Cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament. Adeverinţă provizorie. Titlu elibe­rat cu încălcarea Legii nr. 18/1991. Teren ce nu putea face obiectul constituirii dreptului de proprietate

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Indiferent dacă reclamantul-recurent era cel care formulase cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma defunctei sau o altă persoană se afla în situaţia de a pretinde apli­carea legii, prezentându-se ca succesor în drepturile fostului pro­prietar al terenului, dispoziţiile Legii nr. 18/1991 nu au fost respec­tate, întrucât s-a soluţionat cu precădere cererea de constituire a dreptului de proprietate în favoarea intimatuiui-pârât, cu neso­cotirea drepturilor pretinse de către fostul proprietar.

Interesează, în cauză, revendicarea a însuşi terenului în dis­cuţie, pentru care se eliberase o adeverinţă cu menţionarea păstră­rii vechiului amplasament, fără a se emite, însă, un titlu de proprie­tate, situaţie în care terenul respectiv nu putea să se afle, conform art. 17 din Legea nr. 18/1991, la dispoziţia comisiei comunale, pentru a servi la constituirea dreptului de proprietate.

Sunt incidente, aşadar, dispoziţiile art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997, potrivit cărora sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, „actele de reconstituire sau de constituire a drep­tului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenurile reven­dicate de foştii proprietari, cu excepţia celor atribuite conform art. 23 din lege".

C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 340/R din 25 mai2006, în C.P.J.Civ.C.A. Bucureşti2006, p. 510

Curtea constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 7834 din 13 noiembrie 2004, reclamantul T.M.G. de M. a chemat în judecată pârâţii I.M., Comisia judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi Comisia comu­nală Pantelimon, solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. 1541 din 22 martie 1993.

Reclamantul a susţinut, în motivare, că, prin cererea înregistrată sub nr. 8804 ,din 15 decembrie 1998, a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren de 2,5 ha, situat în intravilan, str. C. nr. 7, pe vechiul amplasament. în temeiul Legii nr. 10/2001, i-a fost atribuită la aceeaşi adresă o suprafaţă de teren de 10273,62 mp, prin dispoziţia Primarului nr. 137 din 20 martie 2003. Pentru suprafaţa de 1000 mp care a aparţinut autorului său, dreptul de proprietate a fost reconstituit în favoarea pârâtului, fiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 18/1991, art. 51.

Prin sentinţa civilă nr. 86 din 18 ianuarie 2005, instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamantul, în calitate de moştenitor testamentar al defunctei C.M., la rândul său, moştenitoare a defunctului C.V., la rândul său, moştenitor al defunctei Z.C., a depus, la data de 18 decembrie 1998, o cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren situat în P., în suprafaţă de 5 pogoane, care a aparţinut lui Ş.P., soţia moşte­nitoare a acestuia fiind Ş.Z., căsătorită ulterior C.Z.

Terenul solicitat a fost identificat de reclamant, conform raportului de expertiză tehnică topo-cadastrală extrajudiciară, întocmit de ing. P.A.V.E., ca fiind situat în comuna Pantelimon, str. C. nr. 7.

Prin dispoziţia Primarului comunei Pantelimon nr. 137 din 20 martie 2002, reclamantului i s-a restituit în natură imobilul situat în comuna Pantelimon, str. C. nr. 7, compus din 10.273,62 mp teren şi construcţiile aferente. La data de 17 septembrie 2004, reclamantul a depus la Primăria comunei Pantelimon o solicitare pentru a i se comu­nica modul de soluţionare a cererii sale, formulate în baza Legii nr. 18/1991, cu privire la diferenţa de teren nerestituită, cerere la care i s-a răspuns prin adresa nr. 14.393 din 7 octombrie 2004, în sensul că diferenţa de suprafaţă de 1,5 ha a fost atribuită în proprietate altor persoane, prin constituire sau reconstituire şi în prezent nu există alte terenuri disponibile pentru atribuire în proprietate, reclamantul fiind înscris în Anexa 39, pentru acordare de despăgubiri.

Raportul de expertiză extrajudiciară a identificat că o parte din terenul pentru care reclamantul a depus cerere de reconstituire face obiectul titlului de proprietate cuprins în titlul pârâtului, eliberat prin constituire.

Pârâtul I.M. a depus, la data de 13 martie 1991, cererea nr. 566 de atribuire, potrivit Legii nr. 18/1991, a unei suprafeţe de 8 ha. Din

tabelul nominal Anexa 9A rezultă că acesta nu a avut calitatea de cooperator, dar a lucrat ca angajat la C.A.P., în ultimii 3 ani. Consti­tuirea dreptului de proprietate i-a fost admisă pentru o suprafaţă totală de 3 ha, care include şi suprafaţa de 1000 mp, tarlaua 73, parcela 740, pentru care a fost pus în posesie, potrivit procesului-verbal nr. 435.

S-a reţinut, prin sentinţă, că reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul nu avea calitatea de persoană îndreptăţită la constituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. împrejurarea că suprafaţa de 1000 mp ar putea fi situată pe fosta proprietate ce a aparţinut autorului reclamantului, Ş.P., a fost apreciată ca nerelevantă în cauză, întrucât la data eliberării titlului contestat, Legea nr. 18/1991 nu prevedea regula reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, aceasta fiind introdusă prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, cu condiţia ca amplasamentele să fie libere. Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede în mod expres că drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile.

S-a conchis, astfel, că, faţă de cauzele de nulitate absolută prevă­zute de art. III alin. (1) lit. c) şi f) din Legea nr. 169/1997, în cauză nu se poate reţine vreun motiv de nulitate a titlului pârâtului, întrucât reclamantul a depus cerere pentru reconstituirea dreptului de pro­prietate la data de 18 decembrie 1998, în timp ce titlul pârâtului a fost eliberat la 22 martie 1993, dată la care comisiile pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 nu aveau cunoştinţă de existenţa vreunei cereri de re­constituire formulate de reclamant pentru acelaşi amplasament, nefiind aplicabile prevederile art. 20 din Legea nr. 18/1991.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, ambii criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Reclamantul a susţinut, prin motivele de apel, că instanţa de fond a ignorat faptul că terenul în litigiu a fost situat în incinta fostului C.A.P., nefiind teren arabil, aşa încât nu putea face obiectul unei constituiri a dreptului de proprietate. Sub un alt aspect, instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, faptul că, la data eliberării titlului de proprietate, pârâta nu avea cunoştinţă de existenţa unei cereri în revendicare formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru acelaşi amplasament. Pentru respectivul teren a fost formulată o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de către o altă persoană decât

moştenitorul legal, astfel că nu se poate considera că cererea a fost formulată în anul 1998.

Instanţa a considerat, în mod greşit, că în cauză nu este aplicabilă nulitatea prevăzută de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997, fiind aplicabile dispoziţiile art. III alin. (1) lit. f) din această lege. De asemenea, instanţa de fond a considerat, în mod nelegal, că pârâtul era o persoană îndreptăţită la constituirea dreptului de proprietate.

La rândul său, apelanta Comisia comunală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a criticat sentinţa sub mai multe motive, considerând că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate în cauză şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de pro­prietate în favoarea lui A.P., în calitate de presupus moştenitor legal al defunctei Ş.Z., pentru ca ulterior să se facă dovada că adevăratul moştenitor este reclamantul, împrejurare reţinută de instanţă ca fiind de natură să conducă la ideea că nu ar fi avut cunoştinţă de cererea de reconstituire a dreptului de proprietate. In sfârşit, apelanta-pârâtă a susţinut, la rândul său, că pârâtul nu a avut calitatea de cooperator, fiind doar şofer la C.A.P., iar în prezent nu are, pe terenul atribuit, nicio exploatare agricolă.

Apelurile au fost soluţionate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 371/A din 17 iunie 2005, în sensul respingerii, ca nefondate.

Instanţa de apel a reţinut, în legătură cu apelul declarat de Comisia comunei Pantelimon, dar şi cu cel declarat de reclamant, că instanţa de fond a avut în vedere cererea de reconstituire a dreptului de proprie­tate în favoarea apelantului-reclamant, cerere formulată abia la 15 decembrie 1998. Lipsirea de efecte juridice a adeverinţei nr. 2 din 2 noiembrie 1991, prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2,5 ha, în care se afla şi terenul în litigiu, în favoarea lui A.P., persoana care, ulterior, s-a dovedit ca nu este moştenitorul defunctei Ş.Z., nu a avut ca efect transferarea drepturilor reconstituite în patrimoniul apelantului-reclamant, adevăratul moşte­nitor al defunctei.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul coope­rativelor agricole de producţie se face în condiţiile legii, prin reconsti­tuirea sau constituirea acestui drept. în alin. (3) se arată că stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, prin eliberarea unui titlu de

proprietate pentru fiecare persoană îndreptăţită. Nimic nu 1-a împie­dicat pe apelantul-reclamant să formuleze o astfel de cerere, în calitatea sa de persoană îndreptăţită, încă de la data intrării în vigoare a legii, şi nu tocmai la 15 decembrie 1998.

Cu privire la lipsa calităţii pârâtului de persoană îndreptăţită la constituirea dreptului de proprietate, critică adusă şi de către reclamant sentinţei, tribunalul a reţinut că pârâtul a formulat cerere la 6 martie 1991, pentru o suprafaţă de 8 ha teren, în temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991.

Calitatea acestuia de angajat al cooperativei agricole în ultimii 3 ani rezultă din tabelul aflat la dosar, tabel care se bucură de prezumţia de autenticitate instituită de art. 1171 C. civ., până la proba contrară, respectiv înscrierea în fals, potrivit dispoziţiilor art. 180 şi urm. C. proc. civ.

S-a conchis, astfel, că în cauză nu sunt incidente cauzele de nulitate absolută a titlului de proprietate prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) şi f) din Legea nr. 169/1997.

Cu privire la apelul declarat de reclamant, tribunalul a reţinut că acesta nu a făcut dovada susţinerilor sale legate de faptul că terenul pentru care i s-a constituit pârâtului dreptul de proprietate constituia curtea vechiului C.A.P. şi nu era teren arabil, fiind astfel exceptat de la constituirea dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991. Mai mult, acesta a recunoscut că numai ulterior terenul a trecut în intravilanul localităţii, potrivit hotărârii Consiliului local nr. 14/2000.

Cu privire la amplasamentul terenului în litigiu pe fosta proprietate a lui P.Ş., s-a mai reţinut că faptul este lipsit de relevanţă, având în vedere că Legea nr. 18/1991 nu prevedea obligativitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, la fel cum s-a reţinut şi prin sentinţă.

împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta Comisia locală Pantelimon pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, criticând-o ca nefiind legală.

Motivele de recurs formulate de cel dintâi recurent au fost cir­cumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Astfel, recuren­tul a susţinut că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii, respectiv a art. 18 şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, a art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 şi a art. III alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ.

Sub un prim aspect, recurentul a susţinut, astfel, că încălcarea art. 18 şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 se referă atât la per­soana beneficiară, cât şi la categoria terenului care a tăcut obiectul constituirii dreptului de proprietate în favoarea intimatului-pârât. Potrivit acestor texte, din terenurile din extravilan care rămân la dispoziţia comisiei pot fi atribuite în proprietate persoanelor care, neavând calitatea de cooperatori, au lucrat în orice mod ca angajaţi în cooperativă în ultimii 3 ani.

Legea fondului funciar a permis constituirea dreptului de proprie­tate pentru terenuri arabile diferitelor categorii de persoane, din raţiu­nea evidentă de a asigura exploatarea terenurilor arabile, în caz de excedent de teren, stabilind persoanele care pot beneficia de această finalitate, pentru a le asigura realizarea veniturilor necesare existenţei, în zonele preponderent rurale unde au existat C.A.P.-uri.

Terenul cu privire la care există litigiul nu a avut categoria de teren arabil, ci de curte a fostului C.A.P., fapt care, ulterior, a făcut să fie trecut în categoria de teren intravilan, astfel cum rezultă din adresa nr. 19841 din 18 ianuarie 2005. Nefiind teren arabil, nu putea face obiectul constituirii dreptului de proprietate, fiind nesocotită raţiunea pe care legiuitorul a avut-o în vedere prin cdictarea normei, iar, pe de altă parte, dosarul Comisiei de aplicare a legii fondului funciar depus în cauză nu conţine nicio dovadă în ce priveşte calitatea de angajat a pârâtului la fostul C.A.P., fiind, astfel, trecut în mod nelegal în tabelul persoanelor care ar beneficia de prevederile art. 19 din Legea nr. 18/1991.

Sub cel de-al doilea aspect, recurentul susţine că instanţa de apel a considerat în mod greşit că, în cauză, nu este incidenţă cauza de nulitate prevăzută de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997. Terenul în litigiu era solicitat chiar în temeiul Legii nr. 18/1991, fapt pentru care a operat cazul de nulitate prevăzut de lege, cauza de nulitate existând la momentul eliberării titlului.

Recurentul a solicitat terenul în termenul legal prevăzut de Legea nr. 169/1997, iar adeverinţa pretinsului moştenitor, eliberată la 2 noiembrie 1991, a fost anulată ca urmare a stabilirii calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar, astfel încât argumentele instanţei, în sensul imposibilităţii operării unui transfer al drepturilor de proprietate reconstituite, sunt greşite.

Sub cel de-al treilea aspect, recurentul susţine că instanţa de apel a nesocotit cauza de nulitate prevăzută de art. III alin. (1) lit. f) din Le­

gea nr. 169/1997, ignorând faptul că la momentul constituirii dreptului în favoarea intimatului şi eliberării titlului de proprietate, exista cerere de reconstituire a dreptului de proprietate nesoluţionată definitiv, for­mulată pentru teren de incintă al fostului C.A.P., deci pentru un teren care nu făcea parte din categoria terenurilor care puteau face obiectul constituirii dreptului de proprietate.

In ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant vizează argumentele instanţei de apel potrivit cărora nimic nu l-ar fi împiedicat pe acesta să formuleze cere­re încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, şi nu la 15 decembrie 1998, şi, respectiv, faptul că dobândirea calităţii de moşte­nitor a avut loc ulterior, argumente considerate ca fiind străine de cauză.

Primul argument este, potrivit susţinerilor recurentului, în contra­dicţie cu dispoziţiile Legii nr. 169/1997, care a stabilit termen de depunere a cererilor şi care, în art. III alin. (1), prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele de proprietate emise cu încălcarea Legii nr. 18/1991. Aceleaşi dispoziţii ale Legii nr. 169/1997 au fost invocate şi în susţinerea celui de-al doilea argument.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia locală Pantelimon pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, neîncadrat în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., cuprinde, în esenţă, aceleaşi critici aduse şi de recurentul-reclamant în legătură cu greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. c) şi f) din Legea nr. 169/1997 şi a dispoziţiilor art. 18 şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în principiu cu aceleaşi argumente, astfel încât cele două recursuri vor fi tratate în mod unitar.

Intimatul-pârât nu s-a prezentat la judecarea recursului şi nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursu­rile sunt fondate, în limitele argumentelor ce vor fi expuse.

Cel dintâi motiv de recurs nu poate fi primit. Recurenţii, deşi au susţinut în mod constant faptul că terenul asupra căruia s-a constituit în favoarea intimatului-pârât dreptul de proprietate nu a avut categoria de teren arabil, fiind situat în curtea fostului sediu al C.A.P.-ului, au adus exclusiv argumente speculative în acest sens, argumente pe baza cărora instanţa de recurs nu-şi poate forma o convingere certă, la adăpost de orice îndoială.

Cert este, sub acest aspect, că terenul este cuprins în titlul de proprietate nr. 1541 din 22 martie 1993 în categoria terenurilor situate în extravilan şi faptul că a fost inclus în intravilanul localităţii potrivit P.U.G., prin hotărârea Consiliului local nr. 14/2000, sub numărul poştal str. C. nr. 7.

Dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea 18/1991, pe temeiul cărora i s-a constituit intimatului-pârât dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1.000 mp, au fost, în raport de situaţia prezentată, corect aplicate, art. 18 alin. (1), care a prevăzut categoriile de teren ce pot rămâne la dispoziţia comisiei şi utilizate pentru atribuire, fiind respectat, în sensul că acest articol a privit terenurile din extravilan, nu, aşa cum au susţin recurenţii, terenurile din categoria arabile.

Sigur că scopul dispoziţiilor menţionate, care au permis consti­tuirea dreptului de proprietate, dedus din conţinutul actului normativ, este unul evident şi el a constat, astfel cum au susţinut şi recurenţii, în asigurarea exploataţiei terenurilor arabile de către acele persoane care aveau nevoie de a-şi asigura veniturile necesare existenţei, în zone preponderent rurale. Sancţiunile neutiiizării terenurilor pentru care s- au constituit astfel de drepturi nu ţin, însă, de nulitatea actelor de constituire, ci sunt ulterioare momentului dobândirii dreptului, fără ca acest aspect să intereseze în speţă.

Pe de altă parte, potrivit art. 77 din Legea nr. 18/1991, „intra­vilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, eviden­ţiat în cadastrul funciar; el poate fi modificat numai în condiţiile legii", condiţie care sc dovedeşte a fi fost îndeplinită în cauză.

în ccea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant privitoare la lipsa vreunei dovezi care să ateste calitatea intimatului-pârât de fost angajat al C.A.P.-ului, Curtea reţine că nici aceasta nu poate fi reţinută.

Potrivit art. 29 din H.G. nr. 131/1991, toate tabelele-anexă care au premers activităţii de reconstituire sau constituire a dreptului de pro­prietate, inclusiv anexa a 9-a, au fost publice, împotriva acestora putându-se face contestaţii, în termenele prevăzute de lege. Intimatul a fost cuprins în această anexă, ca fost şofer la C.A.P., fără să existe vreo contestaţie pe acest aspect.

în aceste condiţii, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţele de fond şi de apel, o situaţie contrară celei cuprinse în anexa respectivă ar fi fost necesar să fie dovedită de către recurent, în absenţa unor dovezi

pertinente, contrare actului făcut public, neputându-se reţine vreo încălcare a dispoziţiilor legale incidente.

In cauză, Curtea reţine ca fiind, însă, fondat motivul de recurs constând în aplicarea greşită a Legii nr. 169/1997, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997, sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, „actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pc terenurile revendicate de foştii proprietari, cu cxcepţia celor atribuite conform art. 23 din lege".

în cauză s-a dovedit faptul că, Ia data eliberării titlului de proprie­tate în favoarea intimatului-pârât, exista cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de numitul A.P., căruia i se elibe­rase adeverinţa nr. 2 din 8 noiembrie 1991, pentru o suprafaţă totală de 2,5 ha, cu menţiunea respectării vechiului amplasament al terenului astfel revendicat.

A.P. formulase cererea de reconstituire în calitate de succesor în drepturile defunctei C.M., în baza certificatului de moştenitor nr. 420 din 21 martie 1994, emis ulterior. Prin sentinţa civilă nr. 1261 din 21 decembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, acest certificat de moştenitor a fost anulat în procedura judi­ciară pornită de către reclamantul-recurent în cauza de faţă, care a fost recunoscut ca unic succesor, testamentar, al defunctei C.M.

Rezultă din aceste acte că, indiferent dacă recurentul era cel care formulase cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma defunctei C.M. sau o altă persoană se afla în situaţia de a pretinde aplicarea legii, prezentându-se ca succesor în drepturile fostului pro­prietar al terenului, dispoziţiile Legii nr. 18/1991 nu au fost respectate, cauza de nulitate a existat la momentul constituirii dreptului în favoa­rea intimatului-pârât, iar această nulitate nu poate fi nici acoperită şi nici confirmată.

Această cauză de nulitate a constat în soluţionarea cu precădere a cererii de constituire a dreptului de proprietate în favoarea intimatului- pârât, cu nesocotirea drepturilor pretinse de către fostul proprietar (prin succesorul declarat al acestuia) şi în condiţiile în care succeso­rului fostului proprietar i se eliberase adeverinţă în temeiul Legii nr. 18/1991, în care se specifica respectarea amplasamentului terenului revendicat.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că instanţa de apel şi cea de fond au făcut o greşită aplicare a legii, argumentul privitor la un eventual transfer al drepturilor de proprietate reconstituite, prin menţionata adeverinţă, în patrimoniul adevăratului moştenitor, neputându-se reţine ca fiind unul juridic şi care să intereseze în cauză.

Ceea ce are relevanţă în speţă este aspectul legat de o revendicare a însuşi terenului în discuţie, pentru care se eliberase adeverinţă cu menţionarea păstrării vechiului amplasament, fără a se elibera, însă, un titlu de proprietate, situaţie în care terenul respectiv nu putea să se afle, potrivit art. 17 din Legea nr. 18/1991, la dispoziţia comisiei comunale, pentru a servi la constituirea dreptului de proprietate în favoarea persoanelor menţionate în art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ, fapt care atrage incidenţa în cauză a motivului de nulitate pe temeiul căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată, indife­rent dacă terenul în cauză era considerat intravilan sau extravilan.

Răspunzând acestui motiv de recurs, Curtea apreciază că nu se mai impune analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind nerelevante argumentele instanţei de apel legate de cauzele care l-ar fi împiedicat sau nu pe recurent de a formula cerere pe temeiul Legii nr. 18/1991.

Nici motivul de recurs fondat pe dispoziţiile art. III alin. (1) lit. f) din Legea nr. 169/1997 nu poate fi reţinut, cauza de nulitate prevăzută de acest articol vizând o situaţie specială, dedusă din modul de aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 18/1991, dispoziţii care nu sunt incidente în cauză.

în raport de criticile considerate fondate, cuprinse în cele două recursuri declarate în cauză, Curtea a admis recursurile şi a dispus, pe temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., modificarea în tot a deci­ziei recurate, în sensul admiterii apelurilor declarate de către recla­mant şi pârâta Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Comuna Pantelimon.

în consecinţă, Curtea a dispus schimbarea în tot a sentinţei pro­nunţate în cauză şi, pe fond, a admis acţiunea. A constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. 1541 din 22 martie 1993, emis de către Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor sectorul agricol Ilfov, cu referire la terenul extravilan (actualmente intravilan) în suprafaţă de 1000 mp situat în comuna P., str. C., nr. 7, jud. Ilfov, sola 73, parcela 740. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

← Cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în baza...  Reconstituirea dreptului de proprietate. Legalitatea titlului.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament. Adeverinţă provizorie. Titlu elibe­rat cu încălcarea Legii nr. 18/1991. Teren ce nu putea face obiectul constituirii dreptului de proprietate