Drepturile părinteşti. Păstrarea legăturilor personale cu minorul şi de părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul
| Comentarii |
|
C. fam., art. 43 alin. (3) Legea nr. 272/2004, art. 14, art. 16
în stabilirea concretă a programului de vizitare a minorului, instanţa trebuie să ţină seama de durata şi timpul necesar părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a restabili legăturile personale. Relaţionarea nu se face în mod abstract, ci în raport de condiţiile concrete în care părintele îşi desfăşoară viaţa personală şi, dacă este cazul, noile relaţii de familie, prioritar fiind interesul superior al copilului.
Decizia civilă nr. 253 din 3 iunie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 14787 din 13.12.2007, Judecătoria Iaşi a admis cererea formulată de reclamantă, încuviinţându-i program de vizitare a minorului, de jumătate din perioada vacanţei şcolare de vară a acestuia, precum şi jumătate din perioada vacanţei şcolare de iamă, urmând ca jumătăţile să alterneze în fiecare an, precum şi alternativ vacanţa de Paşte şi cea din perioada octombrie - noiembrie la domiciliul reclamantei din Franţa. A obligat pârâtul să o consulte pe reclamantă cu privire la educaţia şcolară a minorului, inclusiv alegerea şcolilor pe care le frecventează acesta, precum şi să trimită lunar fotografii recente ale minorului, evaluările medicale ale acestuia şi, totodată, să permită corespondenţa şi convorbirile telefonice dintre minor şi reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că dreptul de a avea legături personale cu copilul este considerat obligaţie legală de creştere şi supraveghere a acestuia, fiind un drept consacrat de art. 43 C. fam., cât şi de art. 14 şi 16 din Legea nr. 272/2004. De asemenea, legăturile personale între părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al relaţiei de familie, iar măsurile interne care ar împiedica o asemenea relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă familială, protejat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Judecătoria a conchis că, de principiu, dreptul reclamantei de a întreţine contacte directe cu minorul prin găzduirea acestuia, la domiciliul ei din Franţa, nu putea fi interzis sau restrâns de plano, astfel cum a susţinut pârâtul, urmând însă a fi analizat de instanţă în contextul interesului superior al minorului.
împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul, iar prin decizia civilă nr. 900 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a admis apelul, sentinţa fiind schimbată în parte. Astfel, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă, reclamantei fiindu-i încuviinţat următorul program de vizitare a minorului: la domiciliul reclamantei, în Franţa, pe durata a trei săptămâni în vacanţa şcolară de vară (alternativ: primul an - primele trei săptămâni din iulie, următond an - primele trei săptămâni din august); în orice locaţie, la alegerea reclamantei, pe teritoriul României, a doua săptămână din vacanţa şcolară de iamă, ultimele trei zile din vacanţa şcolară de primăvară, primele trei zile din vacanţa şcolară de toamnă.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că este fondată critica apelantului potrivit căreia probatoriul administrat a fost greşit evaluat şi în mod greşit instanţa de fond a înlăturat opinia minorului exprimată în camera de consiliu. Analiza acestei opinii se face, de asemenea, coroborat cu probele din dosar, însă este exclusă nesocotirea acesteia în tot şi insuficienta ei argumentare; era obligatoriu a fi reţinută starea emoţională a minorului în relaţia cu mama sa şi, cel puţin pentru început, această relaţie nu era favorabilă unui program de vizitare pe perioade lungi, rare şi în totalitate derulate pe teritoriul statului francez. Or, această reticenţă nu a putut fi înlăturată decât prin încurajarea contactelor mamei cu minorul în afara oricărui obstacol de fapt şi fără prezenţa tatălui, mama având posibilitatea recuperării încrederii şi afecţiunii minorului în limitele normale.
Pentru aceste motive, tribunalul a stabilit programul de vizitare a minorului în modalitatea dată prin dispozitivul deciziei.
în ceea ce priveşte programul stabilit pe teritoriul României, instanţa a făcut posibilă relaţionarea minorului cu mama sa în afara domiciliului său din Franţa, când aceasta locuieşte împreună cu concubinul şi cei trei copii ai acestuia dintr-o căsătorie anterioară.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Prin cererea de recurs reclamanta-recurentă a formulat, în esenţă, următoarele critici deciziei tribunalului.
Deşi programul de vizitare a minorului a fost clar solicitat de reclamantă, iar pârâtul, la rândul lui, prin întâmpinare şi-a precizat în mod clar programul propus de el pentm vizitarea minorului de reclamantă, instanţa de apel nu a avut în vedere niciuna dintre propunerile solicitate de părţi, astfel că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cemt, adică prin dispozitivul hotărârii, tribunalul a stabilit un program de vizitare ce nu a fost solicitat de părţi.
Deşi tribunalul a recunoscut consistenţa şi corectitudinea sentinţei primei instanţe, în final a admis apelul, exclusiv prin raportare la aprecierea exprimată de minor în camera de consiliu cu prilejul audierii, această probă neavând relevanţă şi neconstituind fundamental unei soluţii de admitere a apelului, având în vedere că opinia minorului în legătură cu mama sa era puternic influenţată negativ de tatăl său. Tribunalul trebuia să ţină seama de concluziile raportului de evaluare psihologică, prezenţa mamei fiind obligatorie pentm minor.
In cererea de recurs, pârâtul a adus următoarele critici deciziei tribunalului:
Nu a fost administrată în condiţiile legii de instanţa de fond interogarea reclamantei, fiind încălcate dispoziţiile art. 218-221 C. proc. civ. şi facându-se o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. proc. civ.; nu a fost efectuată ancheta socială în cauză, fiind nesocotite dispoziţiile art. 99 C. fam. şi art. 7 lit. c) din Convenţia asupra relaţiilor personale. Pârâtul a solicitat chemarea la interogatoriu a reclamantei, solicitând interogarea reclamantei în mod nemijlocit conform art. 218-222 C. proc. civ., cererea fiind respinsă de instanţa de fond, pe considerentul că interogatorul reclamantei se impunea a fi luat în condiţiile art. 2231 C. proc. civ. Instanţa de apel a confirmat ca fiind legală interogarea reclamantei în condiţiile art. 2231 C. proc. civ., iar motivarea instanţei de apel nu răspundea exigenţelor prevăzute de art. 2231 C. proc. civ., deoarece reclamanta nu era cetăţean francez, nu avea domiciliul şi nu a obţinut cartea de reşedinţă pe teritoriul statului francez. Neavând reşedinţa sau domiciliul în străinătate, reclamanta nu putea beneficia de aplicarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. proc. civ., în acest sens acelaşi punct de vedere avându-1 şi curtea de apel, când a soluţionat recursul privind divorţul părţilor.
Pârâtul-recurent a criticat neefectuarea anchetei sociale în cauză, fiind aplicabile dispoziţiile art. 99 C. fam. şi art. 7 lit. c) din Convenţia asupra relaţiilor personale privind copiii, de la Strasbourg, din 15.03.2003. Efectuarea unei anchete sociale la momentul judecării cauzei a fost solicitată de pârât în apel, probă ce i-a fost respinsă, ambele instanţe au soluţionat pe fond cererea reclamantei fără să se dispună, din oficiu, efectuarea vreunei anchete sociale la domiciliul reclamantei, pentru a se verifica dacă reclamanta avea condiţii materiale pentru a-i asigura minorului un climat corespunzător pe perioada cât acesta s-ar fi aflat în grija sa. Aceste solicitări erau determinate de antecedenţa comportamentului negativ al reclamantei faţă de minor şi de teama acestuia de a fi preluat de reclamantă şi abandonat de acesta într-o locaţie necunoscută.
In susţinerea cererii de efectuare a anchetei sociale recurentul a susţinut că nu se cunoştea nici statutul actual al reclamantei pe teritoriul statului francez (cetăţean străin cu viză de sejur, rezident sau cetăţean francez) şi nici situaţia locativă actuală a reclamantei, în condiţiile în care ultima anchetă socială a fost efectuată în anul 2006. De asemenea, nu se cunoştea locul de muncă al reclamantei şi nici dacă era angajată definitiv sau temporar. Pârâtul-recurent a arătat că în mod constant reclamanta a refuzat să prezinte informaţii actuale privind locuinţa şi locul ei de muncă, copiile fiind traduse, dar nelegalizate. Instanţa de apel a refuzat să ceară reclamantei actele în original, deşi pârâtul a cerut în mod constant acest lucru. Se impunea, în opinia recurentului, a se efectua ancheta socială pentru a stabili dacă reclamanta prezenta garanţii materiale şi morale necesare îngrijirii, protecţiei şi securităţii minorului, pe perioada programului de vizită, dacă era necesar ca minorul să îşi viziteze mama pe teritoriul altui stat ori în afara locuinţei sale stabile ori dacă se recomanda la momentul actual efectuarea vizitelor reclamantei la domiciliul minorului; dacă era oportun programul de vizitare solicitat de reclamantă, având în vedere antecedenţa comportamentală a reclamantei faţă de minor; modalitatea de realizare a protecţiei şi supravegherii minorului pe durata vizitelor, în condiţiile în care reclamanta ar fi efectuat zilnic o navetă de aproximativ 100 km, la care s-ar fi adăugat programul de lucru de 8 ore pe zi şi 5 gărzi săptămânal şi un weekend de permanenţă o dată la două luni.
Soluţia instanţei de apel a încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, existând contradicţii între soluţia adoptată şi probele invocate în considerentele deciziei civile recurate. Instanţa de apel a ignorat actele care confirmau agresiunile fizice şi psihice exercitate de reclamantă asupra minorului şi asupra recurentului. Ambele instanţe nu au avut în vedere opţiunea exprimată de minor, de a nu părăsi România pentru a o vizita pe reclamantă în Franţa, iar programul de vizitare stabilit de instanţa de apel prezenta un risc major asupra securităţii şi integrităţii psiho-fizice a minorului.
Instanţa de apel a încuviinţat ca programul de vizitare a minorului să se realizeze în orice locaţie, la alegerea reclamantei, pe teritoriul României, situaţie ce constituia un risc major pentm securitatea minomlui, în condiţiile în care minoml a fost anterior luat de reclamantă şi abandonat timp de câteva luni într-o locaţie necunoscută în oraşul Huşi, din actele de evaluare psihologică depuse la dosaml cauzei rezultând că minoml manifesta temerea că va rămâne singur sau că va fi răpit de mama sa. Raportat la recomandările specialiştilor psihologi, la stările permanente conflictuale şi agresiunile exercitate de reclamantă asupra recurentului şi asupra minomlui, se impunea limitarea exercitării dreptului mamei de a avea legături personale cu minorul, în varianta stabilită de instanţa de apel, soluţia optimă fiind cea prefigurată de recurent, în sensul ca reclamanta să viziteze minoml pe teritoriul României, în prezenţa unui reprezentant al Direcţiei pentm Protecţia Copilului Iaşi şi la domiciliul statornic al minomlui.
Curtea de apel a constatat că pârâtul a formulat critici nefondate privind aspectele procedurale. Astfel, critica referitoare la greşita aplicare de instanţa de fond a dispoziţiilor art. 218-219 C. proc. civ. şi interpretarea de aceeaşi instanţă a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată, pe de o parte neformulând prin cererea de apel critici cu privire la modalitatea în care s-a dispus de instanţă luarea interogatoriului reclamantei, iar pe de altă parte în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 223 alin. (1) C. proc. civ., partea care are domiciliul în străinătate va putea fi interogată prin cel ce o reprezintă în judecată. Potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală, iar din actele dosarului depuse la instanţa de fond a rezultat că reclamanta avea naţionalitate franceză, precum şi locuinţă şi un loc de muncă permanent în Franţa.
Aşa fiind, reclamanta având domiciliul în străinătate, în mod cert au fost respectate dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. proc. civ. în luarea interogatoriului şi dispoziţiile procedurale incidente în cauză din codul de procedură civilă referitoare la interogatoriu.
In faţa instanţei de recurs reclamanta a făcut dovada că din 12.10.2008 a obţinut statutul de cetăţean francez, statut pe care aceasta îl avea la data pronunţării deciziei instanţei de apel. în aceste condiţii toate criticile din recurs, referitoare la împrejurarea că reclamanta trebuia să fie obligată să prezinte actele originale cu privire la dovada locului de muncă, la dovada deţinerii de proprietăţi pe teritoriul francez şi implicit a statutului actual pe teritoriul statului francez sunt nefondate.
Nici critica vizând greşita respingere a cererii pârâtului de efectuare a anchetei sociale de instanţa de apel nu este fondată. Astfel, în faţa instanţei de fond pârâtul a solicitat efectuarea unei evaluări psihologice a minomlui, cerere respinsă de instanţa de fond, dar admisă în faţa instanţei de apel, evaluarea psihologică fiind realizată.
Pârâtul nu a solicitat efectuarea de autorităţile competente a unei anchete sociale nici în faţa instanţei de fond şi nici prin cererea de apel, ci după admiterea probatoriului în faţa instanţei de apel. In mod corect instanţa de apel a respins această solicitare a pârâtului, deoarece din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că reclamanta era cetăţean francez, a avut un Ioc de muncă pe toată durata carierei sale de medic, ceea ce echivala cu o stabilitate în muncă şi un statut social solid, având venituri decente din salariu şi fiind coproprietara imobilului în care locuia. Aceste precizări au fost considerate în mod corect de instanţa de apel ca fiind concludente şi suficiente în a dovedi că reclamanta avea condiţiile materiale pentru a-i asigura minorului un climat corespunzător, pe perioada cât acesta s-ar afla în grija ei.
In aceste condiţii nu se impunea efectuarea anchetei sociale la domiciliul reclamantei, raportat şi la teza probatorie ce s-a cerut a fi dovedită de pârât, la cadrul procesual de învestire a instanţei, şi nu în ultimul rând la faptul că s-ar fi prelungit excesiv şi nerezonabil durata procesului, ceea ce evident era împotriva interesului minorului.
Atâta timp cât înscrisurile depuse la dosarul cauzei au furnizat informaţii suficiente, concludente şi pertinente pentru a se lua o hotărâre în interesul copilului, criticile formulate cu privire la încălcarea convenţiei privind relaţiile personale privind copiii şi art. 99 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Raportat la probele administrate în cauză, susţinerile părţilor formulate prin cererile de recurs, criticile aduse de pârât sunt nefondate, iar cele făcute de reclamantă au fost primite, soluţia tribunalului fiind greşită.
Este de principiu că orice măsură luată în ceea ce priveşte copilul se subordonează cu prioritate interesului superior al acestuia. Interesul superior al copilului în accepţiunea Legii nr. 272/2004 şi care se regăseşte, în egală măsură, în Codul familiei, se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală la un echilibru socio-afectiv, la relaţii de familie, drept oferit şi prin art. 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
în cauză, reclamanta a solicitat ca relaţiile personale constând în dreptul la găzduirea minorului, conform art. 15 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 272/2004, să se desfăşoare la locuinţa acesteia din Franţa. Instanţa de fond a analizat corect probele administrate în cauză, iar modalitatea de stabilire a legăturii personale între reclamant şi minor corespundea interesului superior al acestuia, dând şi reclamantei posibilitatea de a-şi exercita nestingherit dreptul său. în stabilirea concretă a programului de vizitare a minorului, instanţa de fond a avut în vedere şi durata de timp necesară reclamantei de a restabili legăturile personale cu minorul, în condiţiile în care relaţiile dintre reclamantă şi pârât erau deosebit de tensionate, iar starea conflictuală dintre părţi în mod cert ar fi influenţat negativ restabilirea legăturilor fireşti personale între mamă şi copil. Considerentele instanţei de fond au fost pertinente, iar modalitatea stabilită de judecătorie în mod cert a creat cadrul necesar restabilirii relaţiilor personale dintre mamă şi fiu.
Instanţa de apel, atunci când a schimbat soluţia instanţei de fond, a avut în vedere opţiunea minorului exprimată în camera de consiliu, fără însă să motiveze în vreun fel. Or, opinia minorului trebuia apreciată, cum corect a făcut instanţa de fond, în contextul în care nu rezulta fără echivoc că nu ar fi indusă de stările conflictuale dintre părţi, de tată, sub supravegherea cămia se afla şi care în mod firesc îi influenţa stările şi sentimentele. Argumentul instanţei de apel că adaptarea minomlui în relaţiile cu mama sa s-ar fi realizat pe perioade mai scurte în Franţa, deoarece aceasta locuia împreună cu un bărbat care avea trei copii dintr-o căsătorie anterioară, nu a fost primit de instanţa de recurs. Astfel, minoml trebuia să se integreze în universul actual al mamei sale, relaţionarea neputându-se face în mod abstract, neţinând cont de condiţiile concrete în care mama sa îşi desfăşura viaţa personală. Dimpotrivă, împrejurarea că la domiciliul mamei sale putea avea legături şi cu alţi copii, ar fi realizat mai uşor integrarea sa în mediul străin.
In ceea ce priveşte vizitarea minomlui pe teritoriul României, în orice locaţie, la alegerea reclamantei, şi această soluţie a fost criticată de pârât prin cererea de recurs, nefiind o soluţie care să faciliteze apropierea dintre mamă şi copil. De altfel, instanţa de apel s-a contrazis, pe de o parte scurtând perioada de vizită a minorului în Franţa, la domiciliul constant al reclamantei în spaţiid ambiental, personal al reclamantei, motivat de faptul că relaţiile dintre aceasta şi minor ar fi fost stingherite de prezenţa altor persoane, dar pe de altă parte a stabilit ca reclamanta să îl viziteze pe minor în nişte locaţii aleatorii, care în niciun caz nu puteau crea un cadru normal de reluare a relaţiilor dintre mamă şi fiu, cu atât mai puţin de consolidarea a acestora. Deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că opoziţia pârâtului la plecarea în Franţa a minomlui avea o dimensiune exagerată şi nesusţinută de principiile înscrise în legislaţia naţională şi internaţională şi de situaţia de fapt, tribunalul nu a adoptat soluţia corectă, în sensul că era în interesul superior al copilului ca legăturile personale cu mama să se desfăşoare în afara oricăror influenţe, benefic pentm acesta fiind să-şi viziteze mama la domiciliul din Franţa. Temerile pârâtului că reclamanta nu ar mai fi înapoiat copilul erau nesusţinute de vreo probă din dosar şi nu au putut fi avute în vedere la stabilirea programului de vizitare a minomlui.
în ceea ce priveşte modalitatea propusă de pârât, în sensul ca reclamanta să îl viziteze pe minor la domiciliul acestuia şi sub supravegherea unor persoane de specialitate, pentm protecţia copilului, ar fi însemnat de fapt, limitarea şi chiar îngrădirea dreptului reclamantei de a avea legături personale cu minorul şi nu corespundea interesului copilului care este în sensul de a se dezvolta normal, armonios, înconjurat de afecţiune.
Având în vedere că modalitatea stabilită de instanţa de fond, în ceea ce priveşte realizarea legăturilor personale între reclamantă şi minor, corespundea cel mai mult interesului superior al copilului, în sensul dezvoltării şi menţinerii unei relaţii apropiate, normale cu mama sa, care i-ar fi permis o dezvoltare armonioasă în sensul realizării unui echilibru afectiv, Iară de care dezvoltarea ulterioară a personalităţii sale nu se poate realiza, sens în care au concluzionat şi specialiştii psihologi în evaluarea psihologică efectuată în apel, soluţia instanţei de fond a fost păstrată.
Drept urmare, criticile formulate de pârât fiind nefondate sub toate aspectele, curtea a respins recursul acestuia şi a admis recursul reclamantei, modificând în tot decizia tribunalului, în sensul respingerii apelului pârâtului şi păstrării soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.
| ← Reîncredinţare minori. Interesul superior al copilului | încredinţarea minorilor. Interesul superior al copilului → |
|---|
