Repunerea părţilor în situaţia anterioară rezoluţiunii convenţiei. Neînvestirea instantei cu o cerere în acest sens
| Comentarii |
|
Rezoluţiunea unui contract determină pentru ambele părţi dreptul de a fi repuse în situaţia anterioară încheierii convenţiei, însă instanţa nu se poate pronunţa asupra acestui aspect din oficiu, în caz contrar încălcând principiul disponibilităţii procesului civil.
C.A. Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 510 din 3 martie 2000, în C.P.J.C.A. Cluj2000, p. 163
Prin sentinţa civilă nr. 161 din 12 februarie 1999 a Judecătoriei Bistriţa, s-a admis acţiunea civilă înaintată de reclamanţii S.K. şi S.M. împotriva pârâţilor S.H. şi S.V., dispunându-se rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, încheiat între părţi la data de 18 martie 1998 cu privire la imobilul - casă de locuit, anexe gospodăreşti şi teren aferent, situat în Moruţ nr. 57; obligarea pârâţilor la restituirea imobilului către reclamanţi; evacuarea pârâţilor din imobil şi obligarea lor la a le plăti reclamanţilor sume de 1. 758.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut, în esenţă, următoarele.
în baza unei înţelegeri verbale încheiate între părţi în anul 1996, pârâţii au început a locui în imobilul în litigiu, acesta aparţinând reclamanţilor. Astfel, s-au gospodărit împreună, reclamanţii beneficiind de întreţinere.
Pe acest fond, încrederea reclamanţilor a fost câştigată, în data de 18 martie 1998, între părţi, încheindu-se un antecontract de vânzare-cum-părare, prin care reclamanţii i-au vândut pârâtului S.H.M. imobilul, pentru preţul de 5.000.000 lei, sub condiţia de a-şi păstra dreptul de a locui în imobil până la moarte şi de a fi îngrijiţi de pârât.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că între părţi au apărut neînţelegeri la câteva zile după încheierea convenţiei, cu consecinţa că pârâţii nu le-au mai acordat reclamanţilor întreţinere, ei preferând a se gospodări separat.
Faţă de împrejurarea că, potrivit declaraţiei martorului B.N., imobilul în litigiu valora 35.000.000 lei, iar pârâţii au plătit ca preţ suma de 5.000.000 lei, adevărata natură a contractului este de întreţinere. Cum obligaţia de întreţinere, ca principală obligaţie ce le revenea pârâţilor, a rămas neîndeplinită din primăvara anului 1998, acţiunea este întemeiată.
Apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 592 din 30 septembrie 1999 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în care s-a arătat că starea de fapt şi calificarea dată convenţiei de către prima instanţă sunt pe deplin corecte şi confirmate de probatoriul administrat în cauză.
împotriva acestei decizii pârâţii au declarat recurs, solicitând, în principal, casarea hotărârilor date de primele două instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii.
Prin motivele de recurs s-a susţinut că instanţele, dispunând rezoluţiunea contractului, erau datoare a dispune şi cu privire la repunerea părţilor contractante în situaţia anterioară încheierii convenţiei, ceea ce ele nu au făcut. Se impune, deci, casarea hotărârilor cu trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Raportul juridic stabilit între părţi este unul complex, pârâţii cumpărând o construcţie, pe care apoi au demolat-o şi, ulterior, au refăcut construcţia, pârâtul de rândul 1 suportând toate costurile necesare reconstruirii, cu scopul de a-1 despăgubi pe fratele său. Prin urmare, reţinând că preţul plătit de pârâţi a fost doar de 5 milioane lei, tribunalul era dator să observe şi că acest preţ redus se găsea justificat de cele arătate mai sus, contractul încheiat la 18 martie 1998 nefiind, deci, de întreţinere, ci de vânzare-cumpărare.
Obligaţia de întreţinere îi revenea pârâtului de rândul 1, nu în temeiul contractului, ci în calitate de fiu al reclamantei S.K.
Recursul este nefondat.
Deşi este just că rezoluţiunea unui contract în condiţiile art. 1020-1021 C. civ. naşte, pentru părţile lui, dreptul de a fi repuse în situaţia anterioară încheierii convenţiei, rămâne, totuşi, de observat că instanţele, dispunând rezoluţiunea, nu pot dispune, din oficiu, restabilirea situaţiei premergătoare contractului, ci doar dacă se cere, în condiţiile legii, aceasta.
O atare concluzie rezultă fără echivoc din întemeierea procesului civil pe regula disponibilităţii, înţeleasă ca una de obligare a instanţei la a se pronunţa, pe temeiul art. 129 alin. ultim C. proc. civ., numai cu privire la ceea ce s-a cerut, iar nu şi în legătură cu pretenţii care nu s-au dedus judecăţii.
Primul motiv de casare este, deci, nefondat, pârâţii nesolicitând, pe calea reconvenţională şi întemeiat pe dispoziţiile art. 119 C. proc. civ., repunerea lor în situaţia anterioară, cu consecinţa că neîntemeiat se susţine şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Nici cel de-al doilea motiv invocat de recurenţi nu poate fi primit, căci eventualele drepturi pe care pârâţii le-ar putea pretinde în considerarea afirmatei lor contribuţii la edificarea imobilului n-ar putea fi valorificate decât distinct, fără a influenţa soluţionarea acţiunii în rezoluţiune a contractului, pornită de reclamanţi.
Mai mult, cele arătate de recurenţi nu au fost dovedite în cauza de faţă, probele administrate în prezentul proces nesprijinind susţinerile pârâţilor.
Cu privire la motivul de casare întemeiat pe caracterul legal, decurgând din raportul de filiaţie, al obligaţiei de întreţinere pe care pârâtul de rândul lui o datora reclamanţilor, rămâne a se observa că nici acesta nu poate fi acceptat, că şi obligaţia de îngrijire a cărei nerespectare a fost invocată de către reclamanţi pentru a obţine rezoluţiunea contractului îşi are un vădit izvor convenţional, şi anume contractul încheiat la data de 18 martie 1998.
Neîndeplinirea acestei obligaţii a constituit cauza acţiunii reclamanţilor, iar susţinerile în sens contrar ale pârâţilor tind la a preschimba cauza acţiunii, astfel cum a fost determinată de reclamanţi, ca iniţiatori ai procesului, ceea ce nu este îngăduit, căci reclamanţii determină cadrul judecăţii.
în raport cu cele de mai sus, nu se poate reţine prezenţa motivelor de casare invocate de recurenţi ori a altora de ordine publică, astfel că, în temeiul art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 6, 9 şi 11 C. proc. civ., recursul a fost respins.
| ← Viciu aparent. Condiţiile răspunderii. Oportunitatea rezoluţiunii | Vânzare-cumpărare teren. Lipsa formei autentice. Conversiunea... → |
|---|
