Evoluţii în legătură cu sistemele sancţionatorii pentru încălcarea regulilor referitoare la ordinea publică şi bunele moravuri, precum şi a legilor imperative, astfel cum acestea sunt reflectate în doctrina şi jurisprudenţa belgiană
| Comentarii |
|
în materie de liberalităţi este unanim admis că este suficient ca mobilul ilicit să existe în privinţa uneia dintre părţi (după împrejurare cel care dispune), chiar dacă acest lucru s-a făcut fără ştirea beneficiarului, pentru ca liberalitatea să fie viciată şi, în consecinţă, trebuind să fie anulată. (...)
Arsenalul regulilor care sancţionează încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri este completat prin două adagii a căror întindere a trebuit să fie precizată de Curtea de Casaţie belgiană, datorită ezitărilor la care ele au dat naştere.
a) Primul adagiu dispune că: Nemo auditur turpitudinem suam allegans. într-o primă interpretare, acest adagiu - vechi şi inexact — avea înţelesul „interzicerii” uneia dintre părţile contractante, în cazul unei convenţii ilicite, de a se prevala de acest caracter ilicit pentru a cere nulitatea convenţiei, sustrăgându-se astfel de la executarea obligaţiei ce-i incumba în virtutea convenţiei respective.
în literatura juridică belgiană s-a susţinut că, în etapa actuală de evoluţie a dreptului pozitiv, această interpretare trebuie respinsă, întrucât nulitatea absolută, prin însăşi natura sa, poate fi invocată de orice persoană, inclusiv părţile contractante şi chiar cea care a fost animată de mobilurile ilicite şi aceasta pentru că legiuitorul a înţeles să deschidă cât mai larg porţile pentru acţiunea în nulitate absolută pentru a se asigura astfel respectarea ordinii publice.
Aşadar, trebuie reţinută o altă interpretare, şi anume că nimeni nu se poate prevala în justiţie de o convenţie contrară ordinii publice sau bunelor moravuri pentru a cere executarea acesteia în natură sau prin echivalent, nici chiar pentru a cere rezoluţiunea. Orice acţiune în justiţie care ar fi introdusă în acest scop s-ar lovi de nulitatea absolută care loveşte convenţia şi pe care judecătorul trebuie să o ridice din oficiu.
b) Al doilea adagiu: In pari causa turpiludinis cessat repetitio. în principiu, anularea unei convenţii de către judecător se produce cu efect retroactiv şi face să se nască, în sarcina uneia sau mai multor părţi, obligaţia de a restitui ceea ce a fost primit în executarea convenţiei înainte de anularea acesteia (repunerea în starea anterioară). Această regulă se aplică în cazul în care o convenţie este lovită de nulitate absolută.
Cu toate acestea sunt de conceput două atitudini în ipoteza particulară în care o convenţie este anulată pentru încălcarea ordinii publice sau bunelor moravuri: fie se consideră că ceea ce este nul nu trebuie să producă niciun efect, pentru că ar fi contrar ordinii publice ca o convenţie anulată pentru acest motiv să conserve încă un oarecare efect în pofida anulării sale, şi atunci trebuie să se ordone repunerea lucrurilor în starea lor anterioară; fie se consideră că odată pronunţată anularea convenţiei pentru încălcarea ordinii publice, nu mai trebuie să se intereseze de părţile care au creat această situaţie ilicită, lăsându-Ie să se descurce ele, fără să mai fie organizate consecinţele anulării. în această concepţie ar fi vorba de o sancţiune suplimentară care-i loveşte pe autorii unei convenţii ilicite. Cea din urmă concepţie a fost tradusă prin adagiul in pari causa turpiludinis cessat repetitio. (...)
Curtea a considerat că aplicarea acestui al doilea adagiu trebuie lăsată la aprecierea suverană a judecătorului de fond care, ţinând seama de protejarea ordinii sociale şi a echităţii, va trebui să asigure în cel mai bun mod posibil respectarea obiectivelor urmărite de legiuitor şi să examineze cum această respectare este mai bine realizată prin restituire sau prin refuzul de restituire (V. Pătulea, în Dreptul nr. 7/2008, p. 261).
| ← Discuţii privind cauza morală şi ilicită în raporturile... | Nulitatea donaţiei. Irelevanţa caracterului irevocabil al... → |
|---|
