SUCCESIUNE. ACCEPTARE. EFECTE. TRECEREA UNUI IMOBIL ÎN PROPRIETATEA STATULUI PE BAZA UNUI CERTIFICAT DE VACANŢĂ SUCCESORALĂ.
| Comentarii |
|
Conform art. 694 Cod civil, cel care a acceptat moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării.
Cum în speţa dedusă judecăţii, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în baza unui certificat de vacanţă succesorală, eliberat în anul 1961, după ce succesiunea fusese acceptată tacit de moştenitori, deci a unui titlu irevocabil, pentru că moştenitorii nu mai puteau renunţa la succesiunea odată acceptată, corect s-a dispus restituirea imobilului conform art. 6 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 Cod civil.
Prin cererea înregistrată sub nr. 118 din 17.01.1993 la Judecătoria Drăgă-şani, reclamanta F.E.A. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin D.G.F.P. Râmnicu Vâlcea, Procuratura Generală a României şi Procuratura Drăgăşani, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligaţi să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului - teren şi construcţii -situat în Drăgăşani, judeţul Vâlcea.
La data de 6.04.1993, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea certificatului de moştenitor de succesiune vacantă nr. 271/1961, eliberat de notariatul de Stat al fostului Raion Stalin Bucureşti.
P.A.C. şi D.M.D. au formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantei F.E.A.
S.M. şi S.E. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care solicită constatarea nulităţii certificatului de moştenitor de succesiune vacantă.
Judecătoria Drăgăşani, prin sentinţa civilă nr. 1.808 din 3.06.1998 a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanta F.E.A. (decedată în timpul procesului) şi continuată de F.G.T. împotriva Statului Român, reprezentat de D.G.F.P.S.F.S. Vâlcea şi a Parchetului General al României.
A admis cererea de interventie în interesul reclamantei formulată de P.C. şi D.M.D.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea de intervenţie formulată de S.M. şi S.E.
S-a dispus anularea certificatului de moştenitor nr. 271 din 30.11.1961, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V.l. Stalin Bucureşti, prin care a fost declarată vacantă succesiunea defunctei B.E. -decedată la 31.12.1953.
S-a dispus anularea declaraţiilor de renunţare la succesiunea autoarei B.E., făcută de B.l. şi F.E.A., autentificate de fostul Notariat de Stat al Raionului I.V. Stalin Bucureşti, sub nr. 152 şi 153/1961.
A fost obligat Parchetul General al României şi Statul Român, reprezentat de D.G.F.P.S.F.S. Vâlcea, să respecte dreptul de proprietate al reclamantului F.G.T. asupra imobilelor, teren în suprafaţă de 295 m2 şi casă cu patru camere, hol şi sală amplasată pe acest teren, situat în Drăgăşani, judeţul Vâlcea.
împotriva sentinţei pronunţate au declarat apel pârâtele D.G.F.P.S.F.S. Vâlcea şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani.
Tribunalul Vâlcea - secţia civilă, prin decizia nr. 227/26.01.1999 a anulat, ca nemotivat în termen, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani şi a respins apelul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Vâlcea.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, datorită vechimii imobilului, la data de 7.01.1993 acesta nu depăşeşte valoarea de 150.000.000 lei, condiţii în care dosarul, în mod corect, a fost reţinut spre judecare la judecătorie, ca primă instanţă.
A mai reţinut că în dispoziţiile art. III din Decretul nr. 218/1960 privind prescripţia extinctivă, se arată că dreptul la orice acţiune având ca obiect restituirea unui bun intrat în posesia statului înainte de data publicării decretului fie fără nici un titlu, fie în baza Decretului nr. 111/1951 se prescrie prin doi ani, socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesie. Cu privire la aceste bunuri, prin Decretul nr. 712/1966, s-a prevăzut că ele sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului.
Aceste dispoziţii nu sunt incidente în speţa de faţă.
La data publicării Decretului nr. 218/1960 -1.07.1960 - imobilul în litigiu nu se afla în posesia statului, ci în detenţia sa, deoarece între proprietara imobilului B.E. şi fosta Procuratură a Raionului Drăgăşani s-a încheiat un contract de închiriere, aşa cum rezultă din adresa nr. 1.980/1953.
Actele normative citate vizează numai posesia imobilelor, deoarece privesc prescripţia achizitivă, fiind cunoscut că simpla detenţie precară, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune, chiriaşul detentor precar neputând dobândi proprietatea cât timp exercită stăpânirea ca locatar şi nu ca proprietar.
Statul a dobândit calitatea de posesor în anul 1961, după ce organul notarial competent a emis certificatul de vacanţă succesorală, potrivit procedurii prevăzută de Decretul nr. 40/1953.
Apelanta nu poate invoca prevederile Decrectului nr. 218/1960, deoarece statul a intrat în posesia imobilului conform dispoziţiilor de drept comun cuprinse în Codul civil (art. 652), urmând procedura prevăzută de Decretul nr. 40/1953.
Decretul nr. 111/1951 viza şi bunurile care provin din succesiunile fără moştenitori legali şi bunurile la care nu s-au prezentat moştenitorii în termen de 6 luni de la data decesului autorului, bunuri care, potrivit dispoziţiilor art. 1 lit. c, treceau în proprietatea statului.
Statul intra în posesia bunurilor numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti, moment după care aceste bunuri trebuiau valorificate conform procedurii instituite prin normele Instrucţiunilor nr. 6491/1951.
în privinţa caselor de locuit, valorificarea acestora trebuia realizată prin atribuirea gratuită către sfaturile populare, prin decizia şefului secţiunii financiare a regiunii.
Această procedură nu a fost respectată de către stat în privinţa imobilului ce face obiectul prezentului dosar, astfel că motivul al doilea al apelului apare ca nefondat.
Cu privire la motivul trei de apel, instanţa de apel a arătat că intervenţia voluntară este o cerere prin care un terţ intră într-un proces pornit de alte părţi, fie pentru a-şi apăra un drept propriu, fie pentru a apăra dreptul unei părţi în proces.
Cu privire la acest motiv de apel va fi analizată numai legătura de rudenie dintre autoarea B.E. şi intervenienţii P.C. şi D.M., deoarece cealaltă cerere de intervenţie a fost respinsă de prima instanţă.
Cei doi au formulat cererea de intervenţie în interesul reclamantei, intervenţie accesorie, cu scop limitat, acela de a se pronunţa o hotărâre în favoarea reclamantei pentru care au intervenit.
în apel, reclamantul a depus la dosar acte de stare civilă, din care rezultă că B.E., autoarea reclamantului, şi P.M., mama intervenienţilor, au fost fiicele lui S.l. şi S.A., intervenienţii fiind deci nepoţi de soră au autoarei B.E., condiţii în care apare ca justificat interesul promovării unei cereri de intervenţie cu caracter accesoriu faţă de acţiunea principală.
Referitor la ultimul motiv de apel, tribunalul a motivat respingerea lui ca neîntemeiat pentru că acţiunea în revendicare presupune ca reclamantul să facă dovada dreptului său de proprietate.
în cazul în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu posedă titlu scris de proprietate, apare necesitatea comparării posesiilor celor două părţi, urmând a câştiga cel ce va invoca o posesie mai caracterizată.
în speţa de faţă, nici una dintre părţile din proces nu a invocat un titlu scris de proprietate, cunoscut fiind că un certificat de moştenitor nu este un act translativ de proprietate.
Imobilul în litigiu a fost moştenit de B.E., de la părinţii acesteia, aşa cum s-a consemnat în certificatul de moştenitor nr. 271/1961.
în condiţiile impuse de vechiul regim politic, imobilul a fost închiriat Procuraturii Raionului Drăgăşani, imobil ce a intrat în posesia statului la data de 1.01.1962, aşa cum s-a declarat prin adresa nr. 107/1962.
în perioada de timp cuprinsă între încheierea contractului de închiriere şi emiterea certificatului de moştenitor, impozitele către stat, aferente imobilului revendicat, au fost achitate de proprietară, iar după moartea acesteia, la 31.12.1953, de către moştenitorii săi legali, aşa cum rezultă din actele depuse.
Martora P.G. a declarat că după moartea autoarei, soţul supravieţuitor a continuat să locuiască într-o casă a acesteia, situată în comuna Zăvideni, până în momentul în care a fost trecută în proprietatea statului.
Faţă de toate aceste aspecte, în mod corect prima instanţă a stabilit că săvârşirea actelor descrise anterior au valoarea unei acceptări tacite, sens în care şi practica judecătorească a statuat că folosinţa bunurilor succesorale şi plata impozitelor aferente reprezintă manifestări de voinţă ale moştenitorilor, în sensul acceptării succesiunii, cu caracter indivizibil şi irevocabil.
Renunţarea moştenitorilor la succesiunea autoarei B.E., prin declaraţii autentice, a avut loc în urma demersurilor Procuraturii Raionului Drăgăşani, începute cu data de 26.07.1961, de a obţine certificat de vacanţă succesorală, urmând să dovedească dreptul de proprietate socialistă de stat prin succesiune vacantă.
Faţă de contextul în care s-au obţinut cele două declaraţii de renunţare la succesiune, s-a solicitat anularea acestora, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 701 Cod civil, referitoare la retractarea renunţării.
Renunţarea la succesiune este, în principiu, irevocabilă, dacă este făcută în condiţii de perfectă validitate. Dacă renunţarea este viciată, ea poate fi anulată, anularea putând fi cerută de însuşi moştenitorul renunţător, sentinţa de anulare producând efecte retroactiv, punându-l pe succesibil în situaţia în care era înainte de renunţare.
în speţă, reclamanta a invocat obţinerea declaraţiei de renunţare ca fiind smulsă prin violenţă morală exercitată de regimul politic al anilor 1950.
Statutul social, conferit autoarei de acest regim politic, conduce la ideea existenţei viciului de consimţământ invocat de către aceasta, moştenitorii autoarei hotărând, în cele din urmă, să-şi manifeste voinţa în sensul celor consemnate în declaraţiile autentice, determinarea făcându-se sub presiunea unei constrângeri străine.
Prima instanţă, în mod corect, a stabilit că posesia statului a fost fondată pe acte de violenţă morală contra proprietarilor imobilului în litigiu, nefiind astfel îndeplinită una din condiţiile cumulative cuprinse în dispoziţiile art. 1847 Cod civil, pentru ca posesia să capete un caracter util.
Cum posesia proprietarilor anteriori a fost mai caracterizată decât cea a statului, acţiunea petitorie apare ca întemeiată, cu atât mai mult cu cât această soluţie se impune, pentru respectarea principiului restitutio in integrum, urmare a desfiinţării retroactive a actelor emise în anul 1961.
Pârâtele apelante au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de tribunal.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Vâlcea a criticat soluţia, întrucât imobilul revendicat de intimaţii reclamanţi face parte din domeniul public, fiind astfel inalienabil.
De altfel, mai arată recurenta, moştenitorii nu au acceptat succesiunea în termenul legal şi au renunţat expres la moştenire, în cauză aceştia nefăcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.
Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a susţinut, în motivele de recurs, că Tribunalul Vâlcea a făcut aplicarea greşită a legii, întrucât motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul trebuia menţionate în cererea de apel sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Dacă ele nu au fost invocate în condiţiile arătate în motivele de apel, apelantul a decăzut din acest drept, dar apelul nu va fi respins ca nemotivat, apelantul putând să se folosească în faţa instanţei de apel de motivele invocate la prima instanţă.
La data de 2.11.1999, prin încheierea nr. 3.632 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dispus strămutarea judecării dosarului de recurs la Curtea de Apel Bucureşti.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele motive:
în ceea ce priveşte recursul declarat de D.G.F.P.C.F.S. Vâlcea trebuie avută în vedere modalitatea în care imobilul în litigiu a ajuns în domeniul public al statului. Aceasta, deoarece, conform art. 6 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al statului bunurile care au intrat în proprietatea statului în temeiul unui act valabil şi bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, şi care pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora.
Or, în speţa dedusă judecăţii trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în baza unui certificat de vacanţă succesorală eliberat în anul 1961, după ce succesiunea fusese acceptată tacit de moştenitorii defunctei B.E., decedată la 31.12.1953.
Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral, este şi irevocabil.
Cel care a acceptat moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării, conform art. 694 Cod civil.
Cum trecerea în proprietatea statului s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, întrucât moştenitorii defunctei B.E., proprietara imobilului în litigiu, nu mai puteau renunţa la succesiunea odată acceptată, concluzia este că motivele invocate de recurenta D.G.F.P.C.F.S. Vâlcea sunt nefondate, urmând a fi respinse.
Referitor la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, acesta nu poate fi primit, având în vedere prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 13/1998, în sensul că apelul se va motiva în termen de 15 zile de la comunicarea sentinţei motivate ce se atacă.
Mai mult decât atât, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justitie nu a formulat apel, cel ce a apelat sentinţa fiind Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, iar recurs nu a declarat ultima instituţie, ci doar Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Având în vedere cele reţinute mai sus, urmează a respinge recursurile, ca nefondate. (I.L.D.)
(Secţia a lll-a civilă, decizia civilă nr. 3.568/1999)
| ← SUCCESIUNE. ACCEPTAREA MOŞTENIRII PRIN ÎNSUŞIREA TITLULUI DE... | SUCCESIUNE. ACT DE ACCEPTARE TACITĂ. RENUNŢARE EXPRESĂ LA... → |
|---|
