Decizia civilă nr. 189/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 189/2011
Ședința publică de la 20 I. 2011
PREȘEDINTE L. U.
Judecător R.-R. D.
Judecător Ana M. T.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții G. P., G. S., C. L., H. V., G. D., O. G., B. M., M. P., I. V., împotriva sentinței civile nr. 1. din data de (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N., în contradictoriu cu pârâții M. A. ȘI D. R. și D. PENTRU A. ȘI D. R. B.-N., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (L. Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din L. nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina. Curtea, după deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare. C U R T E A : Prin sentința civilă nr. 1. din data de 28 mai 2010 pronunțată în dosarul nr. (...) de Tribunalul Bistrița Năsăud s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ intentată de reclamanții G. P., G. S., C. L., H. V., G. D., O. G., B. M., M. P., I. V., împotriva pârâților M. A. ȘI D. R. și D. PENTRU A. ȘI D. R. B.-N. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că principiile salarizării funcționarilor publici au fost reglementate inițial în art. 29 și art. 30 din L. nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, texte care au suferit modificări succesive prin OUG nr. 2. (respinsă prin L. nr. 7.), OUG nr. 23/2001, L. nr. 161/2003, L. nr. 164/2004, L. nr. 251/2006, astfel că L. nr. 188/1999 a fost republicată, textele de mai sus fiind renumerotate încât art. 29 a devenit art. 31. A mai învederat instanța de fond că este real că în art. 31 al Legii nr.188/1999, modificată, legiuitorul a prevăzut că salariul are patru componente principale printre care suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Datorită lipsei unui sistem unitar de reglementare în materia salarizării pentru funcționarii publici, s-a procedat la emiterea unor ordonanțe de urgență prin care s-a reglementat anual acordarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, astfel că începând cu anul 2004 și până în 2006 inclusiv, s-a dispus suspendarea acordării suplimentului de post și suplimentului corespunzător treptei de salarizare. Î. cu 1 ianuarie 2007 nu s-au mai suspendat acordarea drepturilor în discuție. Dispozițiile cuprinse în art. 31 din L. nr. 188/1999 constituie norme de principiu care enumeră componentele salariului funcționarilor publici, astfel că acestea nu pot fi aplicate în mod direct și imediat de către angajatorii cu care au raporturi de serviciu funcționarii publici. În ce privește cuantumul drepturilor în discuție solicitat a se acorda în procent de 25% din salariul de bază, tribunalul constată că nu există dispoziții legale care să individualizeze conținutul concret al dreptului pretins. Există unele posturi, cum sunt cele de auditor și cele privind controlul financiar preventiv, pentru care legislația specifică prevede un spor - ce poate fi eventual echivalat cu suplimentul postului -, dar nu există temeiuri pentru a considera cu certitudine că aceste sporuri constituie în fapt suplimentul de post la care face referire art. 31 al. 1 lit. c din L. nr. 188/1999. În raport de împrejurarea că nu există dispoziții legale care să individualizeze conținutul concret al drepturilor pretinse, tribunalul a stabilit că nu are competența de a crea norme prin care să stabilească procentul din salariul de bază al drepturilor pretinse, lipsa normelor legislative nu poate fi substituită cu dispoziții cuprinse în hotărâri judecătorești pentru a se respecta principiul separației puterilor. De asemenea, tribunalul nu poate nici să acorde drepturile pretinse în cuantum de 25% din salariul de bază, prin analogie cu alte drepturi salariale acordate funcționarilor publici, cu motivarea că așa a stabilit practica judiciară, cât timp practica nu este un izvor de drept, iar instanțele se pronunță cu respectarea principiului legalității. Într-o ipoteză, ar exista temeiuri de respingere a acțiunii formulate ca inadmisibilă, cât timp nu este posibilă acordarea sporurilor respective datorită necuantificării legale celor două componente ale salariului funcționarilor publici, cunoscut fiind că atribuțiunile de reglementare revin în acest caz legiuitorului și că instanța nu se poate substitui acestuia. În același context, este de subliniat că ne aflăm în prezența unui drept virtual, iar obligarea angajatorului la plata unor sume imposibil de calculat, ori eventuala cuantificare de către instanță a suplimentelor în raport de diverse criterii reprezintă o nesocotire a legii, după cum s-a evidențiat și prin D. C. C. nr. 8.. În sfârșit, a mai precizat tribunalul, în aceeași ordine de idei, dacă s-ar admite acțiunea în condițiile în care dispozitivul sentinței nu ar menționa - pentru că nu are cum - suma la care urmează să fie obligată pârâta, ar rezulta o hotărâre nesusceptibilă de executare. Împotriva acestei hotărâri, reclamanții G. P., G. S., C. L., H. V., G. D., O. G., B. M., M. P., I. V. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 312 pct. 2 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâților la acordarea drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că drepturile salariale solicitate sunt prevăzute de dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. c și d din L. nr. 188/1999 și că neacordarea acestora este nelegală și neconstituțională, neproducând astfel efecte legale. Au arătat reclamanții că potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aplicarea dispozițiilor art. 29 (actualizat art. 31) din L. nr. 188/199, republicată, cu modificările ulterioare, se suspendă. Pe de altă parte, potrivit art. XIII din L. nr. 252/2006 prev. art. 29 alin. 1 lit. c și d din L. nr. 188/1999 au reintrat în vigoare la data de (...), astfel că începând cel târziu cu data de (...), aceste drepturi trebuiau să le fi fost acordate de drept, nemaioperând suspendarea lor. Drept urmare, reclamanții au apreciat că deși potrivit acestor dispoziții legale drepturile salariale li s-ar fi cuvenit de drept, ele nu le-au fost acordate, fapt ce contravine dispozițiilor constituționale și ale Codului muncii. În acest context, au susținut reclamanții că suspendarea contravine prev. art. 41 și 53 din Constituția României care consacră principiul conform căruia exercițiul unor drepturi nu poate fi restrâns, iar neacordarea drepturilor solicitate aduce atingere și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. pentru Apărarea Drepturilor Omului care consacră principiul conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale";. Față de cele menționate, reclamanții au solicitat admiterea recursului. Prin întâmpinare, pârâtul M. A. ȘI D. R. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca temeinică și legală, întrucât prin decizia nr. 20/(...) a Î.C.C.J. - S. unite s-a admis recursul în interesul legii declarat de către P. G. privind interpretarea disp. art. 31 alin. 1 lit. c din L. nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, stabilindu-se că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale solicitate. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate ladosar, Curtea de apel constată că este nefondat pentru următoareleconsiderente: Așa cum se poate constata din conținutul cererii introductive reclamanții solicită, în mod direct, obligarea pârâților la plata unor sume concrete, reprezentând echivalentul valoric al celor două suplimente salariale. Sub acest aspect, Curtea constată că cele două drepturi salariale le sunt recunoscute de către lege reclamanților. Reclamanții au solicitat obligarea la plata unui procent de 25 % din salariu, pentru fiecare dintre sporurile solicitate. Se poate constata, din conținutul normei legale incidente în cauză (art. 31 lit. c și d din L. nr. 188/1999) că procentul indicat în acțiunea introductivă nu se regăsește în norma legală. „(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la unsalariu compus din:a) salariul de bază;b) sporul pentru vechime în muncă;c) suplimentul postului;d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare."; Indicarea oricărui procent sau statuarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească ar reprezenta, în această situație, o adăugare la lege, fără fundament legal. Indicarea procentului este un atribut exclusiv al legiuitorului. Puterea judecătorească nu este îndreptățită să adauge normei legale noi reglementări. De asemenea, aplicarea, prin analogie, a unei alte norme legale nu se poate realiza în prezenta cauză. Faptul că anumite sporuri sunt acordate funcționarilor publici într-un procent de 25 %, nu permite aplicarea prin analogie a acestui procent și în privința celor două sporuri ce se discută în prezenta cauză. Reclamanții nu pot invoca deci o normă legală, în vigoare, care să reglementeze, în mod direct cuantumul celor două suplimente. Norma legală incidentă este clară: funcționarii publici au dreptul la cele două suplimente, iar atât legea, cât și Curtea le recunoaște reclamanților acest drept. Norma legală nu prevede însă cuantumul concret al sporurilor și nici nu există o altă normă legală care să prevadă acest cuantum. Chiar dacă legea însăși, respectiv art. 3 Cod civil, impune intervenția creativă a judecătorului cauzei pentru identificarea normelor de drept sau principiilor de drept care confirmă sau dimpotrivă infirmă temeinicia pretențiilor deduse judecății, tăcerea efectivă a legii, respectiv, lipsa oricărei dispoziții legale care să susțină, în sens pozitiv, pretențiile reclamanților, nu poate fi acoperită, în speță, prin analogie cu o altă normă legală, eventual similară (spor de vechime, etc.). Curtea reține deci, în acord cu cele arătate și în hotărârea atacată că pentru a fi posibilă acordarea sporurilor respective, este absolut necesar ca în primul rând să fie posibilă cuantificarea (calcularea) celor două suplimente, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici. Or, pentru cuantificarea celor două suplimente, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art. 31 alin 1 lit. c) și d). din L. nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din L. nr. 188/1999. Sub acest aspect, practica judecătorească este în sensul că este inadmisibilă în condițiile art. 1 din L. nr. 554/2004, cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea Guvernului să emită un act normativ cu conținut special (D. nr. 1257 din 28 februarie 2007, în Jurisprudența Secției de contencios administrativ a Î.C.C.J. pe anul 2007 - S. I, p.17-20). În condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a suplimentului postului și a suplimentului gradului (treptei de salarizare), suntem în prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi ar însemna, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, eventuala cuantificarea de către instanță în raport cu diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei C. C. nr. 8., în cuprinsul căreia s-a reținut expresis verbis, că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze sau să refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative";, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă. Curtea reține ca fiind pe deplin incidente în speță dispozițiile D.C.C. nr. 8., precitată, întrucât acest act reglementează o problemă de principiu, chiar dacă se referă doar la un anumit act normativ, respectiv cea a imposibilității instanțelor judecătorești de a anula sau de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege. D. menționată afirmă necesitatea respectării principiului legalității, respectiv imposibilitatea instanței de a acorda drepturi salariale (cuantumul acestora) prin analogie cu alte situații. În același timp, prin admiterea unor asemenea acțiuni în condițiile în care dispozitivul sentinței nu ar identifica, pentru că nu are cum, suma la care urmează a fi obligată autoritatea pârâtă, ar presupune pronunțarea unor hotărâri judecătorești nesusceptibile de executare. Se impune a se avea în vedere și faptul că prin D. nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de C. și Justiție - S. U. s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din L. nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În considerentele acestei decizii, care este obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, s-a reținut că în situația neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care obligă statele părți să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezența unui "bun", noțiune cu semnificație autonomă, în sensul Convenției, care, fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare patrimonială. S-a apreciat că nu se poate vorbi nici de existența unei "speranțe legitime" a reclamanților, în sensul avut în vedere în jurisprudența C. Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut că atunci când interesul patrimonial aparține categoriei juridice "creanță" nu poate fi considerat "valoare patrimonială" și implicit "speranță legitimă" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziție legală, sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Kopecky c/a Slovacia - 2004, paragrafele 35 și 48-52; Pressos Compania Naviera - S.A. și alții c/a Belgia - 1995, paragraful 31; Draon c/a Franța - 2005, paragrafele 65-70; Maurice c/a Franța - 2005, paragrafele 63-70). Or, drepturile salariale în discuție nu au o suficientă bază în dreptul intern, în absența criteriilor legale de cuantificare a acestora. Față de cele menționate anterior, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul și se va menține în întregime hotărârea atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII D E C I D E : Respinge recursul declarat de reclamanții G. P., G. S., C. L., H. V., G. D., O. G., B. M., M. P., I. V., împotriva sentinței civile nr. 1. din data de 28 mai 2010, pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N., pe care o menține în întregime. D. este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din data de 20 ianuarie 2011.{ F. | PREȘEDINTE, L. U. JUDECĂTOR, R.-R. D. JUDECĂTOR, ANA M. T. GREFIER, M. T. } Red.A.M.T. Dact.H.C./2 ex./(...) Jud.fond:O. N.
| ← Decizia civilă nr. 1021/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 4679/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
