitoare la necesitatea consimţământului expres al celuilalt soţ la înstrăinarea unui bun imobil, este nulitatea relativă, şi nu nulitatea absolută;

- în cazul contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente nu se aplică principiul quod nullum est, nullum producit effeclum, întrucât, în speţă, subdobânditorii au fost de bună-credinţă.

La data de 9 martie 2000, reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate şi nctemeinicie, reite­rând, în esenţă, temeiurile de fapt şi de drept expuse în motivarea acţiunii.

Analizând sentinţa apelată, în raport de probele administrate în cauză şi ţinând seama de efectul devolutiv al acestei căi de atac, tribunalul a constatat că apelul este fondat.

Căsătoria apelantei cu intimatul G.I. a fost declarată desfăcută prin sentinţa civilă nr. 5704 din 27 octombrie 1993 a Judecătoriei Sec­torului 5 Bucureşti.

La data de 2 mai 1991, în timp ce pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti se afla acţiunea de divorţ şi partaj ce a format obiectul dosarului nr. 6402/1990, intimatul a cumpărat de la RA 1. apartamen­tul ce a constituit domiciliul conjugal, pe care soţii îl ocupau în temeiul contractului de închiriere nr. 491 din 22 februarie 1989, încheiat cu I.C.R.A.L. C.

Având în vedere că Decretul-lege nr. 61/1990 nu impunea acordul ambilor soţi cu drepturi locative proprii la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar art. 35 alin. (2) C. fam. exclude de la prezum­ţia mandatului tacit reciproc numai actele de înstrăinare sau grevare a unui imobil, nu şi actele prin care se dobândeşte un imobil, tribunalul a reţinut că acest contract de vânzare-cumpărare nu este lovit de nulitate.

Fiind dobândit în timpul căsătoriei, apartamentul a intrat în patri­moniul comun al soţilor, astfel încât, pentru înstrăinarea acestuia, se impunea acordul expres al ambilor coproprietari, conform art. 35 alin. (2) C. fam.

Cu toate acestea, intimatul G.I. a înstrăinat imobilul înaintea pronunţării divorţului, fără să aibă consimţământul apelantei şi fără să înştiinţeze instanţa învestită cu acţiunea de divorţ şi partaj despre actele juridice încheiate cu privire la apartament, în scopul evident de a evita includerea acestuia în masa partajabilă.

La interogatoriul luat în faţa primei instanţe de fond, intimatul G.I. a declarat: „aşa am fost sfătuit de avocatul care mă reprezenta în proces".

Tribunalul a apreciat că, în cazul dobânditorului G.P., fratele inti­matului G.I., a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă statuată de art. 1899 C. civ., pentru că, în virtutea strânselor legături de rudenie, acesta putea, cu diligenţe minime, să cunoască situaţia juridică a apartamentului. La această concluzie s-a ajuns pe calea conferită instanţelor de art. 1203 C. civ.

Chiar dacă încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) C. fam. atrage nulitatea relativă, şi nu absolută a actului juridic respectiv, împre­

jurarea că reclamanta a folosit noţiunea de „nulitatea absolută" în loc de „nulitate relativă" nu este, prin ea însăşi, un motiv de respingere a cererii, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate. în virtutea rolului activ expus de art. 129-130 C. proc. civ., instanţele sunt datoare să interpreteze sancţiunile după scopul real urmărit de parte, şi nu după sensul literal al termenilor folosiţi, având în vedere dispoziţiile art. 84 C. proc. civ.

Deşi a fost terţ faţă de actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a solicitat-o, apelanta are calitate procesuală activă, pentru că nulitatea relativă poate fi invocată de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.

în temeiul principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius acci- pientis, tribunalul a reţinut că şi celelalte acte de vânzare-cumpărare, subsecvente, sunt lovite de nulitate, nefiind aplicabilă excepţia subdobânditorului de bună-credinţă.

Rea-credinţă, în această materie, există nu numai dacă subdobân- ditorul a cunoscut situaţia juridică reală a bunului vândut, ci şi dacă putea să o cunoască, prin diligenţe minime, diligenţe pe care nici intimata G.M., nici intimaţii N. nu le-au efectuat, deşi la data la care a intervenit contractul de vânzarc-cumpărare între aceştia, cauza de faţă era înregistrată pe rolul primei instanţe.

Intimata C.M. a recunoscut că nu a locuit niciodată în aparta­mentul în litigiu, pe care, de altfel, 1-a revândut la un interval de numai câtcva luni. Pornind de la aceste fapte cunoscute, se poate ajunge, prin prezumţii, la concluzia că scopul imediat urmărit la încheierea actului de vânzare-cumpărare nu a fost cel obişnuit în cazul acestei operaţiuni juridice - strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis apelul şi, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare auten­tificat cu nr. 30.680 din 14 octombrie 1992 şi a actelor subsecvente acestuia.

Capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare- cumpărare nr. 3886/1991 a fost respins, cu motivarea expusă mai sus, în sensul că, prin încheierea lui, nu au fost încălcate dispoziţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale art. 35 alin. (2) C. fam. A fost respins, de asemenea, şi capătul de cerere privind evacuarea intimatei C.M., faţă de împrejurarea că aceasta nu a locuit niciun moment în apartamentul în litigiu, fapt necontestat de către apelantă.

în temeiul art. 274 C. proc. civ., intimaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul care rezultă din actele depuse la dosar.

← Fidejusiune. Mandat tacit reciproc al soţilor. Neafectarea...  Antecontract de vânzare-cumpărare pentru un imo­bil bun... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Dobândirea şi înstrăinarea unui bun comun. Lipsa acordului celuilalt soţ Sancţiune aplicabilă. Soarta actelor subsecvente