Reîncredinţare minori. Interesul superior al copilului

Comentarii

0

C. fam., art. 44, art. 100, art. 101 Legea nr. 272/2004, art. 1, art. 6

Noţiunea de interes al copilului minor are un caracter complex, fiind în funcţie de factori multiplii, cum sunt disponibilitatea părinţilor ce izvorăşte din această calitate, posibilităţile materiale ale acestora, vârsta, sexul, existenţa celor mai prielnice condiţii pentru dezvoltarea fizică, morală şi intelectuală a copilului, fără a exista, între acestea, o ordine de prioritate şi niciun element determinant.

Decizia civilă nr. 522 din 13 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 1054, pronunţată la data de 17.03.2008, Judecătoria Vaslui a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că din căsătoria părţilor a rezultat minorul născut la data de 11.06.1997. Prin sentinţa civilă nr. 5192/2001 a Judecătoriei Oneşti, s-a desfăcut căsătoria părţilor şi minorul, care avea vârsta de 3 luni, a fost încredinţat pârâtului spre creştere şi educare, cu obligarea reclamantei la plata unei pensii de întreţinere lunare. De la acel moment minorul a locuit la sora pârâtului, în Oneşti, fiind tratat de familia acesteia ca propriul lor copil. Pârâtul, în toată această perioadă, a trimis lunar bani pentru întreţinerea copilului, pachete, a ţinut legătura telefonic cu acesta şi a venit în fiecare an în ţară să îl viziteze.

Pentm a dispune măsura încredinţării minomlui către pârâtul din cauză, instanţa de judecată a avut în vedere profilul moral al acestuia, faptul că s-a ocupat în mod corespunzător de minor şi oferea condiţii corespunzătoare pentru creşterea şi educarea lui. De asemenea, s-a ţinut cont şi de voinţa părţilor de la acea dată.

Modificarea măsurilor privitoare la încredinţarea minorilor se impune ori de câte ori se poate realiza o mai bună ocrotire a intereselor acestora şi apar împrejurări noi, din care rezultă că persoana căreia i s-a încredinţat copilul nu îi mai poate asigura condiţiile necesare unei dezvoltări corespunzătoare.

Declaraţiile martorilor reclamantei au fost irelevante sub aspectul schimbării condiţiilor oferite de pârât, aceştia neprezentând elemente noi, ci doar aspecte avute în vedere de instanţă, care a hotărât încredinţarea minorului către pârât. Mai mult, aceştia au arătat că pârâtul, respectiv sora sa, s-au ocupat corespunzător de minor şi i-au asigurat tot ceea ce avea nevoie, între aceasta şi copil existând o profundă relaţie de afecţiune, copilul spunându-i „mamă”. Martorii audiaţi la solicitarea pârâtului au confirmat aceste aspecte, precum şi faptul că minorul era ataşat de ambii părinţi, dar în mod deosebit, de sora pârâtului. Singurele elemente noi vizau faptul că reclamanta avea posibilităţi materiale suficiente pentru a-şi putea întreţine copilul în Italia, ceea ce nu a fost relevant în cauză.

Audiat în prezenţa unui psiholog, minorul a arătat că este ataşat în mod special de mătuşa paternă, dorind să locuiască în continuare la mătuşa şi la unchiul cărora li se adresa cu apelativele „mamă” şi „tată”. în raport s-a arătat că nu era în interesul minomlui schimbarea măsurii încredinţării către pârâtă şi, implicit, a mediului familial. Din referatul de anchetă socială întocmit de Autoritatea tutelară Oneşti a rezultat că familia C., unde a locuit minoml de la vârsta de 3 luni, avea condiţii corespunzătoare pentm creşterea şi educarea acestuia, că pârâtul trimitea lunar suma de 200 euro pentm întreţinerea copilului, în timp ce reclamanta a trimis sporadic sume mici de bani şi, în şase ani, şi-a vizitat de trei ori copilul.

în consecinţă, din probele administrate în cauză a rezultat că nu s-au schimbat condiţiile oferite de pârât în asigurarea climatului necesar creşterii şi dezvoltării armonioase ale minomlui, dimpotrivă, acesta împreună cu sora sa ocupându-se corespunzător de creşterea şi educarea lui şi asigurându-i un cadm familial corespunzător pentm o dezvoltare armonioasă.

Având în vedere aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 44 C. fam., instanţa de judecată a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Tribunalul Vaslui, prin decizia civilă nr. 78/Asin 17.06.2009, a respins apelul şi a păstrat sentinţa judecătoriei. Pronunţând această decizie, tribunalul a reţinut că, la soluţionarea unei cauze care priveşte un minor, instanţa trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului. Tocmai acest interes superior al copilului a fost avut în vedere de instanţa de fond la soluţionarea cauzei în primă instanţă.

La data de 25.10.2001, când s-a pronunţat hotărârea de divorţ, copilul în vârstă de 3 luni a fost încredinţat tatălui. De la acel moment copilul a locuit şi a fost efectiv crescut de sora intimatului. Din probele administrate în cauză a rezultat că asta a fost înţelegerea părţilor, în condiţiile în care niciunul dintre aceştia nu aveau posibilităţile materiale de a creşte şi de a se îngriji de copil în Italia. în această perioadă, de la momentul divorţului şi până în prezent, copilul a fost vizitat de părinţi, mai rar sau mai des, în funcţie de disponibilităţile fiecăruia, sau i-au trimis bani ori diferite bunuri. Din declaraţiile martorilor a rezultat că tatăl era cel care îl vizita mai des pe copil, că a menţinut permanent legătura cu acesta, mergând şi în vizită la acesta în Italia. Apelanta a mers mai rar la copil, chiar un martor a declarat că nu a văzut-o niciodată la locuinţa minorului, încercând totuşi să păstreze legătura şi telefonic.

într-adevăr, interesul copilului este să fie crescut şi să locuiască cu unul dintre părinţi, dar având în vedere situaţia în cazul de faţă, interesul copilului era să locuiască în continuare în casa mătuşii sale. Apelanta putea să ceară reîncredinţarea copilului doar în momentul în care ar fi restabilit legătura afectivă cu copilul, având în vedere perioada mare de timp cât aceasta s-a aflat departe de copil. Din momentul în care apelanta s-a hotărât să crească copilul, acesta ar fi avut nevoie de o perioadă de adaptare la noile condiţii, care trebuie să se facă treptat, prin întâlniri mai dese cu apelanta, şi nu doar o dată sau de două ori pe an la sărbători, ceea ce apelanta nu a făcut până acum.

Faptul că apelanta şi-a schimbat situaţia materială pe care o avea la momentul acela nu constituia un motiv temeinic de modificare a măsurii stabilite pentru minor, în condiţiile în care nu numai o situaţie materială corespunzătoare era necesară pentru creşterea unui copil, ci trebuiau avute în vedere şi alte aspecte de ordin emoţional.

Reclamanta a declarat recurs, considerând că decizia tribunalului este nelegală şi netemeinică pentru motivele înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. în dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut că motivarea hotărârii nu oferea răspunsul şi nu dădea posibilitatea înţelegerii mecanismului prin care instanţa a ajuns la decizia de respingere a căii de atac, recurenta apreciind că instanţa de apel s-a rezumat la câteva fraze expeditive, unele chiar în totală neconcordanţă cu probatoriul administrat în cauză, refuzând să ofere o motivare de susţinere a deciziei prin prisma argumentaţiei apelantei. Recurenta a pretins că tribunalul, justificând interesul minorului, a ignorat norme imperative ale legii, acceptând ca acesta să fie crescut şi îngrijit de o persoană străină, şi nu de proprii părinţi sau măcar de unul dintre aceştia, instanţa evitând să explice cum, în numele aşa-zisului interes al minorului, puteau fi încălcate dispoziţii legale. Astfel, sub aparenţa legalităţii, copilul a rămas încredinţat tatălui, minorul fiind crescut de altcineva, iar instanţa devenind complice la îndepărtarea acestuia de ambii părinţi.

Recurenta a apreciat că problema delicată, nediscutată de niciuna dintre instanţe, o constituia imposibilitatea legală a încredinţării unui copil minor, unei alte persoane decât părinţii săi naturali, atunci când aceştia trăiesc, au posibilitatea creşterii, dar, mai ales, îşi doresc aceasta.

A mai pretins recurenta că tatăl nu respecta o hotărâre judecătorească, neocupându-se de creşterea şi educarea minorului, iar mamei, în ciuda voinţei ei, îi era tot mai greu să menţină contactul cu minorul, pentru că opoziţia mătuşii devenea tot mai energică cu trecerea timpului.

Examinând recursul, curtea de apel a reţinut că recursul nu este întemeiat.

Astfel, curtea a constatat că, prin cererea cu care a învestit instanţa de fond, reclamanta a solicitat recunoaşterea dreptului de a avea legături personale cu minorul, născut la data de 2.10.2000.

La prima zi de înfăţişare, reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând ca minorul să îi fie încredinţat ei spre creştere şi educare şi a precizat că, la data desfacerii căsătoriei sale cu pârâtul, ea a fost de acord ca minoml să îi fie încredinţat spre creştere şi educare tatălui, deoarece, în fapt, copilul trebuia să rămână în România, urmând a fi crescut temporar de sora fostului soţ.

Sentinţa civilă nr. 5192 din 25.10.2001 a Judecătoriei Oneşti a atestat că minoml a fost încredinţat spre creştere şi educare pârâtului-intimat care, la acel moment, se afla ca şi reclamanta-recurentă, în Italia. în acest context, minoml a rămas în grija mătuşii paterne, de la vârsta de 3 luni, cu acordul ambilor părinţi.

Curtea a reţinut că ambele instanţe au stabilit corect situaţia de fapt, în baza unui bogat material probatoriu şi au procedat la o aplicare, de asemenea, corectă a prevederilor legale în materie. Astfel, prin hotărârea recurată s-a reţinut corect că măsura reîncredinţării copilului de la părintele cămia i-a fost încredinţat iniţial la celălalt părinte putea avea loc numai atunci când s-ar fi schimbat împrejurările avute în vedere la încredinţarea acestuia.

în prezenta cauză, reclamanta-recurentă a solicitat să i se reîncredinţeze minoml, motivat de faptul că avea un contract de muncă pe durată nedeterminată, în Italia, unde avea închiriată o locuinţă, având astfel posibilitatea creşterii şi educării acestuia. însă, instanţele au apreciat corect că aspectele invocate de reclamantă vizau doar o schimbare parţială a condiţiilor care, în ansamblu, au determinat ca încredinţarea copilului să se facă pârâtului-intimat, subzistând elementele de bază hotărâtoare, care au confirmat necesitatea ca măsura luată în interesul minomlui să fie menţinută.

Curtea de apel a reţinut că noţiunea de interes al copilului minor avea un caracter complex, fiind în funcţie de factori multipli, precum disponibilitatea părinţilor de a-şi îndeplini îndatoririle ce izvorăsc din această calitate, vârsta, sexul copilului, posibilităţile materiale ale părinţilor, existenţa celor mai prielnice condiţii pentm dezvoltarea fizică, morală şi intelectuală a copilului.

Or, reclamanta-recurentă a recunoscut că, deşi copilul avea doar câteva luni la desfacerea căsătoriei, a fost de acord cu încredinţarea lui pârâtului, care era plecat, ca şi ea, în Italia, ştiind că, în realitate, acesta va fi crescut şi educat de sora lui, şi nu de el. Timp de 9 ani copilul a fost crescut de mătuşa sa, care s-a străduit să îi ofere cele mai bune condiţii de creştere şi educare, dar mai ales, să îi asigure acestuia siguranţa unui cămin, liniştea şi dragostea de care a fost lipsit de la o vârstă fragedă. Drept urmare, între copil şi mătuşa paternă s-a stabilit o puternică relaţie de afecţiune, astfel că luarea acestuia din mediul în care a crescut şi s-a simţit iubit, de mama pe care o cunoştea foarte puţin şi care l-ar fi dus cu ea în Italia, putea avea consecinţe negative asupra dezvoltării sale morale şi intelectuale.

Curtea a mai reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 100 C. fam., minorul trebuie să locuiască împreună cu părinţii săi, însă în cazuri excepţionale, cum este cel în cauză, în care părinţii şi-au exprimat acordul de a fi crescut de mătuşă, interesul copilului este, potrivit art. 103 alin. (2) din acelaşi cod, de a rămâne la persoana care s-a îngrijit de sănătatea, de dezvoltarea fizică şi de educarea lui. De asemenea, potrivit art. 101 C. fam., părinţii sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea lui fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. în prezenta cauză însă, recurenta nu şi-a îndeplinit întocmai această îndatorire, fiind de acord ca minoml, care avea doar trei luni, să fie încredinţat tatălui şi crescut de mătuşa paternă, ea preferând să contribuie la întreţinerea acestuia doar cu o sumă de bani pe care o trimitea lunar. Totodată, cele două instanţe au reţinut corect că recurenta nu a făcut demersuri substanţiale şi constante pentru a crea o legătură afectivă puternică între ea şi copil şi pentm a restabili relaţia de nonnalitate ce trebuie să existe între părinte şi copil.

Recurenta a invocat faptul că tribunalul ar fi ignorat unele dispoziţii imperative ale legii şi că ar fi încălcat altele, însă nu precizează în concret care anume prevederi legale au fost ignorate sau încălcate.

în ceea ce priveşte motivarea hotărârii recurate, curtea a reţinut că aceasta realiza exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., tribunalul precizând clar, concis şi în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză motivele de fapt şi de drept pentm care nu a putut primi motivele de apel formulate de apelantă.

Faţă de cele ce preced, curtea a constatat că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. nu erau operante în cauză, astfel că a respins recursul ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a Il-a C. proc. civ.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: