Recurs. Omisiunea instanţelor de a califica şi de a se pronunţa cu privire la o cerere de intervenţie forţată. Atacarea deciziei de către intervenienţi. Casare cu trimitere spre rejudecare
| Comentarii |
|
Omisiunea instanţelor de a califica cererea de intervenţie forţată, întemeiată pe dispoziţiile art. 57 Cod procedură civilă, şi de a se pronunţa cu privire la această cerere, atrage casarea deciziei pronunţate în apel şi a sentinţei judecătoriei, ca urmare a admiterii recursului declarat de intervenienţi, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Soluţia instanţei de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 966/29.05.1998)
Prin cererea înregistrată la 12.01.1994, la Judecătoria Bolintin Vale, reclamanta L.T. a chemat în judecată pe pârâţii S.I., S.N. şi R.F. pentru partajarea unor bunuri şl, de asemenea, a chemat în judecată pe pârâţii V.C. şi B.T. pentru ca hotărârea ce se va pronunţa să le fie opozabilă şi acestora.
în motivarea cererii, reclamanta a susţinut că în perioada de concubinaj a achiziţionat împreună cu defunctul S.M. mai multe bunuri mobile şi imobile, iar dintre acestea casa şi terenul au fost vândute de fraţii defunctului (primii trei pârâţi), fără consimţământul reclamantei, numiţilor V.C. şi B.T.
Prin sentinţa civilă nr. 998 din 28.05.1996, Judecătoria Bolintin Vale a admis cererea reclamantei împotriva pârâţilor S.I., S. N. şi R.F. şi a dispus ieşirea părţilor din indiviziune atribuind reclamantei întreaga masă succesorală.
împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii V. C. şi B. T., cu motivarea că, deşi au fost chemaţi în judecată, hotărârea judecătoriei nu cuprinde nici o precizare cu privire la drepturile lor asupra imobilului în care locuiesc, instanţa efectuând partajul fără a se pronunţa asupra apărărilor lor, în sensul că sunt proprietari ai imobilului supus partajului, ceea ce ar face imposibilă chiar executarea hotărârii, deoarece locuiesc în imobil, iar sentinţa nu a fost pronunţată în contradictoriu cu ei, deşi au fost chemaţi în judecată.
Prin decizia nr. 26/1997, Tribunalul Giurgiu a anulat apelul, ca netimbrat, iar prin decizia nr. 779 din 29.05.1997, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul formulat de V. C. şi B. T. împotriva deciziei Tribunalului Giurgiu, şi a casat decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Rejudecând apelul, prin decizia nr. 628 din 26.11.1997, Tribunalul Giurgiu 1-a respins, ca nefondat, cu motivarea că apelanţii nu au formulat nici o cerere în proces, în faţa instanţei de fond, iar cererea de intervenţie în interes propriu formulată direct în apel nu poate fi primită şi analizată.
împotriva acestei decizii au formulat recurs apelanţii V. C. şi B. T., solicitând casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorie, deoarece instanţa nu a pronunţat hotărârea în contradictoriu cu toate părţile din proces, şi, deşi au fost chemaţi patru ani la judecata procesului, recurenţii nu figurează în dispozitivul sentinţei, instanţa ignorând total prezenţa lor în proces, deşi au depus la dosar acte şi au precizat că sunt deţinătorii actuali ai imobilului supus partajului.
Curtea de Apel va admite recursul, în baza art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, cu următoarea motivare:
Atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au omis calificarea juridică a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva numiţilor V. C. şi B. T. Din interpretarea cererii rezultă că reclamanta a chemat în judecată pe V. C. şi B. T. pentru ca hotărârea să le fie opozabilă, ceea ce, din punct de vedere juridic reprezintă o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 57 Cod procedură civilă iar persoanele chemate în judecată de către reclamantă deoarece "ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul", au dobândit, în baza art. 58 Cod procedură civilă, calitatea de intervenient în interes propriu. Astfel, reclamanta a solicitat partajul în contradictoriu cu pârâţii S. I., S. N. şi R. F. şi a chemat în judecată şi pe recurenţi, care au calitatea de intervenienţi în interes propriu - cererea de chemare în judecată având în cuprinsul ei o cerere de intervenţie forţată şi care s-a referit în mod neechivoc la intervenienţii V. C. şi B. T.
Deşi aceasta este interpretarea legală a cererii de chemare în judecată, instanţele au omis nu numai calificarea ei, din punct de vedere procedural, dar au ignorat total a se pronunţa asupra cererii formulate împotriva intervenienţilor recurenţi, iar aceştia, deşi au calitatea procesuală prevăzută de art. 58 Cod procedură civilă, şi drepturi procesuale proprii, nici nu figurează în dispozitivul sentinţei, cu toate că au participat la proces, li s-au luat interogatorii, au depus acte şi au formulat apărări, fiind îndreptăţiţi ca instanţa să se pronunţe şi asupra cererii de intervenţie forţată formulată de reclamantă împotriva lor în baza art. 57 Cod procedură civilă.
Constatând omisiunea instanţei de apel şi a instanţei de fond de a se pronunţa asupra cererii menţionate, va admite recursul, va casa hotărârile atacate şi, în baza art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
| ← Recurs. Obiect. Motive | Recurs. Repunere in termen. Condiţie → |
|---|
