Decizia civilă nr. 5547/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
D. CIVILĂ Nr. 5547/2011
Ședința publică de la 08 D. 2011
PREȘEDINTE R.-R. D.
Judecător L. U.
Judecător M. D.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții V. M., B. T., D. I.A C., D. I., M. P., C. I., B. V., M. I., B. O. L., împotriva sentinței civile nr.
4., pronunțată de T. B.-N., în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu pârâții C.
Z. PRIN P., P. C. Z. și C. LOCAL Z., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (L. Nr.188/1999) diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din L. nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina. S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, iar părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă. Curtea, după deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare. CURTEA Prin sentința civilă nr. 441 din (...) pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții V. M., B. T., D. I.A C., D. I., M. P., C. I., B. V., M. I., B. O. L. împotriva pârâților C. Z. - prin P., P. C. Z. și C. LOCAL Z. F. cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanții sunt funcționari publici în cadrul aparatului de specialitate al P. C. Z. Începând cu data de 3 iulie 2010, drepturile salariale au fost reduse cu 25 %, in temeiul art. 1 din L. nr.1., aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege. Așa cum rezultă din expunerea de motive a G. această măsura a fost impusă în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat. Anterior promulgării actului normativ criticat de către reclamantă, Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate în condițiile art. 15 alin. 1 din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., pronunțând D. nr. 872/(...). Prin D. nr. 872/(...), „Curtea Constituțională a apreciat că amenințarea la adresa stabilității economice continuă să se mențină, astfelîncât G. este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizațiilor/soldelor cu 25%".Curtea constată totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod"; și totodată că sunt respectate prevederile art. 53 din Constituție. Astfel, „Curtea constată că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Curtea constată totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod. Curtea reține că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art.53 din Constituție, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, iar măsura se aplică până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art.17 alin.(2) din lege acordă o posibilitate nelimitată G. sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menționat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menține în plată același cuantum al salariilor/indemnizațiilor și al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție. Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/2010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fienecesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății. În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., și s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salariale și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică. Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală. Referitor la critica de încălcare a art. 20 din Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a examinat și acest aspect, reținând că nu este întemeiată, deoarece L. nr.1. nu contravine C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici jurisprudenței C. Europene a D. Omului în acest domeniu. Referitor la dispozițiile C. și jurisprudența C. în materie instanța a reținut următoarele: Potrivit art. 1 alin. 1 al P. nr. 1 la C., „. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional";. Însă, alin. 2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor";. În ceea ce privește aplicarea art. 1 din Protocolul 1, instanța trebuie sa aprecieze, în primul rand, dacă există o posesie în sensul convenției, dacă a existat o ingerință și dacă acea ingerință este sau nu justificată. În principiu, dreptul la salariu este apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie sa se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de C. în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010). Astfel, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamanților, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007). C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005). Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia. Față de aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun. Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina "....este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, daca printr-o dispoziție legala in vigoare se stabilește plata unor sporuri si condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, in mod deliberat, sa refuze plata lor, atâta vreme cat dispozițiile legale sunt in vigoare". Prin urmare, în cazul de față, în care art. 1 alin 1 din L. 1. prevede " (1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar șistabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%." Înlăturându-se temeiul legal pentru plata după intrarea în vigoare a acestui act normativ a procentului de 25% din salariu această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la C. Cu privire la existența unei ingerințe, tribunalul a retinut ca măsura reducerii salariilor a fost făcută în baza unei legi, nr.1., astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege. În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea L. nr.1. s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. A. a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv. Cu privire la justificarea ingerinței se reține că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări ce pot fi aduse acestui drept. În legătură cu aceste limitări, atât C. cât și jurisprudența C. impun respectarea anumitor condiții și principii, care au fost avute în vedere . Scopul măsurii a fost apărarea interesului public astfel cum rezultă din expunerea de motive a L. 1.. Pentru edictarea acesteia a existat un obiectiv principal major, respectiv salvarea economiei naționale aflată în fața unei crize economice severe, prin aceasta apărându-se concomitent ordinea publică și siguranța națională. Astfel, se constată că în expunerea de motive a L. 1. se arată că, potrivit evaluării C. Europene, "activitatea economică a R. rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârșitul anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial". Se mai arată că "din misiunea de evaluare efectuată de serviciile C. împreună cu experții FMI și ai B. M. în perioada 26 aprilie - 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce privește condițiile specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistență financiară, a rezultat faptul că, în condițiile politicilor curente, ținta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României și-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate și implementate înainte de eliberarea de către C. a celei de-a treia tranșe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acțiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acțiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferență bugetară anticipată". Prin urmare, prin acest obiectiv se urmărește echilibrarea bugetului de stat având în vedere interesul public de a asigura sustenabilitatea plății obligațiilor statului atât către pensionari cât și către salariați sau beneficiaride orice alte tipuri de indemnizații, precum și de a asigura derularea în condiții optime a acordurilor internaționale ale R. care vor asigura stabilitatea macroeconomică pe termen mediu. De asemenea, se poate constata că G. a avut și are la îndemână mai multe pârghii pentru atingerea acestor deziderate, însă reducerea salariilor din sistemul bugetar nu a putut fi în niciun fel evitată, întrucât deficitele create în situația menținerii acestora, așa cum rezultă din analize independente ar fi fost imposibil de finanțat. De asemenea, în jurisprudența sa Curtea arată ca nu este rolul sau de a verifica in ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit (în cazul de față reducerea cheltuielilor publice prin reduceri salariale), cu excepția situațiilor in care aprecierea autoritarilor este vădit lipsita de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53). In speța Wieczorek contra Poloniei paragraful 59 că "noțiunea de interes public este în mod necesar extensivă. În special, decizia de a edicta legi privind drepturile din asigurări sociale implică în general considerații de ordin economic și social. Curtea consideră firesc ca limitele de apreciere la dispoziția legislativului în implementarea politicilor sociale și economice să fie largi și în relație cu ceea ce consideră legislativul a fi interesul public, exceptând situația în care decizia este în mod vădit neîntemeiată". Se impune de asemenea, analiza compatibilității măsurii de reducere a salariilor cu 25% cu criteriul proporționalității între scopul urmărit și mijloacele de realizare. În acest sens menționăm hotărârea C. Kjartan Asmunsson vs Islanda, situația de fapt analizată de curte referindu-se la încetarea totală a plății pensiei de invaliditate pentru reclamant. Curtea reține "....ca individ reclamantul a fost pus în situația de a purta o povară disproporționată care, chiar având în vedere larga limită de apreciere de care se bucură statul în domeniul legislației din domeniul protecției sociale, care nu poate fi justificată de interesul legitim al comunității, prezentat de autorități. S. ar fi fost alta daca reclamantul ar fi pus doar în situația de a îndura o reducere rezonabilă și comensurabilă și nu privarea totală de drepturi" (paragraful 45 din hotărâre). Se poate constata că în jurisprudența sa Curtea recunoaște dreptul la o amplă apreciere a statului în ceea ce privește sistemul de drepturi sociale, arătând expres că acest drept are un conținut mai vast decât în alte domenii și pe de altă parte, că măsura încalcă principiul proporționalității în special atunci când are loc o privare totală. Curtea accepta reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei si/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al P. nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane - neîncălcare); aprox 38% (Jankovic c Croatia, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz c. Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din prețul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc., 50% din prețul asigurării pentru automobile - Domalewski c. Polonia, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice - Callejas c. Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% dincuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005). În situația de față reducerea salariilor cu 25%, s-a realizat printr-o lege organică, L. 1.. Mai multe, legea a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii G., asupra acestei legi existând o decizie fermă atât la nivelul executivului cât și la nivelul legislativului. Prin urmare emiterea actelor administrative atacate au un solid temei legal, potrivit exigențelor C.. Măsura este nediscriminatorie pentru că a vizat, potrivit dispozițiile L. 1. întreaga categorie a angajaților din sistemul public, categorie din care face parte reclamanta. T. a apreciat că nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art.14 din C. pentru că este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă și, așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale. Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. In timp ce salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact cheltuieli de personal, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator. În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local, care trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii. Atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante pentru a se aplica noile prevederi legale. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea, astfel că angajatorul public nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamanți, situație în care, în baza prevederilor art.l09 din L.nr.l88/l999 rep., privind Statutul funcționarilor publici rap.la art. 1 din L. nr. 1., a art. 1 din L. nr. 2., a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr. 12, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată. Măsura luată a avut un scop legitim , fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece salariatul nu a fost lipsitîn totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar. Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 2., nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat. L. privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, a fost declarată constituțională prin decizia nr. 1655/(...) a C. C., publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr.51/(...). În acest sens, prin decizia menționată, Curtea Constituțională a reținut că prin deciziile nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, „ Curtea a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea că după 1 ianuarie 2011 să revină la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Este în același timp o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior L. nr. 1.. Stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico- financiară a țării, , momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligației sale de rezultat stabilite prin deciziile C. C. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea L. nr. 1.."; De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că „… se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit, la adresa securității naționale, în acest sens, Curtea având în vedere expunerea de motive la legea criticată…"; care prevede, printre altele, că în contextul crizei economice efectele măsurilor stabilite prin L. nr. 1. privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar nu au fost absorbite la nivelul preconizat, necesitând pentru anul 2011 aplicarea unor măsuri de corecție. Nu în ultimul rând, Curtea Constituțională a reținut Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a C. de la V., dată la cererea președintelui C. C. a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 8. sesiune plenară a C. de la V. din 17-18 decembrie 2010, în care s-a arătat în mod expres că „ în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în condiții excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești";.În continuare, în opinia invocată, se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului. Cu alte cuvinte, a arătat Curtea că „ o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice. Așa cum rezultă din răspunsul C. de la V., statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul C. de la V. privește situația particulară a judecătorilor, Curtea constată că acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducereasalariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică care afectează statul - qui potest plus, potest minus";. Desigur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 există în continuare o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă. A. restrângere îndeplinește însă toate exigențele prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind prevăzută de lege (L. nr. 2., începând cu data de 1 ianuarie 2011, pe tot parcursul anului 2011), fiind justificată de menținerea în continuare a existenței unei amenințări la adresa securității naționale (conform expunerii de motive la L. nr. 2.), măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții V. M., B. T., D. I.A C., D. I., M. P., C. I., B. V., M. I. și B. O. L. solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii formulate. Învederează instanței de recurs că hotărârea recurată este nelegală, impunându-se casarea acesteia potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, au arătat recurenții că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25% în temeiul dispozitiilor art. 1 din L. nr. 1. încalcă prevederile Declaratiei Universale a D. Omului și pe cele ale art. 1 aIn. 1 din Primul protocol aditional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertătilor fundamentale, ratificată de R. prin L. nr. 30 / 1994, care privesc protectia proprietătii. Constatarea C. C. a R., în cuprinsul deciziilor nr. 872/2010 și nr. 874/2010, ambele publicate în M. Of. nr. 433/(...), că L. nr.1. nu încalcă dispozițiile Constituției R., nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției R., statuările C., au prioritate față de cele ale C. C. a R., fiind obligatorii pentru instanțele de judecată. Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din L. nr. 47/1991, garantul supremației Constituției R.. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanțele judecătorești sun obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția R. și a obligațiilor pe care R. și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenției și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările C. C. ale R. care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate. Așadar, prin aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 aIn. 3 din L. nr. 47/1992 și nici pe cele ale art. 31din aceeași lege, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora. În cazul respingerii obiecțiilor sau excepțiilor de neconstituționalitate este posibilă formularea unor noi excepții, iar Curtea Constituțională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioară, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunțat în sensul constituționalității. În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetari lor cu 25%,potrivit art. 17 din Declarația Universală a D. Omului: ,,1. orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; 2. nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". De asemenea potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale : "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor". Cu privire la regula aplicabilă în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1, C. a statuat,în numeroase cauze, că acest articol conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în rima frază a primului aliniat și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia menționată în cel de al doilea aliniat recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru asigura plata impozitelor sau a altor contribuții. Cele trei reguli mai sus menționate nu sunt "distincte", în senul că nu ar avea nici o legătură una cu cealaltă: cea de a doua și cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor și, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regulă. Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, trebuia analizate, așadar, mai multe aspecte: dacă rec1amanții au un "bun" în sensul art. 1 aln. 1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea rec1amanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr, 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un "just" echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. C. s-a pronuntat În nenumărate rânduri, chiar și Împotriva R., În sensul că și dreptul de creantă reprezintă un "bun" În sensul art. 1 din Primul protocol, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel putin o "sperantă legitimă" de a-l vedea concretizat. Mai mult, În Hotărârea din (...) În cauza M.u Împotriva R. (cererea nr. 12821105), C. s-a pronuntat În mod expres În sensul că salariul reprezintă un bun În sensul art. 1 aIn. 1 din Primul protocol. Așadar, salariul reclamantilor la care aceștia au dreptul În baza contractelor individuale de muncă sau a dispozitiilor depuse la dosar, reprezintă un "bun" În sensul art. 1 aIn. 1 din Primul protocol. Cea de-a doua condiție ce trebuie verificată este cea a existenței unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea rec1amanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocol. Reducerea salariului reclamantilor cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie- decembrie 2010) și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerintă ce a avut ca efect privarea reclamantilor de bunul lor. În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia. Prima condiție a privării de libertate este așadar, ca ingerința să fie prevăzută de lege. A. condiție semnifică în dreptul intern legalitatea privării de libertate, principiul care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerințe: să existe o lege în sensul C., în temeiul căreia să fi avut loc privarea de libertate; legea să îndeplinească acele calități determinate de Curte în jurisprudența sa, adică să fie accesibilă, precisă și previzibilă. L. nr. 1. îndeplinește condițiile menționate anterior. Cea de-a doua condiție a privării e proprietate presupune ca ingerința să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică. În expunerea de motive a L. nr. 1. se arată că, potrivit evaluării C. Europene "activitatea economică a R. rămâne slabă și contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010. [ ... ] Până la sfârșitul anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și a implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându- se acum un deficit de cont curent de cea. 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial". Se mai arată că, "din misiunea de evaluare efectuată de serviciile C. împreună cu experții FMI și ai B. M. în perioada 26.04 - (...), pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce privește condițiile specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1, 15 miliare de euro în cadrul programului de asistență financiară a rezultat faptul că,în condițiile politicii curente, ținta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări le condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României și-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate și implementate înainte de eliberarea de către C. a celei de-a treia tranșe din împrumutul DE. [ ... ] De asemenea, se precizează faptul că în cazul în care aceste acțiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 s-au nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acțiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferență bugetară anticipată". Soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din L. nr. 1. a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunereade motive a G. S. națională nu implică numai securitatea militară ci are și o componentă socială și economică. Nu numai existența unei situații „manu militarii" atrage aplicabilitatea noțiunii "securitate națională" ci și alte aspecte di viața statului precum cele economice, financiare, sociale care ar putea afecta însuși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. S. de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt acțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de "cauză de utilitate publică". În consecință este îndeplinită și cea de a doua condiție a privării de libertate. În fine, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un ,Just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării dreptului fundamental ale omului. Trebuie să existe așadar un raport rezonabil de proporționalitate între mijlocele utilizate și scopul urmărit. Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de libertate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale. În orice caz, după cum sa pronunțat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din C., cu ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești. Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri adusă principiilor fundamentale consacrate prin C. Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.l. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație de curge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unor indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate în totală contradicție cu dispozițiile C.. Privarea de proprietate impune, așadar, satului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrului privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general. L. mr. 1. nu oferă reclamanților posibilitatea de obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de guvern pentru a o justifica. În cuprinsul L. nr. 1., a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților osarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Reducerea salariilor bugetari lor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general. Procedându-se în acest fel s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1. În drept își întemeiază prezentul recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și ale art. 312 C.proc.civ., art. 40 aln. 2, lit. c, art. 283 și urm. din L. nr. 53/2003, art.l din Protocolul nr. 1 al C.. Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, Curteaconstată că acesta este nefondat, din următoarele considerente: Prin demersul introductiv recurentul și alte persoane au investit instanța raportat și la plângerea prealabilă formulată verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cu consecința obligării autorităților intimate la plata diferenței de 25% la zi actualizate cu rata inflației până la data plății efective. În motivare inclusiv a plângerii prealabile s-a relevat că prin L. 1. s-a realizat o restrângere a dreptului la munca fiind afectată o componentă esențială a acestuia, dreptul salarial. Astfel se arată că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă o compensație în raport cu munca prestată în baza raportului de serviciu; ca măsura diminuării salariului cu 25% încalcă în mod vădit dispozițiile constituției, codului muncii, legea funcționarului public și respectiv noțiunea de bun așa cum este statuat în jurisprudența C.. Se observă din demersurile inițiate că reclamanții se consideră vătămați în drepturile sale prin dispozițiile L. 1.. Actul normativ prin art.1 prevede următoarele: cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare inclusiv sporuri indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau valută stabilite în conformitate cu prevederile L. cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de U. a G. nr-1. privind unele măsuri de încadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora precum și alte măsuri din domeniul bugetar se diminuează cu 25%. În situația în care aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată suma care se acordă este de 600 lei. În cazul salariaților din sectorul public salariul este cel stabilit prin legea unică de salarizare, nu poate fi negociat, modificat ceea ce poate fi modificat este doar măsura în domeniul îmbunătățirii condițiilor nu și drepturile salariale, iar legile trebuie să fie suficient de previzibile să respecte dreptul de informare pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate. În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratateleinternaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența C. Europene a D. O. Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru Stat și un obiectiv de interes public. Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale. Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că salariații reprezentați în cauză aveau "un bun"; în sensul C. Europene a D. O. Se reține însă că, măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamanților, respectiv în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a R. și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional. Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică saujuridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamanților s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a C. C., G. a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție. În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție. De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";. Ca o confirmare a caracterului temporar al L. nr.1. este și faptul că și faptul că, începând cu data de (...), a intrat în vigoare L. nr. 2., privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prin care s-a stabilit că pentru anul 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%. Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe este legală, impunându-se a fi menținută ca atare. Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 441 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N. pe care o menține în întregime. D. este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 08 D. 2011. { F. | PREȘEDINTE, R.-R. D. JUDECĂTOR, L. U. JUDECĂTOR, M. D. GREFIER, M. T. } Red.M.D./dact.L.C.C. 2 ex./(...). Jud.fond: B. L. T.
| ← Decizia civilă nr. 5311/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Sentința civilă nr. 419/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
