Atribuirea beneficiului contractului de închiriere. Autoritatea competentă
| Comentarii |
|
Legea nr. 114/1996, republicată, art. 21, art. 27 C. proc. civ., art. 1 C. civ., art. 3
Judecătorul este obligat la judecarea pricinilor chiar şi atunci când legea nu prevede o anumită situaţie sau când aceasta nu este clar reglementată. Judecătoria are competenţa de a soluţiona în primă instanţă acţiunile şi cererile ce au ca obiect şi exercitarea dreptului locativ asupra locuinţelor al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.
Decizia civilă nr. 399 din 14 octombrie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 15190 din 12 decembrie 2008 a Judecătoriei Iaşi, s-a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor de judecată şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul S.C.L., ca inadmisibilă.
în esenţă, judecătoria a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 152/1998, repartizarea locuinţelor pentru tineri destinate închirierii, constniite şi date în exploatare prin programele derulate de A.N.L., cade în competenţa exclusivă a administraţiei publice locale, acestei autorităţi revenindu-i şi competenţa unică de atribuire a acestor locuinţe.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 326 din 01.04.2009 a Tribunalului Iaşi, şi desfunţându-se sentinţa, s-a respins excepţia necompetenţei şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Judecătoria Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că cererea introductivă de instanţă viza atribuirea beneficiului contractului de închiriere, având ca obiect locuinţa ce a constituit domiciliul comun al foştilor soţi - părţile din cauză. Faptul că la repartizare s-au avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 152/1998 nu au relevanţă după încheierea contractului de închiriere şi nu pot fi aplicabile situaţiei conflictuale născute între părţi ulterior încheierii acestui contract, pe parcursul derulării. Aşa fiind, ambele părţi, în baza contractului de închiriere a cărui valabilitate nu a fost contestată, au o posesie legitimă a spaţiului de locuit în litigiu. Aceasta le deschidea părţilor accesul la justiţie, singura în măsură să hotărască cu privire la persoana care urma să beneficieze de beneficiul contractului, conform criteriilor cuprinse în Legea nr. 114/1996 [art. 21 lit. k) şi art. 27] şi art. 30 şi 36 C. fam.
Accesul la justiţie trebuie să fie direct şi nemediat de proceduri insuficient reglementate legislativ, Codul civil prin art. 3 obligând judecătorul la judecata pricinilor, chiar atunci când legea nu prevede o anumită situaţie.
Pârâtul S.C.L. a declarat recurs împotriva deciziei tribunalului, invocând aplicarea greşită a legii - dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - şi arătând că locuinţa i-a fost repartizată în conformitate cu legislaţia specială Legea nr. 152/1998, în condiţii extrem de restrictive şi în considerarea exclusivă a unui punctaj justificat de solicitant, pe care doar el - recurentul l-a îndeplinit. în aceste condiţii, a susţinut recurentul, nu se putea solicita intervenţia instanţei pentm a dispune modificarea unui astfel de contract, atât din punctul de vedere al condiţiilor în care s-a încheiat, cât şi al beneficiarului, întrucât legea specială nu cuprinde dispoziţii cu privire la acest ultim aspect. Recurentul a invocat în susţinerea acestui motiv de recurs dispoziţiile art. 3 şi 24 din Legea nr. 152/1998.
Recurentul a arătat că motivarea deciziei realiza o interpretare forţată a comandamentelor CEDO în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie, acces care nu poate da naştere în beneficiul unei sau altei părţi litigante la posibilitatea exercitării abuzive a unor drepturi.
Curtea de apel a constatat că recursul nu este fondat.
Din analiza actelor şi lucrărilor de la dosar se constată că este legală şi temeinică decizia recurată. în prezenta cauză, instanţa a fost învestită de reclamantă cu o acţiune de atribuire a beneficiului contractului de închiriere a locuinţei ce a constituit domiciliul comun al foştilor soţi, locuinţă dobândită în folosinţă după 7 ani de la încheierea căsătoriei. Locuinţa ce a constituit domiciliul comun al soţilor a fost închiriată în baza contractului nr. 1030/2006, în vigoare şi la momentul judecării cauzei; în anexa 2 a contractului, parte integrantă din acesta, au fost indicate numele şi prenumele titularului - S.C.L. - şi numele şi prenumele membrilor de familie - S.A., soţie şi S.C.A., fiu. Părţile au divorţat, căsătoria acestora deslăcându-se prin sentinţa civilă nr. 826/2006 a Judecătoriei Iaşi.
în limitele actului de sesizare, instanţele sunt chemate să sancţioneze situaţia de fapt devenită litigioasă, cu rezerva firească a verificării atribuţiilor conferite legislativ.
Ambele instanţe au reţinut corect faptul că acţiunea reclamantei-intimate viza atribuirea beneficiului contractului de închiriere, având ca obiect locuinţa ce a constituit domiciliul comun al foştilor soţi.
Faptul că pentru această locuinţă, la momentul repartizării ei, au fost analizate condiţiile Legii speciale nr. 152/1998 privind posibilitatea accederii la locuinţe construite prin programe A.N.L., nu au avut relevanţă în prezenta cauză, raportat la obiectul cererii de învestire a instanţei.
Prin contractul de închiriere, a cărui valabilitate nu a fost contestată, în patrimoniul ambelor părţi s-a născut o posesie şi folosinţă legitimă asupra spaţiului de locuit, atribute care au deschis părţilor accesul la justiţie. Conflictul născut între locatari a reclamat intervenţia instanţei de judecată, singura în măsură să hotărască cu privire la dreptul de folosinţă existent şi la persoana care urmează să beneficieze de acest drept.
în speţa de faţă erau incidente dispoziţiile de principiu referitoare la raporturile locative, cuprinse în Legea nr. 114/1996 care, deşi nu reglementează punctual situaţia de fapt din cauză, stipulează că dreptul locativ nu-1 dobândeşte numai titulanil contractului, ci şi membrii familiei, trecuţi în anexa 2 la contract.
Mai mult, pornind de la situaţia părţilor - a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ - pentru a asigura o finalitate hotărârii de divorţ, nu se putea obstacula accesul la justiţie al părţilor pentm ieşirea din conflictul creat cu privire la atribuirea beneficiului contractului de închiriere. Accesul la justiţie al părţilor trebuie asigurat direct şi nemediat de proceduri insuficient reglementate legislativ, cu atât mai mult cu cât Codul civil - sediul comun al materiei - în art. 3 arată că judecătorul este obligat la judecata pricinilor, chiar atunci când legea nu prevede o anumită situaţie sau când aceasta nu este clar reglementată, să interpreteze regula, să o deducă din noţiunile şi instituţiile generale ale dreptului, completând prin aceasta opera legiuitorului în soluţionarea unor raporturi pe care acesta din urmă n-a putut să le aibă în vedere.
Aşa fiind, constatând că s-au aplicat corect dispoziţiile legale, curtea de apel a respins recursul şi a menţinut decizia recurată.
| ← încredinţarea minorilor. Interesul superior al copilului | Atribuirea beneficiului contractului de închiriere. Soţi → |
|---|
