Sentința civilă nr. 1453/2013. Procedura insolvenței. SRL (Societate cu Răspundere Limitată)
| Comentarii |
|
România
Tribunalul Specializat C. Dosar nr._
Cod operator date cu caracter personal 11553
Sentința civilă nr. 1453/2013 Ședința publică din data de 20 mai 2013
Instanța este constituită din: Judecător sindic: I. P. Grefier: S. M.
Pe rol fiind cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de către creditoarea SC W. P. S. împotriva debitoarei SC SS F., județul C., precum și cererea conexată de deschidere a procedurii formulată de către creditoarea SC C. I. S. împotriva aceleași debitoare, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Specializat C. cu nr._, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006.
La apelul nominal se constată lipsa părților, atât la prima cât și la a doua strigare a cauzei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, de către creditoare, potrivit dispozițiilor art. 242, aliniatul 2 Cod de procedură civilă.
Judecătorul sindic reține cauza în pronunțarea asupra cererilor însoțitoarei celei privind deschiderea procedurii insolvenței debitoarei, ce C. ea de Apel C. a decis că este întemeiată, contestația debitoarei fiind respinsă.
JUDECĂTORUL SINDIC,
Prin cererea înregistrată în data de 11 iulie 2011 la Tribunalul Comercial Cluj, creditoarea SC W. P. S., având sediul procesual ales în
B., a solicitat deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC S.
S., având sediul în localitatea F., județul C., apreciind că această societate se află în stare de insolvență și nu mai poate face față obligațiilor sale comerciale, invocând existența unei creanțe certe, lichide și exigibile în cuantum de 55.703,63 lei, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 31 din Legea nr. 85/2006.
Cererea creditoarei a fost comunicată debitoarei în condițiile art. 33, al. 1 din această lege, iar în data de 28 octombrie 2011 (filele 97-99), debitoarea
a formulat contestație împotriva cererii creditoarei, solicitând obligarea creditoarei să consemneze o cauțiune reprezentând 10 % din valoarea creanței pretinse și respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
În motivarea contestației, debitoarea a contestat caracterul cert, lichid și exigibil al creanței invocate de către creditoare și starea de insolvență a societății, astfel încât pentru protejarea debitoarei de cererea nejustificată a debitoarei și totodată pentru a avea garanția unei sume consemnată pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței a dorit obligarea creditoarei la plata cauțiunii. Creditoarea a uzat de dispozițiile Legii nr. 85/2006 înainte de a încerca orice conciliere prealabilă, orice încercare amiabilă de soluționare a diferendului. Debitoarea nu a fost notificată în vederea achitării debitului. Între părți nu a fost încheiat niciodată un contract comercial scris, negociat și acceptat, în care să se stipuleze expres condițiile de desfășurare a raporturilor comerciale, facturile emise de către creditoare nefiind acceptate la plată de către reprezentantul legal al debitoarei, singurul în măsură să angajeze la plată societatea. Factura este un înscris sub semnătură privată emis unilateral de către furnizor, aceasta configurând natura contractuală a raporturilor dintre părți, în sensul art. 46 Cod comercial. Aceasta face dovada unui contract comercial care constată o creanță certă doar în situația acceptării la plată prin semnătură și ștampilă, acceptare care în mod cert trebuie să provină de la reprezentantul legal al debitoarei. Facturile emise de către creditoare nu reprezintă altceva decât acte unilaterale care emană de la aceasta și care nu pot impune debitoarei plata sumei solicitate. Simpla primire a facturii și semnarea acesteia de către persoane care nu au aptitudinea de a angaja societatea la plată nu poate duce la obligarea societății la plata debitului. Acest fapt a fost reținut și de Înalta Curte de Casație și Justiție care în cuprinsul deciziei nr. 1689/2004 a reținut că primirea facturii de către un angajat al beneficiarului nu echivalează cu acceptarea plății, întrucât primirea facturii este un act material, în timp ce acceptarea facturii necesită o manifestare de voință a persoanei autorizate de a face plata facturii. Înmânarea facturilor nu echivalează cu acceptarea conținutului prestațiilor inserate în înscrisul care are rol de instrumentum, așa încât nu poate fi primită susținerea că prin semnătura unui angajat, s-a acceptat plata ca echivalent al prestațiilor";. Totodată, prin sentința comercială nr. 3079/_ Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "nu există acordul părților exprimat de persoane ce sunt îndreptățite, în condițiile legii, să angajeze părțile contractante, iar semnarea facturilor de către conducătorul auto certifică numai primirea produselor și nimic mai mult";. Două dintre facturile invocate de către creditoare au fost expediate prin curierat rapid, nefiind acceptate la
plată prin semnătura administratorului debitoarei și neexistând contract comercial scris care să conteste creanța cu caracter cert, lichid și exigibil. Celelalte facturi poartă o simplă semnătură olografă a unor persoane care nu au nici o calitate în cadrul debitoarei și în nici un caz nu au calitatea de persoană aptă să angajeze societatea la plată.
Prin înscrisul depus la dosar, în data de 11 ianuarie 2012 (filele 110-
113) creditoarea a solicitat respingerea contestației debitoarei, arătând că facturile fiscale emise sunt opozabile debitoarei, acestea fiind acceptate la plată prin semnarea lor și prin emiterea biletelor la ordin care acoperă debitul, rămas însă neachitat din lipsă de disponibilități. Debitoarea se află în stare de insolvență, cererea acesteia de obligare a creditoarei la plata cauțiunii fiind formulată cu rea-credință, având în vedere că este creanța certă, lichidă și exigibilă, iar biletele la ordin emise de către debitoare au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil. Prin răspunsul depus la dosar, în data de 18 mai 2012 (filele 178-180) debitoarea a solicitat respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței având în vedere că nu a achitat creditoarea cauțiunea stabilită în sarcina sa. În ceea ce privește biletele la ordin, debitoarea a arătat că acestea nu reprezintă instrumente de plată, ci garanții emise în alb solicitate de către creditoare pentru a garanta plata creanței. Biletele la ordin nu au fost completate de către reprezentantul legal al debitoarei, ci în mod unilateral de către creditoare, astfel că acestea nu fac dovada caracterului cert, lichid și exigibil al creanței.
Prin cererea înregistrată în data de 28 iulie 2011 în dosarul nr._ al Tribunalului Comercial C., creditoarea SC C. I. S., având sediul în
C. -N., a solicitat deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC
SS, având sediul în localitatea F., județul C., apreciind că această societate se află în stare de insolvență și nu mai poate face față obligațiilor sale comerciale, invocând existența unei creanțe certe, lichide și exigibile în cuantum de 184.554,03 lei, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 31 din Legea nr. 85/2006.
Cererea creditoarei a fost comunicată debitoarei în condițiile art. 33, al. 1 din această lege, iar în data de 26 septembrie 2011 debitoarea a formulat contestație împotriva cererii creditoarei (filele 73-80 din dosarul nr. _
), solicitând obligarea creditoarei la plata unei cauțiuni de 10 % din valoarea creanței pretinse și respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoare.
În motivarea contestației, debitoarea a contestat caracterul cert, lichid și exigibil al creanței invocate de către creditoare și starea de insolvență a societății, astfel încât pentru protejarea debitoarei de cererea nejustificată a debitoarei și totodată pentru a avea garanția unei sume consemnată pentru
recuperarea prejudiciului cauzat prin formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței s-a solicitat obligarea creditoarei la plata cauțiunii. Creditoarea a uzat de dispozițiile Legii nr. 85/2006 înainte de a încerca orice conciliere prealabilă, orice încercare amiabilă de soluționare a diferendului. Debitoarea nu a fost notificată în vederea achitării debitului. Creanța pretinsă de către creditoare nu este certă, lichidă și exigibilă, nici în ceea ce privește debitul principal și nici în ceea ce privește penalitățile de întârziere. astfel, penalitățile de întârziere pretinse în sumă de 121.584,42 lei depășesc cu mult debitul principal în sumă de 62.969,61 lei, fără a exista vreo prevedere contractuală prin care de comun acord părțile să fi convenit că penalitățile de întârziere pot depăși debitul principal. Penalitățile de întârziere reprezintă practic daune moratorii de natură a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea la termen a obligațiilor de plată și nu reprezintă în nici un caz un mijloc de îmbogățire a creditorului. Valoarea de 2 % a penalităților de întârziere calculată pentru fiecare zi de întârziere este vădit disproporționată în raport cu orice prejudiciu efectiv care ar putea fi pretins de creditoare prin depășirea termenului de plată. Nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică li bunele moravuri, iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogățire fără just temei a unei părți în daune celeilalte. Totodată, nivelul clauzei penale trebuie să aibă o limită obișnuită și rezonabilă, în sensul de a determina doar cuantumul daunelor interese rezultate din executarea obligațiilor asumate, iar în acest context instanțele au posibilitatea de a verifica cuantumul clauzei penale și constatând că aceasta este excesivă, o poate diminua. Prin sentințele nr. 89/1998, nr. 158/1999 ale Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și Hotărârile nr. 80 și 83/2000 ale Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie C.
, s-a admis posibilitatea ca instanța să micșoreze cuantumul clauzei penale atunci când aceasta este abuzivă. În motivarea acestor hotărâri s-a arătat că dispoziția art. 1087 C. civ. care consacră ireductibilitatea clauzei penale trebuie raportată obligatoriu la prevederile art. 5 C.civ. în sensul că nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive, într-un instrument de îmbogățire fără just temei a unei părți în dauna celeilalte părți. Totodată, "nivelul clauzei penale trebuie să aibă o limită obișnuită și rezonabilă, în sensul de a determina doar cuantumul daunelor interese rezultate din executarea obligațiilor asumate, în acest context tribunalul arbitral, având posibilitatea de a verifica cuantumul clauzei penale si constatând că aceasta este excesivă, o poate diminua". Dreptul instanței de a reduce clauzele penale pe care le consideră abuzive nu încalcă principiul
autonomiei de voință a părților în încheierea de convenții, ci ține cont de împrejurarea că limitarea clauzei penale este, fără îndoială, în consonanță cu reglementările actuale existente pe plan european care pun în valoare semnificația clauzei penale. Soluția europeană privind posibilitatea reducerii penalităților de către judecător chiar până la valoarea totală a debitului principal apare rezonabilă și se întemeiază atât pe principiul îmbogățirii fără justă cauză cât și pe corecta aplicare a legii civile, în contextul dreptului comunitar aplicabil. Astfel, făcând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța de judecată are posibilitatea de a califica o clauză inserată într-un contract ca fiind abuzivă, întrucât creează prin ea însăși un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, instanța putând să constate nulitatea absolută a contractului, parțial, și să dispună înlăturarea unei astfel de clauze din contract. Art. 1541 din Noul cod civil consacră expres posibilitatea reducerii cuantumului penalităților. În concluzie, între prejudiciul cauzat și reparația solicitată trebuie să existe un echilibru, iar prin clauza privitoare la penalități trebuie să se asigure acoperirea pagubei efectiv cauzată creditorului prin neîndeplinirea la termen a obligației de plată, ori penalitățile în cuantum de 2 % din valoarea debitului excede prejudiciului care ar putea fi pretins de creditoare. De altfel, penalitățile de întârziere au fost prevăzute doar în contractul de vânzare cumpărare nr. 82/_, anterior acestei date neexistând nici o bază legală sau contractuală pentru calcularea și solicitarea penalităților de întârziere. mențiunea inserată unilateral de către creditoare în cuprinsul facturilor fiscale emise nu suplinește obligativitatea existenței unui contract care să prevadă penalitățile de întârziere. Așa cum rezultă din calculul penalităților de întârziere anexat cererii de deschidere a procedurii insolvenței, SC "C. I. " S. pretinde penalități de întârziere în cuantum de 103.962,56 lei reprezentând 1 % pe zi de întârziere din facturile aferente perioadei_ -_ (anterioară perfectării contractului nr. 82/_ ). În absența unui contract, ca și act bilateral, negociat, acceptat și asumat de către debitoare și care să prevadă penalitățile de întârziere, creditoarea nu este îndreptățită a pretinde penalități în cuantum de 103.962,56 lei în baza unei simple mențiuni inserate în cuprinsul facturilor fiscale. Doctrina și practica majoritară s-au pronunțat în sensul că factura, înscris sub semnătură privată emis unilateral de către furnizor, configurează natura contractuală a raporturilor dintre părți, în sensul art. 46 Cod comercial, dar numai cu privire la operațiunile ce constituie obiectul ei: marfă, condiții de predare, preț. în ceea ce privește mențiunea înscrisă pe factură cu privire la plata penalităților, aceasta nu poate fi asimilată unei clauze contractuale, fiind un act unilateral si nu rezultanta
negocierii dintre părți. Ca urmare, simpla primire a facturii de către destinatar nu semnifică, prin ea însăși, realizarea acordului de voință asupra clauzei penale, deoarece simpla tăcere nu înseamnă acceptarea tacită a penalităților înscrise pe factură. Mai mult decât atât, Instanța Supremă a motivat neacordarea penalităților într-o cauză arătând că deși vânzătoarea a înscris o mențiune în sensul că pentru întârzierea la plată se aplică penalități, aceasta nu constituie o clauză penală, neexistând acordul părților exprimat de persoane ce sunt îndreptățite, în condițiile legii, să angajeze părțile contractante, iar semnarea facturilor de către conducătorul auto, certifică numai primirea produselor și nimic mai mult. Raportat la inexistența unui contract, la faptul că facturile fiscale nu reprezintă altceva decât acte unilaterale ale SC "C. I. " S., care nu au fost acceptate la plată de către reprezentantul legal al debitoarei nici în ceea ce privește debitul și nici în ceea ce privește penalitățile de întârziere, apreciem că SC "C. I. " S. poate pretinde pentru perioada anterioară datei de 1 februarie 2011 doar dobânda legală în temeiul dispozițiilor OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești. În strânsă legătură cu cele mai sus arătate privitoare la penalitățile de întârziere în cuantum total de 121.584,42 lei, s-a arătat că pentru a avea caracter cert în sensul dispozițiilor art. 379 alin. 3 Cod de procedură civilă, acestea ar trebui să rezulte dintr-un contract, coroborat cu facturi fiscale aferente penalităților de întârziere. Astfel, penalitățile de întârziere nu reprezintă altceva decât creanțe accesorii creanței principale în cuantum de 62.969,61 lei, iar dispozițiile Codului fiscal și ale Legii contabilității nu prevăd nici o derogare de la obligativitatea emiterii facturilor fiscale și pentru creanțele accesorii. Cel îndreptățit a percepe penalități de întârziere are obligația de a emite facturi conform prevederilor art. 155, al. 1 Cod fiscal, coroborat cu art. 137, al. 3, lit. b Cod fiscal. Totodată art. 6 din Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea prevede "(1) Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. (2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat si aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz." În consecință, pentru ca SC "C. I. " S. să se poată prevala de o creanță certă în sensul dispozițiilor art. 379, al. 3 Cod de procedură civilă, penalitățile de întârziere ar trebui prevăzute într-un contract comercial care să poată fi coroborat cu facturi fiscale aferente penalitățile de întârziere, semnate și acceptate la plată prin semnătura și ștampila reprezentantului debitoarei. Creanța pretinsă de către creditoarea SC "C. I. " S. nu este certă sub
aspectul penalităților de întârziere iar aspectele mai sus arătate nu pot fi analizate în cadrul procedurii speciale a insolvenței, întrucât analizarea valabilității unei clauze contractuale în care se prevăd penalități de 2 % sau chiar 1 %, în absența oricărui contract comercial perfectat, presupune un litigiu de drept comun, care să dea posibilitatea subscrisei societăți să solicite cel puțin reevaluarea judiciară a clauzei privitoare la penalitățile de întârziere.
Cu privire la debitul de bază în cuantum de 62.969,61 lei debitoarea a arătat că facturile pe care SC "C. I. " S. își întemeiază cererea de deschidere a procedurii insolvenței se impun a fi analizate diferențiat, respectiv facturile emise anterior datei de 1 februarie 2011 și facturile emise ulterior datei de 1 februarie 2011. În concret, așa cum s-a arătat SC C. I.
S. nu se poate prevala de existența unui contract încheiat cu debitoarea pentru perioada 16 noiembrie 2010-1 februarie 2011. Astfel, pentru o creanță totală de 49.511,94 lei reprezentând totalul facturilor fiscale emise de SC "C.
I. " S. în perioada 16 noiembrie -1 februarie 2011 nu există nici un contract perfectat între părți. Contractul de vânzare-cumpărare comercială nr. 82 a fost perfectat între SC C. I. S. și debitoare abia în data de 1 februarie 2011. În consecință, facturile fiscale evidențiate în fișa de calcul a sumelor restante la pozițiile 1-27 inclusiv au fost emise de către SC "C. I. " S. în sarcina debitoarei în absența unui contract negociat și acceptat de către ambele părți. Facturile emise de SC C. I. S. nu reprezintă altceva decât acte unilaterale care emană exclusiv de la SC C. I. S. și care în nici un caz nu pot suplini necesitatea existenței un contract comercial încheiat în formă scrisă, semnat și acceptat de către debitoare. În concret, nu se poate susține faptul că facturile emise pentru perioada anterioară datei de 1 februarie 2011 ar echivala cu un contract comercial perfectat cu debitoarea, atâta timp cât aceste facturi nu au fost semnate de către administratorul statutar al acesteia, ci au fost semnate cel mai probabil de angajații societății și nu cuprind ștampila acesteia. Astfel, așa cum s-a reținut și prin decizia nr. 1689/2004 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Comercială, în dosarul nr. 2649/2003, aceste facturi nu fac dovadă în favoarea creditoarei intimate, întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 46 C.com. Primirea facturii de către un angajat al beneficiarului nu echivalează cu acceptarea plății, întrucât primirea facturii este un act material, în timp de acceptarea facturii necesită o manifestare de voință a persoanei autorizate de a face plata facturii. Înmânarea facturilor nu echivalează cu acceptarea conținutului prestațiilor inserate în înscrisul care are rol de instrumentum, așa încât nu poate fi primită susținerea că prin semnătura unui angajat, s-a acceptat plata ca echivalent al prestațiilor. Debitoarea a contestat semnătura de pe facturile fiscale anexate cererii de deschidere a procedurii insolvenței,
iar faptul cuprinderii în conținutul acestor facturi a unor semnături olografe ale unor persoane care nu au calitatea de reprezentant al subscrisei societăți, semnături de altfel neînsoțite de ștampila SC SS, nu reprezintă o acceptare la plată a acestora, cu atât mai mult cu cât pentru perioada_ -_ nu există contract comercial încheiat între părți. În ceea ce privește stampila SC SS, debitoarea a arătat că doar două din facturile fiscale anexate de SC "C. I. " S. poartă ștampila rotundă a societății, iar restul facturilor au aplicată o ștampilă dreptunghiulară. Deși această ștampilă dreptunghiulară cuprinde datele de identificare ale SC SS aceasta nu este ștampila folosită de către societate pentru asumarea obligațiilor, ci pentru inserarea mai facilă a datelor de identificare ale societății, prin aplicarea acestei ștampile și nu prin scrierea olografă sau dactilografierea datelor de identificare ale SC SS . Ștampila rotundă a SC SS este cea care figurează și pe contractul de vânzare cumpărare comercială nr. 82/_ și nicidecum cea de care se prevalează SC C. I. S. în susținerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței. În ceea ce privește facturile emise pentru perioada ulterioară datei de 1 februarie 2011, deși există contract semnat și ștampilat de către administratorul SC SS acesta reprezintă doar un contract cadru, care nu conține nici o mențiune cu privire la prețul produselor și mărfurilor livrate. În acest sens, art. 6, al. 1 din contractul nr. 82/_ prevede că prețurile produselor sunt stabilite de către vânzător. Astfel, deși pentru perioada ulterioară datei de 1 februarie 2011 există contract semnat și ștampilat de reprezentantul debitoarei, acest contract nu poate reprezenta un înscris care constată o creanță certă și lichidă atâta timp cât prețul nu rezultă din cuprinsul acestui contract, ci acesta este stabilit unilateral de către vânzător. Prețul produselor livrate debitoarei a fost stabilit unilateral de către vânzător și este pretins în baza unor înscrisuri unilaterale, reprezentate de facturile fiscale emise în sarcina acesteia. Creditoarea SC C. I. S. a facturaat mărfurile la un alt preț decât celor convenit verbal cu debitoarea, ceea ce a condus la neacceptarea facturilor fiscale. Valoarea creanței SC C.
I. S. nu este cea care rezultă din cuprinsul facturilor, motiv pentru care acestea nu au fost acceptate la plată de administratorul statutar, ci au fost primite doar, în sens material, prin diferite semnături olografe. Totodată, debitoarea a invocat compensația legală a creanței SC C. I. S. cu creanța debitoarei față de această societate în cuantum total de 14.724,5 lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 0443/_ emisă pentru suma de 7.224,98 lei și facturii fiscale nr 0455/_ emisă pentru suma de 7.499,52 lei. Potrivit art. 1144 C.civ., "compensația se operează de drept, în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată si
până la concurența cotităților lor respective", iar potrivit art. 1145 compensația are loc cu certitudine între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile și care deopotrivă sunt lichide și exigibile. Raportat la existența unei datorii a SC C.
I. S. față de debitoare, izvorâtă din raporturile comerciale și dovedită prin cele două facturi fiscale, se apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1144 și 1145 Cod civil privitoare la compensația legală. În ceea ce privește biletele la ordin emise de către debitoare și refuzate la plată s-a arătat că aceste bilete de ordin nu sunt aferente creanței pretinsă de creditoare prin cererea de deschidere a procedurii insolvenței, neavând specificat numărul, data, suma înscrisă în facturile anexate cererii ci doar mențiunea generică "contravaloare marfă".
În ședința publică din data de 14 noiembrie 2011 instanța a dispus conexarea dosarului nr._ la dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., ambele cereri de deschidere a procedurii inolvenței privind-o pe aceeași debitoare.
Prin sentința civilă nr. 2308/2012, pronunțată în data de 21 mai 2012 în dosarul nr._ a fost admisă contestația debitoarei și au fost respinse cererile formulate de către creditoarele SC W. P. S. și SC C. I. S. împotriva debitoarei SC SS F., județul C., ca neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea SC W. P.
, prin decizia civilă nr. 888/2013 pronunțată în data de 28 ianuarie 2013 în dosarul nr._ al Curții de apel C. fiind admisă calea de atac declarată împotriva sentinței civile nr. 2308/_ pronunțată de către Tribunalul Specializat C., care a fost casată și cauza trimisă judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței debitoarei SC SS, contestațiile nefiind întemeiate.
Analizând cauza în rejudecare, văzând că instanța de control judiciar a admis, de fapt, cererea creditoarei, hotărând cu privire la deschiderea procedurii genrale a insolvenței debitoarei, respingând contestațiile acesteia ca neîntemeiate, judecătorul sindic urmează să se pronunțe doar cu privire la celelalte aspecte ce trebuie dispuse odată cu deschiderea procedurii, aspecte cu privire la care C. ea de Apel C. nu s-a pronunțat și nu a dat o soluție.
În temeiul art. 34 din Legea nr. 85/2006, va fi desemnat, în calitate de administrator judiciar, C. S., ținându-se seama de ofertele de servicii depuse la dosar.
Conform art. 47, al. 3 din Legea nr. 85/2006, se va dispune ridicarea dreptului debitoarei de a-și mai conduce afacerile.
În baza art. 35 din lege, se va stabili în sarcina debitoarei obligația de a depune la dosarul cauzei actele și informațiile prevăzute de art. 28, al. 1, în termen de 10 zile de la comunicarea deschiderii procedurii.
Se va dispune notificarea de către lichidator a intrării în procedura generală a creditorilor notificați conform prevederilor art. 61, al. 3, debitorului, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Cluj pentru efectuarea mențiunii.
Se va fixa termen pentru examinarea stadiului procedurii pentru data de 30 septembrie 2013, sala 249, ora 10,00.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
H O T Ă R Ă Ș T E:
Admite cererile formulate de către creditoarele SC W. P. S., cu sediul procesual ales în B., P. Business Center, B-dul P., nr. 1, etaj 4, sector 6 și SC C. I. S., cu sediul în C. -N., A. P., nr. 9-13, ap. 59, împotriva debitoarei SC SS, cu sediul în comuna F., Strada E., nr. 86, bloc C.2, scara 2, ap. 39, județul C., J_, CUI 26438846.
Îl numește, ca și administrator judiciar, pe C. S. . Ridică debitoarei dreptul de a-și mai conduce afacerile.
O obligă pe debitoare să depună la dosar, în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, toate actele societății.
Dispune efectuarea de către administratorul judiciar a tuturor notificărilor prevăzute de Legea nr. 85/2006.
Cu drept de recurs în termen de șapte zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din data de 20 mai 2013.
JUDECĂTOR SINDIC, GREFIER,
P. S. M.
| ← Sentința civilă nr. 2411/2013. Procedura insolvenței. SRL... | Sentința civilă nr. 1924/2013. Procedura insolvenței. SRL... → |
|---|
