Vânzarea lucrului altuia. Aprecierea bunei-credinţe
| Comentarii |
|
Este incidenţă sancţiunea nulităţii, pentru vânzarea lucrului altuia, dacă părţile au acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, cu intenţia de a produce o pagubă adevăratului proprietar.
însă, în condiţiile în care, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul avea calitatea de proprietar, iar anularea titlului său s-a produs mult ulterior acestui moment, nu se poate susţine reaua-credinţă a părţilor şi nici culpa contractuală a acestora, conform art. 1080 C. civ.
C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 632 din 29 ianuarie 2004, în P.R. nr. 1/2005, p. 58
La data de 3 aprilie 2001, B.E. a chemat în judecată pe F.I., I.F. şi B.I. pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a unui apartament situat într-un imobil din Cluj-Napoca. Totodată, s-a cerut restabilirea situaţiei tabulare a imobilului, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei B.I. să-i plătească suma de 200 milioane de lei, reprezentând contravaloarea bunului vândut.
în motivarea acţiunii a fost invocată vânzarea bunului altuia, în sensul că pârâta B.I., în calitate de adjudecatar, a vândut bunul din litigiu pârâţilor F.I. şi I.F., în condiţiile în care reclamanta, ca proprietară şi debitor urmărit, plătindu-1 pe creditor, în termenul de supralicitare, a cerut anularea licitaţiei. Fiind vorba, ca atare, de vânzare a unui bun litigios, referitor la care adjudecatarul (pârâta B.I.) nu avea consolidat dreptul de proprietate, rezultă că actul atacat este lovit de nulitate, concluzie care se impune şi pentru existenţa relei-credinţe a pârâtei, care a înstrăinat bunul la scurt timp după adjudecare, pe un preţ cu mult inferior valorii reale a acestuia.
Tribunalul Cluj, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 259 din 12 iunie 2001, a admis subsidiarul acţiunii, obligând pe pârâta B.I. să-i plătească reclamantei suma de 90 de milioane lei (reprezentând preţul plătit de subdobânditori), dobânda legală (datorată de la data de 28 iunie 1999 până la plata integrală a debitului) şi cheltuielile de judecată. A respins acţiunea, ca nefondată, faţă de pârâţii F.I. şi l.F.
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, prin decizia nr. 35 din 21 februarie 2002, a admis apelul reclamantei şi, schimbând în întregime sentinţa, a admis capătul principal al acţiunii, în sensul că a anulat actul de înstrăinare atacat şi a dispus, în favoarea reclamantei, restabilirea situaţiei tabulare a bunului vândut.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că actul de adjudecare a fost anulat, definitiv şi irevocabil, prin decizia nr. 528 din 25 martie 2000 a Tribunalului Cluj, Secţia civilă. întrucât titlul vânzătorului a fost desfiinţat, iar bunul înstrăinat era litigios, instanţa a conchis că actul atacat este lovit de nulitate. Instanţa de apel, constatând că, la încheierea actului, părţile au ştiut că bunul vândut este proprietatea reclamantei, a apreciat că nulitatea absolută este impusă, pentru cauză ilicită, şi de art. 948 C. civ.
împotriva acestei decizii, au declarat recurs toate părţile din proces. Reclamanta a invocat omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii de restituire a cheltuielilor de judecată. Pârâţii au criticat soluţia atacată, arătând că cerinţele legale impuse pentru desfiinţarea actului de înstrăinare din litigiu nu sunt întrunite. în consecinţă, au cerut reformarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei, ca nefondat.
Recursul pârâţilor F.I. şi l.F. este fondat. Nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane. Sintagma „în cunoştinţă de cauză" relevă, semantic, înţelesul că părţile contractului au ştiut bine că bunul individual determinat nu este proprietatea vânzătorului şi că aparţine altuia, în acest caz, contractul încheiat, ascunzând intenţia de a aduce altuia o pagubă, este un act juridic intenţional, fondat pe o cauză ilicită sau pe fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credinţă a părţilor.
Nu mai puţin, sub incidenţa art. 1080 C. civ., are importanţă juridică minina negligentia cumpărătorului, care, încălcând obligaţia de a se convinge că a contractat cu un verus dominus, răspunde pentru culpa lata.
Or, în speţă, la data încheierii actului de înstrăinare atacat, proprietarul tabular al bunului imobiliar vândut era vânzătorul, respectiv pârâta B.I., ca adjudecatar definitiv în procedura de executare silită pornită împotriva reclamantei (pentru restituirea unui împrumut bancar) şi finalizată, în temeiul art. 182 din Legea LX din 1881, prin încheiere şi prin ordinul dat autorităţii de carte funciară de a intabula pe numele adjudecatarului dreptul de proprietate asupra bunului imobiliar vândut.
Cum reclamanta a notat în cartea funciară demersul său judiciar de anulare a actului de adjudecare abia la 27 ianuarie 2000, deci la mult timp după transferul dreptului de proprietate în patrimoniul adjudecatarului şi după încheierea actului de înstrăinare atacat, apare nefiresc, în absenţa altor probe, să se reţină că subdobânditorii au ştiut bine că bunul nu este proprietatea vânzătorului şi că aparţine altuia. Nu mai puţin, cu greu li s-ar putea imputa minima negligentia, de vreme ce cartea funciară i-a convins că au contractat cu un verus dominus, după cum nici data înstrăinării şi consistenţa preţului, invocate de reclamantă, fiind elemente excesive, sunt fără semnificaţie juridică în aprecierea bunei lor credinţe.
Drept urmare, se constată că, fără temei, instanţa de apel a reformat sentinţa prin a desfiinţa actul de înstrăinare atacat.
Notă: A se vedea şi I.C.C.J., Secţia civilă, decizia nr. 632 din 29 ianuarie 2004, www.scj.ro, prin care s-a arătat că nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane. Sintagma „în cunoştinţă de cauză" relevă, semantic, înţelesul că părţile contractului au ştiut bine că bunul individual determinat nu este proprietatea vânzătorului şi că aparţine altuia. în acest caz, contractul încheiat, ascunzând intenţia de a aduce altuia o pagubă, este un act juridic intenţional, fondat pe o cauză ilicită sau pe fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credinţă a părţilor. Nu mai puţin, sub incidenţa art. 1080 C. civ., are importanţă juridică ,/ninima negligentia" cumpărătorului, care, încălcând obligaţia de a se convinge că a contractat cu un verus dominus, răspunde pentru culpa lata.
| ← Nulitate act juridic. Participarea în proces a tuturor... | Vânzarea lucrului altuia. Nulitate relativă. Calitate... → |
|---|
