Invocarea lipsei discernământului şi a dolului. Vânzarea lucrului altuia. Propria culpă a reclamantului. Preţ neserios. Condiţii
| Comentarii |
|
1. Absenţa discernământului şi dolul sunt sancţionate cu nulitatea relativă a actului juridic, faţă de caracterul privat al interesului ocrotit de lege.
în mod corect au apreciat instanţele că acţiunea prin care s-au invocat aceste vicii de consimţământ este una prescriptibilă, în termenul de drept comun de 3 ani, care curge, în cauză, de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
2. Există cauză ilicită în cazul vânzării lucrului altuia, sancţionată cu nulitatea absolută, în situaţia în care atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul acţionează în cunoştinţă de cauză, în vederea fraudării drepturilor adevăratului proprietar, iar în speţă nu s-a dovedit acest aspect faţă de pârâţii cumpărători.
în plus, reclamanta, care a profitat de pe urma dublei vânzări a aceluiaşi lucru, nu poate invoca propria turpitudine pentru recunoaşterea unui drept.
3. Caracterul neserios al preţului trebuie dovedit de reclamantă.
Preţul nu este neserios dacă, în schimbul dreptului de proprietate asupra imobilului, pe lângă o sumă de bani, părţile s-au înţe-
Ies să se presteze întreţinere în folosul reclamantei vânzătoare, care şi-a rezervat şi un drept de uzufruct viager asupra bunului.
C.A. Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, decizia nr. 2637 din 26 noiembrie 2003, în P.R. nr. 5/2004, p. 92
Prin cererea înregistrată sub nr. 7648/2002 la Judecătoria Sector 6 Bucureşti, reclamanta D.A. a chemat în judecată pârâţii R.N., R.M. şi R.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între ea şi pârâţii R.N. şi M. asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. N., nr. 8, sector 6, autentificat sub nr. 738 din 26 aprilie 1996 la B.N.P. din Bucureşti, Bd. T., nr. 39, sector 6, pentru lipsa totală de discernământ şi pentru folosirea mijloacelor dolosive de către pârâţii-reclamanţi.
în subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale decurgând din contractul de vân-zare-cumpărare sus-menţionat, în sensul că la începutul anului 2000 au obligat-o să o primească în apartamentul sus-menţionat pe fiica acestora, R.A. în aceste condiţii, reclamanta a solicitat evacuarea fiicei pârâţilor din apartamentul ei şi, totodată, revenirea la situaţia anterioară.
într-un al doilea subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că actul de vânzare-cumpărare este nul, deoarece preţul infim stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare nu i-a fost achitat, iar, pc de altă parte, însuşi preţul este neserios.
S-au solicitat cheltuieli de judecată de către reclamantă.
La data de 25 iunie 2002, reclamanta şi-a precizat cererea, arătând că solicită să se constate nulitatea contractului, datorită ncachitării preţului şi, în subsidiar, pentru preţ nesincer şi neserios. In ce priveşte al doilea capăt de cerere, la data de 24 septembrie 2002, reclamanta 1-a precizat verbal, învederând că acesta constituie o acţiune confesorie de uzufruct, iar capătul al treilea priveşte constatarea nulităţii contractului pentru neplata preţului şi rezilierea lui pentru preţ nesincer şi neserios.
Pârâţii au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. Prin întâmpinare au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar prin cererea reconvenţională au solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 20.000.000 lei, reprezentând contravaloarea întreţinerii prestate acesteia pe ultimii 3 ani. Pârâţii-reclamanţi au arătat că, la momentul încheierii contractului, s-au înţeles cu reclamanta să-i presteze întreţinere acesteia, constând în plata întreţinerii, a telefonului, a impozitului, a cablului şi asigurarea alimentaţiei şi a medicamentelor necesare.
Prin sentinţa civilă nr. 13125 din 26 noiembrie 2002, Judecătoria Sector 6 Bucureşti a respins acţiunea principală precizată, formulată de reclamanta-pârâtă, ca neîntemeiată, a respins capetele de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 738/1996 pentru lipsa discernământului şi doi, ca prescrise, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi, ca inadmisibilă.
în motivarea sentinţei s-a arătat că motivele invocate de reclamantă, respectiv anularea contractului pentru lipsa discernământului şi doi, reprezintă cauze de nulitate relativă, dreptul la acţiune în anulare al reclamantei fiind prescris cu mult înainte de formularea prezentei acţiuni, potrivit art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/ 1958.
în ce priveşte capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită, instanţa de fond 1-a respins, cu motivarea că reclamanta nu a probat prin actele depuse la dosar existenţa hotărârilor judecătoreşti, la care a făcut referire şi prin care aceasta a dorit să dovedească faptul că, la momentul încheierii contractului sus-menţionat, nu era proprietara imobilului. în al doilea rând, prima instanţă a considerat că din probele administrate nu rezultă faptul că, la data încheierii contractului, pârâţii-reclamanţi aveau cunoştinţă de existenţa litigiului dintre reclamanta-pârâtă şi cumpărătoarea anterioară. Instanţa de fond nu a putut reţine din probe conivenţa părţilor contractante în vederea fraudării intereselor adevăratului proprietar, care la acel moment era cumpărătoarea anterioară, V.M.
în ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanţă a subliniat că nercspectarea unei clauze contractuale, cum ar fi încălcarea dreptului de uzufruct stabilit prin contract, nu constituie o cauză de nulitate a contractului, ci, eventual, motiv de rezoluţiune sau reziliere, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale. S-a apreciat de către instanţa de fond că reclamanta-pârâtă nu a făcut dovada că pârâţii-reclamanţi au introdus cu forţa în apartament pe fiica lor R.A., aducând atingere astfel dreptului de uzufruct viager al vânzătoarei. Dimpotrivă, s-a reţinut existenţa consimţământului reclamantei-pârâte ca R.A. să locuiască în imobil, acceptul său fiind dat printr-o declaraţie în formă autentică.
Instanţa de fond a respins solicitarea reclamantei-pârâte privind evacuarea pârâtei R.A., pentru lipsa titlului locativ, deoarece din probele administrate a rezultat că aceasta a părăsit apartamentul din luna mai 2002, astfel că cererea nu se mai justifică.
In ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere, instanţa de fond 1-a considerat neîntemeiat, deoarece preţul de 3.000.000 lei, stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare, nu este derizoriu, întrucât suma raportată la nivelul anului 1996 nu este atât de disproporţionat de mică, faţă de valoarea apartamentului, încât să nu existe preţ şi să nu poată constitui o cauză suficientă pentru asumarea de către vânzător a obligaţiei de înstrăinare. Prima instanţă a avut în vedere, la soluţionarea acestui capăt de cerere, faptul că vânzătoarea şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager, precum şi că părţile contractante s-au înţeles în sensul prestării întreţinerii vânzătoarei de către cumpărători, înţelegere intervenită anterior semnării contractului. S-a apreciat că preţul nu este nici nesincer, deoarece din nicio probă nu a rezultat că intenţia părţilor ar fi fost ca preţul să nu fie datorat în realitate de către cumpărători şi nici nu s-a făcut dovada fictivităţii acestuia.
în privinţa cererii reconvenţionale, instanţa a constatat că excepţia inadmisibilităţii acesteia este întemeiată, deoarece din probele administrate a rezultat neîndoielnic existenţa unei înţelegeri verbale a părţilor de întreţinere a reclamantei pe tot timpul vieţii acesteia de către pârâţi. Având în vedere soluţia dată acţiunii principale, precum şi caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere, prima instanţă a conchis că valoarea întreţinerii prestate nu poate forma obiectul obligaţiei de restituire din partea creditorului întreţinerii.
împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel reclamanta. Prin decizia civilă pronunţată în data de 31 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat, şi a obligat apelanta la plata sumei de 2.000.000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţi.
Instanţa de apel a apreciat că în mod corect şi bazându-se pe probele administrate a aplicat dispoziţiile legale incidente, respectiv cele privitoare la condiţiile legale, referitoare la validitatea actului juridic (art. 948 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 960 C. civ., art. 1020-1021, art. 1294 şi urm. C. civ., precum şi dispoziţiile Decretului nr. 167/1958).
Instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii actului juridic, reclamanta-vânzătoare nu şi-ar fi dat consimţământul, respectiv că acesta a fost viciat printr-o eroare provocată, respectiv prin doi. S-a reţinut de către instanţa de apel că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru vicii de consimţământ la încheierea actului juridic curge de la data încheierii actului a cărui anulare se ccre, respectiv de la 26 aprilie 1996, termen care a expirat la 26 aprilie 1999, iar acţiunea de faţă a fost promovată la 23 mai 2002.
Instanţa de control judiciar, în apel, a considerat că motivul referitor la nulitatea absolută a actului juridic pentru cauză ilicită este nefondat, deoarece împrejurarea că între vânzătoare şi o altă persoană era un litigiu pe rol nu conferă actului juridic încheiat şi cauzei acestui act juridic un caracter ilicit.
De asemenea, şi motivul de apel privind nulitatea actului de vânzare-cumpărare pentru preţ neserios este nefondat, pe de o parte, pentru că preţul neserios nu poate constitui o cauză de nulitate (inexistenţă) a actului juridic, pentru că există acest element esenţial al vânzării, iar pe de altă parte, clauzele contractului şi momentul când a fost încheiat evidenţiază că preţul a fost normal, stabilit prin voinţa părţilor, în deplină cunoştinţă de cauză.
S-a considerat că inserarea în motivele de apel şi a posibilităţii rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi examinată de către tribunal, deoarece nu a constituit un capăt de cerere distinct cu ocazia judecăţii în fond şi ar fi contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
împotriva acestei decizii civile a formulat recurs apelanta-recla-mantă, solicitând modificarea hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Astfel, recurenta a criticat, în primul motiv de recurs, reţinerea de către instanţa de fond şi apel a prescripţiei dreptului la acţiune privind lipsa discernământului şi folosirea manoperelor dolosive de către pârâţi.
A arătat recurenta că printr-o expertiză psihiatrică efectuată de I.M.L. s-a stabilit că este lipsită total de discernământ, situaţie în care s-a aflat şi la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se cere. Pârâţii s-au folosit de starea de sănătate a recurentei, de faptul că aceasta nu are toate facultăţile mintale şi au convins-o să încheie contractul.
Recurenta a susţinut că nu se poate reţine intervenţia prescrierii dreptului la acţiune, în condiţiile în care art. 2 din Decretul nr. 167/1958 arată că nulitatea unui act poate fi invocată oricând.
2. în al doilea motiv de recurs se critică hotărârea instanţei de apel pe motiv că nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 948 C. civ. S-a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, nu a avut în vedere faptul că, la momentul încheierii contractului, recurenta nu avea calitatea de proprietară a apartamentului, ci o altă persoană. Prin urmare, cauza contractului este ilicită.
3. Recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel, susţinând că este nelegală, întrucât se reţine că, pentru preţ neserios şi nesincer, sancţiunea nu este nulitatea contractului. De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că preţul este atât nesincer, cât şi neserios.
Or, preţul de 3.000.000 lei la nivel de anul 1996 pentru apartamentul de două camere este derizoriu. Preţul este neserios, deoarece există o evidentă disproporţie între valoarea plătită şi bunul achiziţionat.
Analizând motivele de recurs, Curtea constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
în ce priveşte primul motiv, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond şi de apel au considerat că lipsa discernământului şi dolul sunt sancţionate cu nulitatea relativă.
Recurenta s-a mulţumit doar să afirme că dolul este sancţionat cu nulitatea absolută, fără să şi motiveze de ce.
Referitor la lipsa discernământului, a motivat că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 apără un interes obştesc de interzicere de a se profita de persoane care nu au discernământul faptelor lor, în incapacitate de a-şi exprima valabil voinţa şi că, recunoscând valabilitatea unor acte încheiate de asemenea persoane, s-ar aduce atingere art. 5 C. civ.
în speţă, recurenta şi-a dat consimţământul, deoarece aceasta şi-a exteriorizat hotărârea de a încheia un act juridic civil.
Ceea ce este pus în discuţie este de fapt una dintre condiţiile de valabilitate ale consimţământului, şi anume ca acesta să provină de la o persoană cu discernământ. Absenţa discernământului este un viciu al consimţământului, ca şi celelalte vicii de consimţământ, printre care şi dolul; lipsa discernământului este sancţionată cu nulitatea relativă, fiind protejat un interes personal al persoanei afectate, şi nu un interes general.
Prin urmare, recurenta, în mod nefondat, a susţinut că nu se poate reţine intervenţia prescrierii dreptului la acţiune, în condiţiile în care art. 2 din Decretul nr. 167/1958 arată că nulitatea unui act poate fi invocată oricând.
Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani. Articolul 9 din acelaşi act normativ dispune că „prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic (...) în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului".
Făcând aplicarea textelor de lege invocate şi ţinând cont că, la data de 26 aprilie 1996, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat, iar acţiunea a fost introdusă la 23 mai 2002, se constată că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune al recurentei se împlinise cu mult înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
2. Nici cel de-al doilea motiv de recurs privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită nu este fondat.
Recurenta a invocat drept cauză ilicită faptul că nu era proprietara imobilului ce s-a transmis, existând pe rol un proces cu privire la bunul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi.
Pentru ca vânzarea lucrului altuia să fie sancţionată cu nulitatea absolută, trebuie ca atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul să fie de conivenţă în fraudarea intereselor adevăratului proprietar.
La momentul la care s-a realizat vânzarea-cumpărarea, ce a fost constatată prin contractul a cărui nulitate se cere, proprietar asupra apartamentului era cumpărătoarea anterioară, V.M.
Din probele dosarului nu rezultă că pârâţii au cunoscut şi au acţionat împreună cu reclamanta pentru a o frauda pe V.M.
De altfel, vânzătoarea este cea mai puţin în măsură să solicite nulitatea într-o asemenea situaţie, deoarece nu se poate reţine prejudiciul în patrimoniul ei, ea profitând de pe urma dublei vânzări a aceluiaşi lucru.
Un asemenea act este contrar dispoziţiilor art. 968 C. civ., deoarece contravine bunelor moravuri şi ordinii publice, numai că, potrivit principiilor dreptului civil, nimeni nu poate invoca propria culpă în desfiinţarea actului juridic.
3. Recurenta a susţinut neseriozitatea şi nesinceritatea preţului, care reprezintă cauza de nulitate a actului juridic.
Potrivit conţinutului contractului de vânzare-cumpărare, preţul imobilului a fost stabilit la 3.000.000 lei, ce a fost primit în întregime de la cumpărători la data autentificării actului.
Din chiar conţinutul motivelor de apel, rezultă că părţile contractante s-au înţeles ca, în schimbul imobilului, cumpărătorii să presteze întreţinere vânzătoarei: „manoperele dolosive au constat şi în faptul că, la încheierea contractului, pârâţii au promis reclamantei că o vor întreţine şi îi vor presta întreţinere până la sfârşitul vieţii".
Aceeaşi înţelegere rezultă şi din declaraţiile martorilor.
Faţă de această împrejurare, preţul de 3.000.000 lei, trecut în contract, nu mai poate fi considerat neserios.
Un alt element care trebuie avut în vedere este şi faptul că reclamanta şi-a păstrat dreptul de uzufruct viager, cumpărătorii urmând să fie lipsiţi de folosinţa apartamentului o perioadă nedeterminată, până la moartea vânzătoarei.
Nesinceritatea preţului nu a fost dovedită prin nicio probă. Recurenta nu a făcut proba contrară celor consemnate în contract, în sensul că preţul a fost stabilit fără intenţia de a se plăti şi că în realitate nu s-a achitat, aşa cum a fost însemnat chiar în contractul pe care 1-a semnat.
Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea, apreciind că nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← Vânzarea lucrului altuia. Nulitate relativă. Calitate... | Vânzarea de către coproprietar a întregului imobil aflat în... → |
|---|
