Partaj. Nepronunţarea unei încheieri de admitere în principiu în temeiul art. 673^6 C. proc. civ. Excepţia nulităţii sentinţei. Regimul juridic al nulităţii
| Comentarii |
|
Judecătoria nu a pronunţat o încheiere de admitere în principiu în temeiul dispoziţiilor art. 673s C. proc. civ., ci a procedat la administrarea tuturor probatoriilor, inclusiv a celor presupunând operaţiuni de măsurare şi evaluare, dezînvestindu-se de soluţionarea cauzei printr-o singură hotărâre asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, act procedural reclamat de recurentă ca fiind nul.
Prin reglementarea oferită de prevederile art 673® C. proc. civ. se urmăreşte asigurarea unei judecăţi eficiente a cererilor de împărţeală, în sensul stabilirii certe a cadrului de administrare a proba- toriilor, precum şi a posibilităţii de corectare a eventualelor erori asupra elementelor descrise de art. 6735 C. proc. civ. până la încheierea cercetării judecătoreşti, în condiţiile art 6737 C. proc. civ.
Asemenea finalitate preconizată de legiuitor este, în mod cert, corelată cu un grad sporit de complexitate a cauzei, ajungându-se însă la o fragmentare a judecăţii nejustificată în unele situaţii, când ar fi posibilă o soluţionare rapidă şi eficientă a cauzei, chiar şi în absenţa încheierii interlocutorii în discuţie.
Aprecierea în concret a particularităţilor speţei din perspectiva complexităţii litigiului şi a necesităţii parcurgerii judecăţii în etape distincte aparţine exclusiv instanţei, relativism ce înlătură susţinerea unui caracter imperativ al normei.
în raport de aceste elemente, rezultă că prevederile legale în discuţie au un caracter dispozitiv, iar nu imperativ, cu consecinţa conturării unui anumit regim juridic al excepţiei procesuale prin care se valorifică neregularitatea constatată, excepţia nulităţii decurgând din încălcarea unei norme supletive sau relative putând fi invocată doar la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate, în speţă, prin motivele de apel, în condiţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba despre însăşi nulitatea sentinţei.
în plus, nulitatea decurgând din prevederile legale invocate de către recurentă este virtuală, nefiind expres prevăzută de legiuitor, astfel încât vătămarea pricinuită prin actul procedural pretins nul nu se prezumă, ci trebuie dovedită.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 193/R din 22 septembrie 2005, în Sancţiunile în procesul civil, p. 311
Prin sentinţa civilă nr. 4555 din 2 iulie 2004 pronunţată în dosar nr. 12371/2003, Judecătoria Sector 6 a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă D.E., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă R.E. şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta- reclamantă R.E., ca neîntemeiată.
în consecinţă, a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor cu privire la cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 6 şi a atribuit pârâtei-reclamante R.E., în deplină proprietate şi posesie, cota de 1/2 din imobilul comun, cu obligarea acesteia la plata unei sulte în favoarea reclamantei-pârâte D.E., compensând cheltuielile de judecată.
în considerentele sentinţei, s-a reţinut că părţile din cauză sunt moştenitoarele defunctului R.M., decedat la data de 15 decembrie 1991, reclamanta-pârâtă, în calitate de fiică, având o cotă de 3/4 din masa succesorală, iar pârâta-reclamantă, ca soţie supravieţuitoare, având o cotă de 1/4 din masa succesorală, după cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 1137 din 15 iulie 1992, emis de fostul notariat de Stat al Sectorului 6 Bucureşti.
Din menţiunile aceluiaşi act reiese că masa bunurilor rămase de pe urma defunctului este formată din cota indiviză de 1/2 din apartamentul din Bucureşti şi cota de 1/2 din dreptul de concesiune asupra locului de înmormântare din cimitirul Izvorul Nou.
Faţă de pretenţiile pârâtei din cererea reconvenţională, relative la contribuţia sa majoră la dobândirea apartamentului comun de la adresa menţionată în procent de 97,2%, Judecătoria a reţinut că imobilul în litigiu a fost dobândit de defunct şi pârâtă în timpul căsătoriei, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 30 C. fam., imobilul este supus regimului juridic al comunităţii de bunuri, fiind inclusă, în mod corect, în masa succesorală o cotă indiviză de 1/2 din acest apartament.
Judecătoria a mai reţinut că aceleaşi prevederi legale sunt aplicabile şi în cazul dobândirii unui imobil în timpul căsătoriei, cu plata preţului în rate, imobilul dobândind calitate de bun comun, chiar dacă o parte din rate se achită după desfacerea sau încetarea căsătoriei.
Sumele de bani depuse ca rate pentru achiziţionarea unui apartament pe bază de credit, după încetarea comunităţii, nu pot influenţa cotele de contribuţie stabilite, ci urmează a fi avute, eventual, în vedere la atribuirea sa unuia sau altuia dintre soţi sau la stabilirea unui drept de creanţă în favoarea soţului care a efectuat astfel de plăţi.
în cauză, pârâta-reclamantă nu a solicitat instanţei constatarea existenţei unui astfel de drept de creanţă şi nici nu a contestat certificatul de moştenitor nr. 1137 din 15 iulie 1992, în care au fost stabilite atât cotele legale ce se cuvin moştenitorilor, cât şi masa succesorală, respectiv cota de 1/2 din imobilul în litigiu, a conchis instanţa de fond în legătură cu pretenţiile pârâtei-reclamante, procedând la sistarea stării de indiviziune în baza dispoziţiilor art. 6739 C. proc. civ.
Apelul declarat de pârâta-reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 154 din 11 martie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a, în dosar nr. 307/2005, instanţă ce a fost învestită în urma declinării competenţei de judecare a apelului, pe cale administrativă, prin încheierea de la 14 decembrie 2004 a
Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a, în dosar nr. 4174/2004, în aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 65/2004 pentru modificarea Codului de procedură civilă, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 493/2004.
Ca urmare a admiterii apelului, s-a dispus schimbarea, în parte, a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii principale şi admiterii, în parte, a cererii reconvenţionale.
în consecinţă, s-a constatat că masa partajabilă este formată din cota de 1/2 din imobilul comun şi, dispunându-se sistarea stării de indiviziune, s-a atribuit pârâtei-reclamante, în deplină proprietate şi posesie, întregul imobil, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea reconvenţională în totalitatea sa, în condiţiile în care a dispus ieşirea părţilor din starea de indiviziune, pretenţii formulate atât prin cererea principală, cât şi prin cea reconvenţională.
De asemenea, în mod greşit s-a respins şi cererea de atribuire a bunului în natură către pârâta-reclamantă, ignorându-se faptul că o cerere similară a formulat şi reclamanta-pârâtă, rezultând, din interpretarea coroborată a acestor cereri, că părţile au căzut de acord asupra modalităţii de partajare a bunului.
în aceste condiţii, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, precum şi dispoziţiile art. 6734 alin. (1) şi (2) şi art. 6735 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 6739 C. proc. civ., a constatat tribunalul.
Pe de altă parte, instanţa de fond, constituind loturile, în mod greşit a atribuit pârâtei-reclamante, în deplină proprietate şi liniştită posesie, o cotă de 1/2 din bun, şi nu însuşi bunul în materialitatea lui, fiind de esenţa acţiunii determinarea materialmente a unei cote indivize, în locul celei indivize abstracte.
în ceea ce priveşte pretenţiile apelantei-pârâte legate de recunoaşterea în favoarea sa a unei cote de 97,2% din valoarea apartamentului, tribunalul a apreciat că sunt nefondate, în mod corect instanţa de fond reţinând că sumele de bani achitate pentru achiziţionarea apartamentului ulterior decesului nu pot influenţa cotele de contribuţie, ci pot face doar obiectul unui drept de creanţă, a cărei recunoaştere nu a fost solicitată în cauză.
împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta-reclamantă, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. (...).
La termenul din 22 septembrie 2005, recurenta-pârâtă a invocat excepţia nulităţii sentinţei Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, motivat de faptul că nu s-au respectat dispoziţiile art. 6735 C. proc. civ., nefiind pronunţată o încheiere de admitere în principiu, excepţie unită cu fondul de către instanţă şi reţinută spre soluţionare odată cu recursul.
Faţă de excepţia invocată de către recurentă, Curtea reţine următoarele:
Conform art. 6735 C. proc. civ., în cazul în care părţile nu ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor comune (ipoteză reglementată de art. 6734 C. proc. civ.), instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună, pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii [alin. (1)], instanţa procedând în acelaşi timp la formarea loturilor şi la atribuirea lor [alin. (2)].
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare sau evaluare, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili elementele arătate la art. 6735 alin. (1), potrivit dispoziţiilor art. 6736 C. proc. civ.
în speţă, judecătoria nu a pronunţat hotărârea prevăzută de norma sus-menţionată, ci a procedat la administrarea tuturor probatoriilor, inclusiv a celor presupunând operaţiuni de măsurare şi evaluare, dez- învestindu-se de soluţionarea cauzei printr-o singură hotărâre asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, act procedural reclamat de recurentă ca fiind nul.
Nulitatea actului decurgând din nerespectarea unor prevederi legale procedurale este, însă, relativă, şi nu absolută, astfel cum pretinde recurenta, caracter dat de natura dispozitivă a normei presupus încălcate.
Cu toate că, aparent, textul art. 6736 este formulat în termeni imperativi (instanţa va da o încheiere ..."), interpretarea pur literală nu este utilă, în condiţiile în care clasificarea în funcţie de caracterul normei este legată de scopul urmărit de legiuitor prin prescripţia legală, interesând, aşadar, interpretarea teleologică a normei, dublată de una sistematică, prin raportare la alte dispoziţii normative relevante.
Prin art. 6736 se urmăreşte asigurarea unei judecăţi eficiente a cererilor de împărţeală, în sensul nu numai al stabilirii certe a cadrului de administrare a probatoriilor, înlăturându-se dubiul de formulare a obiectivelor în raport de toate pretenţiile supuse judecăţii şi eventuala multitudine a variantelor concluziilor experţilor, corespunzător preten
ţiilor părţilor cu interese contrare, însă şi al posibilităţii de corectare a eventualelor erori asupra elementelor descrise de art. 6735, până la încheierea cercetării judecătoreşti, în condiţiile art. 6737 C. proc. civ.
Asemenea finalitate preconizată de legiuitor este, în mod cert, corelată cu un grad sporit de complexitate a cauzei, din perspectiva elementelor prevăzute de art. 6735 C. proc. civ., în caz contrar, ajungându-se la o fragmentare a judecăţii nejustificată în unele situaţii, când ar fi posibilă o soluţionare rapidă şi eficientă a cauzei, chiar şi în absenţa încheierii interlocutorii prevăzute de art. 6736 C. proc. civ.
Aprecierea în concret a particularităţilor speţei din perspectiva complexităţii litigiului şi a necesităţii parcurgerii judecăţii în etape distincte aparţine exclusiv instanţei, relativism ce înlătură susţinerea unui caracter imperativ al normei.
Mai mult, instanţa, în atare apreciere, poate valorifica o eventuală solicitare a părţilor în sensul pronunţării hotărârii reglementate de art. 6736 C. proc. civ., posibilitate incompatibilă cu existenţa vreunei constrângeri, specifică normei imperative de a nu se deroga de la prescripţia legală.
Date fiind aceste elemente, se apreciază că prevederile legale în discuţie au caracter dispozitiv, şi nu imperativ, cu consecinţa conturării unui anumit regim juridic al excepţiei procesuale prin care se valorifică neregularitatea constatată: astfel, excepţia nulităţii decurgând din încălcarea unei norme supletive sau relative putând fi invocată doar la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregu- laritate, în speţă, prin motivele de apel, în condiţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba despre însăşi nulitatea sentinţei.
Or, în speţă, excepţia a fost invocată abia în faza recursului, fapt posibil doar dacă excepţia ar fi avut caracter de ordine publică, fiind de reţinut atitudinea procesuală a recurentei-pârâte care nu s-a prevalat de prevederile art. 6735 în cursul judecării fondului, dimpotrivă, a propus probe la termenul la care s-ar fi putut da încheierea în discuţie.
Pe de altă parte, nulitatea decurgând din prevederile legale invocate de către recurentă este virtuală, nefiind expres prevăzută de legiuitor, ca atare, vătămarea pricinuită prin actul procedural pretins nul nu se prezumă, ci trebuie dovedită.
Or, în cauză, nu numai că aceasta nu s-a probat, însă nici nu s-a indicat în ce constă presupusa vătămare, motiv pentru care excepţia invocată este neîntemeiată şi din atare perspectivă.
Chiar dacă am porni de la premisa unui caracter absolut al excepţiei procesuale în discuţie şi am ignora nedovedirea vătămării procesuale pricinuite prin actul nul, tot nu ar putea fi considerată ca întemeiată apărarea cu acest obiect, în condiţiile în care prevederile legale invocate ca fiind încălcate, respectiv art. 6735 şi art. 6736 C. proc. civ., nu erau incidente în cauză.
Astfel, aplicabilitatea acestor norme presupune formularea unor pretenţii asupra compunerii masei partajabile, a calităţii de moştenitor a părţilor şi a cotelor cuvenite acestora din masa bunurilor de împărţit.
Or, în speţă, instanţa de judecată a fost explicit învestită doar cu partajul propriu-zis al bunurilor rămase de pe urma defunctului R.M., elementele sus-menţionate, prevăzute de art. 6735 C. proc. civ., fiind deja stabilite în procedura succesorală notarială, finalizată prin certificatul de moştenitor nr. 1137 din 15 iulie 1992 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului 6 Bucureşti.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins excepţia nulităţii sentinţei, ca neîntemeiată.
în ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că nu sunt fondate (...), respingând recursul ca atare.
| ← Raport de expertiză medico-legală. Problema... | Caracterul litigiilor civile şi comerciale având ca obiect... → |
|---|
