Decizia civilă nr. 1195/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal

Decizii și sentințe contencios/fiscal - Curtea de Apel Cluj (2011)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr. (...)

D. CIVILĂ NR. 1195/2011

Ședința 22 martie 2011

Completul compus din: PREȘEDINTE: A.-I. A. JUDECĂTOR: C. I. JUDECĂTOR: D. P. GREFIER: V. D.

S-a luat în examinare recursul declarat de D. G. A F. P. A J. S. în nume propriu și în numele A. F. P. Z., împotriva sentinței civile nr. 3504 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui S., cauza privind și pe intimații S. G. și A. F. PENTRU M.-M. M., având ca obiect anulare acte de control taxe și impozite - taxă de poluare.

La apelul nominal făcut în cauză nu s-a prezentat. Procedura de citare este legal îndeplinită. Recursul este scutit de plata taxelor de timbru.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, în data de (...) recurenta D.

S. a trimis la dosarul cauzei prin fax, dovezile de calcula ale taxei de poluare ( f. 15 -17).

Curtea, în urma deliberări, apreciază probațiunea completă în acest moment și reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 3504 din 19 august 2010 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr.(...) s-a admis în parte acțiunea reclamantului S. G., împotriva DIRECȚIEI GENERALE A F. P. A J. S. -A. F. P. Z. și s-a dispus anularea adresei nr. 4681/(...) emisă de pârâtă, care a fost obligată la restituirea către reclamant a sumei de 8077 lei, reprezentând taxă poluare.

S-a respins cererea privind plata majorărilor de întârziere.

S-a respins cererea de chemare în garanție a M.ui M.-A. F. pentru M..

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin chitanța TS5

4138231/(...) reclamantul a achitat în contul pârâtei suma de 8., cu titlu de taxă de poluare.

Reclamantul s-a adresat pârâtei cu o cerere de restituire a acestei taxe, cu adresa nr. 4681/2010 aceasta din urmă comunicând refuzul său.

Potrivit O. nr. 5. pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în R. [art. 4 lit. a)], fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în R. și cele în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand. Deoarece O. a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008 [art. 14 alin. (1)], rezultă că taxa de poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în R., nu și pentru cele aflate deja în circulație înmatriculate în țară. Taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă [art. 5 alin. (1)].

Rezultă așadar că diferența de aplicare a taxei pentru autovehicule aflate în situații comparabile (deja înmatriculate) instituie un tratament discriminatoriu, în defavoarea autoturismelor aduse din U. E. în scopul reînmatriculării lor în R..

Drept urmare, s-a reținut că taxa instituită prin O. nr. 5. contravine în mod vădit politicii legislației europene în materie de fiscalitate. A., conform art. 90 par. 1 din T.ul Constitutiv al C. E. nici un stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produselor altorstate membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

De asemenea, conform hotărârii C.J.C.E. în cauza Weigel (2004), obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre.

Așadar, rostul acestei reglementări comunitare este tocmai acela de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone.

În acest context organele fiscale din R. au invocat legalitatea încasării taxei ca urmare a aplicării dreptului intern, în timp ce reclamantul susține nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare.

A. fiind, instanța a constatat că într-adevăr în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar care au prioritate față de dreptul național, după cum rezultă fără echivoc din art. 148 din Constituția R., republicată și L. nr. 157/2005 de ratificare a T. de aderare a R. și B. la U. E..

Sub acest aspect, s-a pronunțat și C.J.C.E. în sensul că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior (cauza Costa/Enel-1964) iar judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei proceduri constituționale (cauza Simmenthal-1976).

Referitor la cererea de obligare a pârâtei la penalități s-a reținut că potrivit art. 10 din O. nr. 9/2000, dobânzile percepute sau plătite către M. F. precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice.

În speță, ,,reglementările specifice"; sunt date de O. nr. 9. privind Codul de procedură fiscală care statuează prin art. 70, că termenul de soluționare a cererilor contribuabililor este de 45 de zile de la înregistrare.

Textul legal invocat de reclamant în petitul cererii sale, și anume art. 120 alin. (1), se referă la majorări de întârziere calculate începând cu ziua următoare termenului de scadență. Majorările de întârziere nu pot fi calculate din ziua în care reclamantul a achitat taxa de poluare, ci din ziua următoare termenului de scadență - 45 de zile de la solicitarea adresată organelor fiscale, pentru restituirea taxei.

Desigur, această solicitare va putea fi formulată numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii de față iar termenul de scadență se va calcula din ziua formulării solicitării de punere în executare a hotărârii, nicidecum din ziua achitării taxei de poluare. C., termenul de 45 de zile prevăzut în deja evocatul art. 70 din O. nr. 9. nu a fost depășit, astfel că pârâta nu poate fi obligată la plata unor majorări de întârziere.

În privința cererii de chemare în garanție s-a reținut că reclamantul a achitat suma de 2.628 lei cu titlu de taxă specială pentru autovehicule, încasată și administrată de către M. F.

Adevărat, taxa de poluare, percepută în baza O. nr. 5., constituie buget la F. de M. și se gestionează de către A. F. pentru M.. În cazul de față însă, taxa de poluare a fost reținută dintr-o sumă achitată inițial bugetului de stat, fără a se proba vărsarea ei ulterioară către F. pentru M..

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D. G. a F. P. a județului S. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a A. F. pentru M., respingerii acțiunii formulată de S. G. ca inadmisibilă, menținerii respingerii capătului de cerere privind acordarea majorărilor de întârziere.

În motivarea recursului critică sentința pronunțată prin prisma art. 304 punct.7.

8,9 Cod procedură civilă și în considerarea dispozițiilor art. 304/1 deoarece instanța de fond în mod nelegal a admis acțiunea și a dispus obligarea DGFP, AFP Z. la restituirea sumei totale de 8077 lei reprezentând taxa de poluare, pentru două autoturisme,respectiv suma de 5. pentru autoturismul marca VOLKSWAGEN PASSAT, achitata cu chitanța nr. 1786001/(...) si respectiv suma de 2718 lei pentru autoturismul marca FORD FOCUS , achitata cu chitanța nr. 4138231/(...) în condițiile în care tot în mod nelegal a dispus anularea adresei 4681/(...) emisa de AFP

Referitor la anularea adresei nr. 4681/(...) consideră ca în mod netemeinic si nelegal instanța a admis și acest capăt de cerere deoarece aceasta adresa emisă de AFP nu este un act administrativ în sensul definit de art. 2 lit. C din L. nr. 554/2004, generator de efecte juridice, ci doar o simplă operațiune tehnico materială

Stabilirea cuantumului sumei și a obligației plății taxei de poluare instituita prin

OUG nr. 5. au fost stabilite prin cele două decizii de calcul a taxei pe poluare în urma cărora reclamantul a plătit suma de 8077 lei.

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 5 și art. 7 din OUG nr. 5. stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă potrivit prevederilor OG nr. 9. privind Codul de procedură fiscală, republicată cu modificările și completările ulterioare.

A. fiind, actul autorității fiscale reprezintă un titlu de creanța și constituie înștiințare de plată conform legii. D. poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării sub sancțiunea decăderii , potrivit dispozițiilor art. 207 alin. 1 din OG nr. 9. republicată cu modificările și completările ulterioare, dispoziții ce au fost ignorate de instanța de judecată.

Natura juridică a acestui act este surprinsă de însuși legiuitorul delegat în condițiile art. 7 din OUG nr. 5. și a fost determinată de inițierea și desfășurarea procedurii de infringement demarată de C. E. în cursul căreia una dintre criticile adresate statului a fost aceea ca taxa nu este stabilita pe baza unui act administrativ de impunere care mai apoi să poată fi contestat în concret și efectiv de către contribuabil .

Se poate observa că reclamantul nu a urmat aceasta procedura prevăzută de legea procesuală fiscală pentru a contesta în substanță legalitatea stabilirii taxei de poluare ci s-a mărginit să declanșeze un litigiu distinct de restituire a taxei de poluare fără a contesta legalitatea actului administrativ fiscal.

Prin urmare calea aleasă de reclamant ignoră procedura deschisă de lege pentru contestarea actului de impunere și astfel dacă s-ar valida s-ar deturna normele procesual fiscale care guvernează soluționarea unui atare conflict, ceea ce nu ar putea fi admis.

Reclamantul a plătit voluntar cele doua taxe de poluare supunându-se astfel normei interne aplicate de organul fiscal prin intermediul deciziei administrative de stabilire și calculare a taxei.

Potrivit art. 1 din L. nr. 554/2004 "persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzata"

În speță, reclamantul nu contestă nici un act și nici nu a solicitat să se constate refuzul nejustificat de a soluționa o cerere în condițiile prevăzute de L. nr. 554 12004 ci solicită restituirea sumei, astfel ca nu poate face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ în temeiul art. 1 alin. (1) din L. nr.

554/2004. Pronunțându-se în limitele acestei investiri, asupra acțiunii, instanța trebuie sa examineze admisibilitatea acesteia din perspectiva îndeplinirii condițiilor specifice de exercitare rezultate din dispozițiile art. 1 coroborat cu art. 8 din L. nr. 554/2004.

Demersul judiciar al reclamantului, nu se încadrează în prevederile textelor legale precizate, acesta urmărind repararea unei pagube fără însă ca în prealabil, actele administrative cauzatoare ale pagubei sa fi fost desființate .

Fără o analiză a actului administrativ prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale, instanța nu putea trece direct la a dispune restituirea sumei astfel achitată.

Chiar dacă reclamantul și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile L. contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin obiectul sau, cauza nu este de contencios administrativ, aceasta având drept finalitate restituirea unei sume.

Din coroborarea dispozițiilor L. nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezulta ca pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, este necesar ca situație premisa, fie existenta unui act administrativ susceptibil prin efectele sale să vatăme un drept ori un interes legitim, fie existenta unui refuz de soluționare a unei cereri sau nesoluționarea acesteia în termenul legal, ceea ce nu s-a constatat în cauză, reclamantul nu s-a adresat organului fiscal cu nici o cerere și nici nu a contestat decizia de calcul a taxei pe poluare.

Pe fondul cauzei solicită instanței de recurs respingerea acțiunii ca nefondată. Critică sentința instanței de fond și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție a A. F. pentru M. având în vedere următoarele considerente: Textul OUG nr. 5. cuprinde suficiente prevederi care sa asigure și să garanteze afectarea specială a sumelor de bani rezultate din plata taxei pe poluare. A., art. 1 alin. (1) prevede că taxa pe poluare constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de A. F. pentru M., în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului. Totodată, alineatul 2 al aceluiași articol prevede programele și proiectele pentru protecția mediului finanțate din plata taxei pe poluare. Mai departe, art. 5 alin. (4) prevede că taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile T. S. pe numele A. F. pentru M..

Art. 5(4) prevede că taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile T. S. pe numele A. F. pentru M.. Dovada faptului că suma plătită la trezorerie a fost achitata în contul A. F. pentru M., contul 51.16.10.09 indicat în HG

686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 5., art. 3, codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice, rezulta din chitanța nr. 1786001/(...) și respectiv din chitanța nr. 4138231/(...).

Din prevederile imperative reglementate de O. Nr. 5., rezulta ca această sumă constituie venit la bugetul F. pentru M., fiind gestionată de A. F. pentru M., în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, aspecte care au fost ignorate de instanța de fond, iar hotărârea astfel pronunțată nu este opozabilă și A. F. pentru M..

Referitor la capătul de cerere privind actualizarea sumei cu indicele de inflație, consideră că în mod netemeinic instanța de fond a admis și acest capăt de cerere, deoarece , taxa de poluare a fost reținută în temeiul unui act normativ în vigoare.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304^{1 C. pr. civ.,}

Curtea reține următoarele:

1. Contenciosul administrativ fiscal a fost definit în literatura juridică drept o specie a contenciosului administrativ desemnând ansamblul căilor de atac împotriva actelor de impunere prin care se solicită diminuarea sau anularea impozitelor, taxelor, a contribuțiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a penalităților și altor sume constatate și aplicate de către organele fiscale centrale și locale, abilitate potrivit legii să efectueze acte de control sau de impunere, care se soluționează după o procedură specială de către organe administrative și /sau instanțe judecătorești.

Obiectul acțiunii în cazul contenciosului administrativ este reprezentat de orice act administrativ de autoritate adoptat sau emis cu nesocotirea prevederilor legii pe când în cazul contenciosului administrativ fiscal obiectul acțiunii este un act de autoritate cu caracter special denumit generic act administrativ fiscal , definit de art 41 C pr fiscală .

Curtea E. a Drepturilor Omului a statuat că autoritățile trebuie să asigure aplicarea normelor cu claritate și o coerență rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate .

Legiuitorul a statuat prin art. 7 din ORDONANȚA DE U. nr. 50 din 21 aprilie

2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule că stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței G. nr. 9. privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Textul art. 7 din OUG nr. 5. apare doar o normă de trimitere, astfel că nu se poate susține că în aplicarea normei de trimitere devine obligatorie parcurgerea procedurii administrativ fiscale prealabile iar în aplicarea textelor din norma considerată ca normă de drept comun nu este obligatorie parcurgerea acestei etape.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ prin D. nr. 802 din 19 mai 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgenta a G. nr. 5. pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, in ansamblu, si, in special, a celor ale art. 11 din aceeași ordonanță de urgenta , publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 428 din 23 iunie 2009 , a reținut că Art. 1 din Ordonanța de urgență a G. nr. 5. nu cuprinde dispoziții de natură a duce la concluzia că instituie o nouă taxă, ci doar redefinește taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 și art. 14 alin. (2) din Ordonanța de urgență a G. nr. 5..

Redefinirea unei taxe printr-un act normativ distinct față de cel inițial nu echivalează cu instituirea unei noi taxe, atât timp cât natura juridică a celor două taxe este identică.

Faptul că inițial taxa a fost definită ca taxă specială pentru autoturisme și autovehicule și, ulterior, a fost definită drept taxă pe poluare nu poate acredita ideea că se instituie taxa pe poluare pentru trecut, câtă vreme taxa fusese deja plătită, iar art. 11 din ordonanța de urgență viza numai restituirea sumei plătite în plus față de cuantumul datorat, nu și situația în care, prin noua reglementare, cuantumul taxei s-ar fi majorat. De asemenea, nici faptul că veniturile realizate prin plata acestei taxe sunt afectate unui fond sau altul nu este un motiv de a se susține că legiuitorul a reglementat două taxe distincte din moment ce ambele reglementări normative vizează o taxă pe poluare. A., natura juridică a taxei a rămas nealterată - taxă pe poluare -, ceea ce s-a modificat a fost doar modalitatea de calcul al acesteia, și anume cuantumul ei.

De altfel, cuantumul taxei a fost din nou modificat prin de urgență a G. nr. 7., reducându-l cu o treime, fapt ce nu echivalează cu concluzia că ar fi vorba de reglementarea unei alte taxe.

De asemenea, se reține că textul contestat reprezintă o normă de procedură care dă posibilitatea contribuabilului care a achitat o sumă mai mare în raport cu cea datorată să își recupereze suma plătită în plus, normă, care, de altfel, îi este și favorabilă.

Potrivit art. 205 Cod procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate face contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.

Tot astfel, art. 6 alin. (2) din L. nr. 554/2004 spune că "actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să fie obiectul unei jurisdicții speciale administrative pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1), dacă partea înțelege să nu exercite procedura administrativ jurisdicțională".

Aceste prevederi nu sunt altceva decât o consacrare în plan legislativ a principiului fundamental privind "accesul liber la justiție" prevăzut de art. 21 din Constituția R. în sensul că "orice persoană se poate adresa justiției pentru apărareadrepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime" și "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

În acest context, și dispozițiile art. 7 din L. nr. 554/2004, care instituie procedura "recursului grațios" în materie de contencios-administrativ, trebuie analizate și aplicate cu multă atenție, tocmai pentru a nu se încălca dreptul fundamental prev. de art. 21 din Constituție și care se completează cu "dreptul la un proces echitabil" prevăzut de art. 6 din Convenția E. a Drepturilor Omului.

În acest sens, art. 20 din Constituție prevede fără echivoc că "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care R. este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care R. este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Dincolo însă de aceste aspecte care se referă la încălcarea unui drept sau interes legitim printr-un act administrativ emis de o autoritate publică, trebuie observat că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din L. nr. 544/2004 pentru simplul motiv că obiectul acțiunii judiciare îl constituie "refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului reclamantului, situație prev. de art. 8 alin. (1) teza a II-a, din aceeași lege.

Cu alte cuvinte, simplul refuz de restituire a unei taxe, pe care reclamantul o consideră nedatorată, îl îndrituiește pe acesta să se adreseze direct instanței de judecată.

Căile ori alte mijloace pe care le indică pârâta pe care reclamanta le-ar fi putut urma și care dacă nu sunt utilizate paralizează demersul judiciar de față nu pot conduce la inadmisibilitatea acțiunii.

În cauză reclamantul a ales în mod legal să se supună legislației interne în materie și mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerând că a fost plătită fără temei legal, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată și astfel este supusă restituirii (repetițiunii).

Art. 8 al. 1 din L. nr. 554/2004, permite reclamantului să se adreseze instanței de judecată după ce se află în posesia refuzului explicit de soluționare favorabilă a cererii sale.

Atât timp cât reclamantul este în posesia actului din care rezultă refuzul de soluționare favorabilă a cererii are deschisă calea prev. de art. 1 al. 1 din L. 554/2004, respectiv de a se adresa instanței de contencios administrativ competente.

2. Incompatibilitatea ultimei forme a taxei de poluare cu dreptul comunitar este pusa in discuție si prin lansarea unei proceduri de infringement de către C. E., la data de (...), in temeiul art. 226 din T.ul CE.

Trebuie avute în vedere o serie de circumstanțe care grefează prezenta acțiune de contencios fiscal, circumstanțe care vizează atât instabilitatea legislativă cât și lipsa, până la un moment dat, a unei practici unitare la nivelul instanțelor de judecată cu privire la soluționarea unor astfel de litigii.

Prin modificările aduse acestui OG 5. de Ordonanța de Urgență ale G. nr. 208/(...) și 7. se introduc, începând cu data de (...), elemente de discriminare în sensul că anumite categorii de autovehicule sunt exceptate în perioada (...)-(...) de la plata taxei pe poluare, se măresc taxele de poluare pe criteriul datei înmatriculării, iar scutirea operează și ea pe acest criteriu.

La data de (...), C. comunică autorităților române declanșarea etapei precontencioase a acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor ( cauza 2009/2002 - compatibilitatea legislației românești care vizează taxarea autovehiculelor second-hand în R. cu art. 90 din T.ul C. E. ).

Comunicatul de presă al C. din (...) semnala: „conform legislației românești în vigoare din februarie 2009, autovehiculele din categoria Euro4 cu o capacitate cilindrică de cel mult 2000 cmc sunt scutite de plata pe poluare în R. dacă se înmatriculează pentru prima dată în orice stat din UE în perioada (...)-(...). Aceeași legislație prevede dublarea nivelului taxelor aplicabile altor autovehicule care fac obiectul acestei taxe.

C. sprijină măsurile politice care urmăresc promovarea mașinilor mai puțin poluante. În calitate de gardian al tratatelor însă, C. trebuie să se asigure că aceste măsuri sunt compatibile cu dreptul comunitar .

Din acest punct de vedere, modul în care este formulată legislația românească pare a avea un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi.

În conformitate cu jurisprudența constantă a C. de Justiție E., statele membre pot prevedea taxarea diferențiată a unor produse similare, cu condiția ca aceasta să se bazeze pe criterii obiective și să nu aibă ca efect protejarea producției naționale. În opinia comisiei, <<criteriul primei înmatriculări>> nu este o cerință pe deplin obiectivă, deoarece nu ține seama de calitatea intrinsecă a mașinilor.,,

Rezultă așadar că o poziție fermă a C. E. cu privire la modificările legislative în materia taxei de poluare a fost exprimată doar la (...), prin declanșarea etapei precontencioase a acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor ( cauza 2009/2002 ).

Curtea apreciază că acesta este momentul de la care contribuabilii aveau o perspectivă clară asupra neconformității taxei de poluare cu dreptul comunitar.

Nu în ultimul rand, trebuie avute în vedere soluțiile constante de respingere a contestațiilor contribuabililor, pronunțate de către organele administrativ-fiscale în privința cererilor de restituire a taxelor de primă înmatriculare/poluare.

Prin Hotararea din 4 mai 2000 in cauza Rotaru impotriva R., Curtea E. de Justiție a statuat:

Conform art. 13:

"Oricare persoana ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar si atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Interpretând art. 13 in lumina propriei jurisprudențe, Curtea a stabilit ca art. 13 solicita ca in fiecare tara sa existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat in convenție.

Aceasta dispoziție solicita deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care sa examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile convenției, dar care sa ofere și reparația adecvata, chiar daca statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere in ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de aceasta dispoziție. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie sa fie "efectiva" atât din punct de vedere al reglementarii, cat si al rezultatului practic (Hotararea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin.

75, CEDO 1999-III).

"Autoritatea" la care se refera art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanța de judecată.

Totuși atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanță pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea Klass și alții mai sus citată, pag. 30, alin. 67).

În această privință, în speță, se pot ridica suspiciuni cu privire la o eventuală încălcare a art. 13 din CEDO în condițiile în care intimata AFP Z. nu a demonstrat că o astfel de cale de atac - plângerea prealabilă - ar fi fost efectivă.

Toate aceste considerente au condus Curtea la concluzia că sancțiunea inadmisibilității acțiunii nu îi poate fi aplicată reclamantului, impunându-se așadar soluționarea cauzei pe fond.

3. Referitor la fondul cauzei, Curtea reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală pentru următoarele considerente:

Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.J.C.E. că art. 90 din T. produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.

Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din T. să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de T. să fie deplin și efectiv protejate.

Cum R. este stat membru al Uniunii începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția R. conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.

Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine orice disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a T. în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.

T. ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele T. de așa manieră încât să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus cu o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în R. a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată de T. și de L. de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).

Este cunoscut faptul că din perspectiva dreptului european, taxarea autovehiculelor este un domeniu nearmonizat, fiind evidențiat, ca atare și în nota de fundamentare a OUG nr.5..

Aceasta realitate juridică europeană are drept implicație la nivel național împrejurarea că fiecare stat membru își poate institui în mod independent propriul sistem de taxare. Cu toate acestea, articolul 90 din T.ul de instituire a C. E. prevede că statele membre au obligația de a nu impune asupra unui produs din import o taxă în exces față de un produs autohton.

Având în vedere că nu există legislație europeană primară sau secundară care să instituie un anumit model de așezare a taxării autovehiculelor, evaluarea conformității unui act normativ național de taxare a autovehiculelor trebuie efectuată nu prin raportare la un anume model european de reglementare sau altul ci prin raportare la art. 90 din T. precum și la jurisprudența C. de Justiție a C. E.

Altfel spus, taxarea autovehiculelor trebuie analizată în lumina unor principii generale de drept comunitar precum transparența, neutralitatea fiscală sau taxarea excesivă, criteriile obiective, caracter adecvat și proporțional sau poluatorul plătește.

Curtea E. de Justiție a arătat în mod constant că o consecință a dreptului comunitar actual este aceea că Statele membre pot să impună asupra mărfurilor precum autovehiculele un sistem de taxă al cărei cuantum crește progresiv în conformitate cu un criteriu obiectiv. (A se vedea Deciziile C. de Justiție a C. E. în cauzele 112/84 Humblot c. Directorului serviciilor fiscale, par. 12; C. C-132/88 C. C. E. c. Republicii Elene, par. 17).

De asemenea, Curtea de Justiție a C. E. a arătat că sunt criterii obiective cele precum capacitatea cilindrică sau clasificarea în funcție de performanțele de mediu (A se vedea D. C. de Justiție a C. E. în C. conexate C-290/05 si 333-05 Mos Nădasdi și Ilona Nemeth, par. 52.)

S-a statuat, de asemenea, că dacă taxa pentru poluarea autovehiculelor este bazată pe elemente precum cilindreea, normele de poluare chimică sau emisiile de dioxid de carbon, este evident că aceste criterii de impunere sunt eminamente obiective și nu lasă loc unei decizii arbitrare sau neconforme cu jurisprudența C. de Justiție a C. E.

Jurisprudența CJCE a stabilit constant că un sistem de impozitare a autovehiculelor este discriminatoriu față de autovehiculele de ocazie de import atuncicând în calculul taxei nu se ia în considerare deprecierea reală a acestui autovehicul de import și, în consecință, i se impune o taxă mai mare decât valoarea reziduală a taxei rămase neamortizată încorporata într-un autovehicul național similar (A se vedea D. C. de Justiție a C. E. în C. C-3. N. T., par. 20).

Cât privește o comparație cu privire la autovehiculele deja existente în parcul auto național, Curtea s-a pronunțat în sensul că o atare comparație nu este relevantă sub aspectul discriminării fiscale deoarece articolul 90 TCE nu este menit sa împiedice un stat membru de a introduce taxe noi sau sa schimbe cota sau baza de impunere a unor taxe deja existente. (A se vedea, D. C. de Justiție a C. E. în C. conexate C-290/05 si 333-05 Ăkos Nădasdi și Ilona Nemeth, par. 49).

S-a concluzionat astfel că dacă autovehiculele deja existente în parcul auto național nu sunt și ele supuse noii taxe nu reprezintă o discriminare sub aspectul dreptului european.

Pornind de la aceste principii generale de drept comunitar se impune a stabili dacă adoptarea OUG nr.5. este conformă cu T.ul precum și cu jurisprudența C. de Justiție a C. E.

Potrivit art. 1 alin. 1 din OUG 5., ordonanța de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de A. F. pentru M., în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.

Așa cum rezultă din preambulul actului normativ, taxa a fost instituită în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței C. de Justiție a C. E.

Drept urmare, trebuie observat că taxa instituită prin OG 5. contravine în mod vădit politicii legislației europene în materie de fiscalitate. A., conform art. 90 par. 1 din T.ul Constitutiv al C. E. nici un stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

Așadar, rostul acestei reglementări comunitare este tocmai acela de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone.

Pentru toate aceste considerente se poate susține că în mod corect tribunalul a constatat întemeiată acțiunea reclamantului.

În consecință, Curtea cu majoritate de voturi, în temeiul prevederilor art. 312 alin.1

C.pr.civ. va respinge recursul pârâtei D. S. în nume propriu și în numele A. Z.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.

D E C I D E :

Cu majoritatea de voturi

Respinge recursul declarat de pârâta D. S. în nume propriu și în numele A. Z. împotriva sentinței civile nr. 3504 din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al T.ui S. pe care o menține în întregime.

D. este irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 22 martie 2011.

PREȘEDINTE J UDECĂTORI G REFIER I . C. P. D.

V. D.

Red.CI Dact.SzM/2ex. (...)

În opinie separată admite recursul declarat de pârâta D. S. în nume propriu și în numele A. Z. împotriva sentinței civile nr. 3504 din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al T.ui S. pe care o modifică în sensul că respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi (...).

Motivarea opiniei separate:

PREȘEDINTE A . A.-I.

Prin recursul formulat recurenta reiterează excepția de inadmisibilitate a acțiunii promovate de reclamantă, excepție invocată și în fața primei instanțe. Din această perspectivă, Curtea reține că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la această excepție deși este pe deplin întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

A., recurenta pârâtă a învederat că reclamantul nu a înțeles să exercite calea procedurală prevăzută de legea procesual fiscală pentru a-și putea realiza eficace dreptul alegat. Altfel spus, acesta nu a urmat procedura administrativă prealabilă a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare reglementate la art. 205 și urm. C.

Curtea reține că legea aplicabilă raportului juridic legat de înmatricularea autovehiculului este aceea sub imperiul căreia s-a cerut efectuarea operațiunii de înmatriculare și nu a aceleia sub care a fost efectuată achiziția intracomunitară, mai ales că în sistemul normativ român avem de a face cu o succesiune de legi materiale și procesuale. Așa fiind, în cauză se poate reține că analiza compatibilității normei legale interne care stabilește obligația de a plăti taxa specială de primă înmatriculare cu normele comunitare primare trebuie făcută prin prisma mediului normativ de la epoca efectuării operațiunii de primă înmatriculare când particularului i se impune obligația de a plăti o astfel de taxă în cuantumul și cu procedura prevăzută de legea care guvernează tempus regit actum raportul fiscal.

Raportul de drept administrativ fiscal s-a născut sub imperiul OUG nr. 5., mai precis prin plata sumelor de 5359 lei respectiv 3254 lei cu titlu de taxă de poluare prin chitanțele seria TS5 nr. 4138231 din 25 martie 2009 respectiv TS6 nr. 1786001 (f. 7 și 8 dosar fond).

Cuantumul și obligația plății acestor taxe au fost stabilite prin două decizii de impunere (f.16, 17) emise în baza dispozițiilor art. 7 din O. 5., acte administrative fiscale pe care reclamantul le-a cunoscut cel mai târziu la momentul achitării taxelor, date precizate anterior. Așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 5 și art. 7 din OUG nr.

5. stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor O. nr. 9. privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

De altfel, în cuprinsul deciziei de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule comunicată reclamantului s-a prevăzut in terminis că acest act reprezintă un titlu de creanță și constituie înștiințare de plată conform legii. De asemenea, s-a mai prevăzut expres că decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării sub sancțiunea decăderii, potrivit dispozițiilor art. 207 alin. 1 din Codul de procedură fiscală.

Curtea observă că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea procesual fiscală pentru a contesta în substanță legalitatea stabilirii taxei de poluare ci s-a mărginit să declanșeze o altă procedură administrativă de contestare a legalității taxei demarată sub forma unei cereri de restituire a taxei de poluare înregistrată la autoritatea fiscală pârâtă la data de 26 ianuarie 2010 sub nr. 3383, demers prin care se contestă practic baza legală și factuală a stabilirii și perceperii taxei de poluare, însă cu depășirea celor 30 de zile, termen în care se putea formula contestație împotriva actului administrativ fiscal. Chiar dacă am da acestei ,,cereri,, calificarea juridică corectă de contestație împotriva deciziei de impunere prin care a fost stabilită și calculată taxa de poluare, termenul de 30 de zile în care trebuia realizat acest demers a fost depășit la momentul ieșirii din pasivitate a reclamantului.

La această cerere autoritatea fiscală prin actul nr. 4681 din (...) răspunde că nu se poate da curs cererii de restituire pe considerentul că taxa este legal achitată și nu poate face obiectul unei restituiri conform art. 117 din O. nr. 9. (f. 4 dosar fond).

Curtea observă în opinie separată că la cererea de restituire înregistrată de reclamant în faza administrativă practic autoritatea fiscală era pusă în situația de a analiza legalitatea și temeinicia deciziei de stabilire a taxei de poluare, altfel spus aceasta ar fi fost în situația de a încălca dispozițiile art. 207 și urm. din Codul de procedură fiscală care conferă autoritatea de a statua asupra contestației în materie administrativă organului de soluționare prevăzut anume de lege.

În fapt, Curtea constată că reclamantul a disimulat demersul său de a pune în discuție legalitatea stabilirii și încasării taxei de poluare prin prisma apelării la procedura administrativă de drept comun, ignorând faptul că pentru a se statua asupra acestui conflict există norme procesuale speciale clare, accesibile, previzibile și predictibile, compatibile cu exigențele de calitate a unei legi așa cum rezultă din jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului (în special cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, cauza Rotaru împotriva R.).

Nu este fondată astfel teza de la care pleacă reclamantul și pe care pare a o împărtăși și instanța de fond, respectiv aceea conform căreia contenciosul general este singura procedură prevăzută de lege prin care se poate aduce în discuție refuzul nejustificat de restituire a taxei și că doar acest cadru oferă posibilitatea antamării compatibilității normei pertinente interne cu cea comunitară europeană incidentă în această materie.

Dimpotrivă, Curtea observă că reclamanta a plătit voluntar taxa de poluare supunându-se astfel normei interne aplicate de organul fiscal prin intermediul deciziei administrative de stabilire și calculare a taxei. Desigur, plata acestei taxe și maniera în care a fost stabilită nu înlătură dreptul contribuabilului de a contesta taxa și implicit de ase solicita verificarea în substanță a legalității impunerii, însă cu respectarea termenelor și a căilor procedurale reglementate pentru această ipoteză.

Prin urmare, calea aleasă de reclamant ignoră procedura deschisă de lege pentru contestarea actului de impunere și astfel, dacă s-ar valida, s-ar deturna normele procesual fiscale care guvernează soluționarea unui atare conflict, ceea ce nu ar putea fi admis. Ar însemna ca în speță, validând demersul reclamantului, să îl repunem pe acesta în termenul procedural de 30 de zile prevăzut la art. 207 C., ceea ce evident iarăși nu poate fi admis. Nu poate fi acceptată nici ideea conform căreia decizia de calcul a taxei de poluare nu ar întruni exigențele și trăsăturile actului administrativ fiscal în sensul prevăzut la art. 41 din Codul de procedură fiscală.

Natura juridică a acestui act este surprinsă de însuși legiuitor în conținutul art. 7 din OUG nr. 5. și a fost determinată de inițierea și desfășurarea procedurii de infrigement demarată de C. E. cu privire la taxa de primă înmatriculare în cursul căreia una dintre criticile adresate statului a fost aceea că taxa inițială nu este stabilită pe baza unui act administrativ de impunere care mai apoi să poată fi contestat în concret și efectiv de către contribuabil.

În concluzie, independent de compatibilitatea taxei cu dreptul comunitar, ca p rin cipiu de d rep t p roce su a l fisca l, o ta xă treb u ie a p reciată ca fiind leg a l d ato rată a tât t imp câ t a ctu l ad ministrat iv fisca l în b a za că ruia a fo st sta b ilită , imp u să și a c h ita tă nu a f o st a ta ca t și anulat. Restituirea unei taxe nu se poate dispune independent deanularea actului administrativ fiscal în baza căruia a fost achitată. Atât timp cât actul

a d ministrat iv fisca l e ste î n vig o a re, ta xa e ste co n side rată d a to rată .

Având în vedere că acest motiv este decisiv în economia rezolvării recursului pârâtei în opinie separată, Curtea este dispensată să mai analizeze și celelalte motive invocate pe calea recursului. A. fiind, examinând în ansamblu actele și lucrările dosarului, Curtea reține că demersul reclamantei nu poate fi validat din punct de vedere procedural, încât motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă se vădește a fi fondat, instanța de fond pronunțând o sentință supusă modificării date fiind dispozițiile art. 20 alin. 3 din L. nr. 554/2004 corelate cu prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.

Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, în opinie separată va fi admis recursul declarat de D. G. a F. P. S. în nume propriu și pentru A. F. P. a Municipiului Z. și va fi modificată în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă. Va fi menținută dispoziția de respingere a cererii de chemare în garanție, în condițiile în care pârâta nu a căzut în pretenții.

Judecător cu opinie separată,

A. A. I.

← Sentința civilă nr. 537/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția...		Decizia civilă nr. 5346/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... →

Decizia civilă nr. 1195/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1195/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal