Decizia civilă nr. 815/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE C. A. ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 815/2011
Ședința publică de la 24 F. 2011
PREȘEDINTE Ana M. T.
Judecător R.-R. D.
Judecător L. U.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta D. G. A F. P. A J. S. în numepropriu și pentru A. F. P. A M. Z., împotriva sentinței civile nr. 2936/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui S., în contradictoriu cu reclamantul V. B.- R. și chemata în garanție A. F. PENTRU M. - M. M., având ca obiect anulare act de control taxe și impozite taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din L. nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina. S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, iar părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă. La data de (...), reclamantul intimat a depus la dosar întâmpinare. Curtea, după deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare. C U R T E A Prin sentința civilă nr. 2936/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui S., a fost admisă acțiunea precizată a reclamantului V. B. R. împotriva pârâtei D. S. - A. Z., și s-a dispus anularea adresei nr. 10616/(...) emisă de pârâtă, pe care o obligă la restituirea către reclamantă a sumei de 2718 lei, reprezentând taxă de poluare, cu dobânda legală aferentă de la data plății (...) și până la achitarea integrală. A fost respinsă cererea de chemare în garanție a M.ui M. - A. F. de M. S-a respins cererea privind cheltuielile de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin chitanța seria TS5nr. 4092435 din (...), reclamantul a achitat suma de 2718,0 lei cu titlu de taxă de primă înmatriculare (f.12). Prin cererea nr. 7012 înregistrată la (...), reclamantul a dovedit că a solicitat restituirea acestei taxe, ca fiind contrară reglementărilor, iar că prin adresa cu nr. 10616/(...) a A. a municipiului Z. s-a respins cererea de restituire a taxei, pe motiv că acestea nu se încadrează la sume de restituit contribuabililor potrivit art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit art. 2141 - 2143 din Codul fiscal și pct. 311 - 312 din Normele Metodologice de aplicare a C. fiscal, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule se plătesc cu ocazia primei înmatriculări în România, de către persoana fizică sau juridică care face înmatricularea, atât pentru persoane și autovehicule noi cât și pentru cele rulate, aduse din import, din state comunitare ori alte state. Conform art. 90 par. 1 din tratatul Constitutiv al Uniunii Europene niciun stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produsele altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. Conform hotărârii CJE în cauza Weigel (2004), obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. Așadar rostul acestei reglementări este de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone. Or, în România nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse în țară și înmatriculate aici. Prin introducerea art. 2141 - 214 3 din Codul fiscal s-au încălcat prevederile art. 90 din T.C.E., în sensul că a introdus un regim discriminatoriu între autoturismele introduse în România și cele existente în România. Organele fiscale din România au invocat legalitatea încasării taxei, ca urmare a aplicării dreptului intern, respectiv a C. fiscal. Reclamanta a invocat nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare. Instanța a constatat că într-adevăr, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național. Aceasta rezultă din două argumente: 1. Constituția R.: de la 1 ianuarie 2007, România este un stat membru al U niunii Europene. Potrivit art.148, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin.2) , iar Parlamentul, Președintele R., Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2 ( alin.4). De altfel, prin L. nr.157/2005 de ratificare a T. de aderare a R. și B. la U. E., statul nostru și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare al Comunității, dinainte de aderare. 2. Jurisprudența Curții de Justiție E. Prin D. în cazul Costa / Enel (1964), CJE a stabilit că legea care se îndepărtează de T. - un izvor independent de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca bazalegală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior - or, în speță, taxa specială auto a fost introdusă în legislația internă prin L. nr.343/2006 privind Codul fiscal. De asemenea în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acesteacontravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri, constituționale. Chiar dacă hotărârile Curții nu au caracter normativ ele sunt obligatorii și produc efecte erga omnes. Și este ușor de observat că toate hotărârile Curții susțin ideea că regulile de drept comunitar se aplică de plin drept, cu efecte identice, pe toată suprafața Comunității Europene, fără ca statele membre să-i poată opune obstacole. Deoarece în România, stat comunitar, nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse și înmatriculate ori reînmatriculate în țara noastră, dar se percepe o astfel de taxă pentru autoturismele înmatriculate deja în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România după aducerea acestora aici, instanța constată o diferență de tratament, ceea ce constituie o discriminare a regimului juridic fiscal și contravine dispozițiilor menționate în T.ul CEE. Aceste dispoziții se opun unei taxe speciale de primă înmatriculare pentru achizițiile intracomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul național, altfel încălcându-se principiul libertății circulației mărfurilor - adică se dezavantajează, direct sau indirect, mașinile din celelalte țări membre U.E., în competiția cu produsele similare autohtone. Întrucât tribunalul a constatat că suma de 2718,0 lei reținută de pârâtă cu titlu de taxă poluare nu a fost datorată potrivit legislației comunitare, taxa trebuie restituită. Faptul că reclamantul a achitat voluntar această taxă este irelevant, întrucât altfel nu ar fi avut posibilitatea înmatriculării autoturismului în România. Cum organul fiscal a refuzat în mod expres restituirea taxei încasate, D. S. a emis adresa nr. 10616/(...). Pentru repararea integrală a prejudiciului, pârâții au fost obligați să achite și folosul nerealizat, potrivit art. 1084 raportat la art. 1082 Cod civil, respectiv dobânda legală calculată conform art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000, de la data încasării sumei până la data plății efective. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât pârâta a emis decizia atacată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și în baza unei legi naționale în vigoare și a activității pe care o desfășoară. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. G. A F. P. A J. S. înnume propriu și în numele A. F. P. A M. Z., solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței pronunțată de Tribunalul Sălaj, în sensul admiterea cererii de chemare în garanție a A. F. pentru M. și respingerea acțiuniiformulată de reclamant, în principal ca inadmisibilă, iar pe fond ca nefondată, cu respingerea capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și în considerarea disp. art. 3041 C.pr.civ., pârâta a susținut că instanța de fond în mod nelegal a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocate, deoarece decizia de calcul a taxei pe poluare este asimilată deciziilor de impunere fiind susceptibilă de a fi atacată în conformitate cu art. 207 C.. Totodată, procedura administrativ-fiscală prev. de art. 205, 218 C., este asimilată cu o cale administrativă care este derogatorie prin prima prev. art. 7 din L. nr. 554/2004 și nu cu o cale de atac administrativ jurisdicțională lăsată la latitudinea persoanei vătămate prev. de art. 6 din L. nr. 554/2004. Astfel, reclamantul a sesizat instanța prin precizarea de acțiune cu o cerere prin care solicită anularea adresei nr. 10616/2010, dar aceasta nu este un act administrativ în înțelesul art. 2 lit. c din L. nr. 554/2004, ci doar o simplă operațiune tehnico-materială. În acest sens, pârâta apreciază că reținerea instanței este eronată, deoarece decizia de calcul a taxei pe poluare trebuia atacată cu contestație administrativă și doar decizia pronunțată încontestația administrativă putea fi atacată cu acțiunea în contencios fiscal, conform art. 218 C.. Din această perspectivă, pârâtele au învederat că în considerarea disp. art. 129 C.pr.civ. coroborat cu cele ale art. 84 C.pr.civ., instanța era obligată însă să dea acțiunii calificarea juridică exactă, în funcție de scopul urmărit, ea nefiind ținută de denumirea pe care partea a dat-o cererii. Astfel, pronunțându-se în limitele acestei învestiri, asupra acțiunii, instanța de fond trebuia să examineze admisibilitatea acesteia din perspectiva îndeplinirii condițiilor specifice de exercitare rezultate din dispozițiile art. 1 coroborat cu art. 8 din L. nr. 554/2004. Între condițiile de exercitare a acțiunii directe în contencios administrativ se numără si acelea ca actul atacat sa fie un act administrativ, tipic sau asimilat, astfel cum este el definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) si art. 2 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 si, respectiv, ca acest act să vatame un drept subiectiv sau un interes legitim privat ori public. Rezulta din aceste prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 18 din L. nr. 554/2004 care reglementează soluțiile pe care le poate da instanța, ca judecătorul de contencios administrativ este obligat sa stabilească dacă acțiunea privește un act administrativ, tipic sau asimilat în sensul respectivei legi. Având în vedere aceste dispoziții legale, demersul judiciar al reclamantului nu se încadrează în prevederile textelor legale precizate, aceasta urmărind repararea unei pagube fără însă ca în prealabil, actul administrativ cauzator al pagubei să fi fost desființat. Fără a analiza actul administrativ prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale, pârâtele au opinat că instanța nu putea trece direct la a dispune restituirea sumei astfel achitată. Referitor la aspectul respingerii cererii de chemare în garanție a A., pârâta a arătat că în conformitate cu art. 1 alin. 1 din O. nr. 5. taxa pe poluare constituie venit la bugetul F. pentru M., iar în conformitate cu art. 5 alin. 4 din ordonanță, taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct, deschis la unitățile T. S. pe numele A. In concluzie, nu organul fiscal, obligat prin sentința la restituirea sumei solicitate de reclamant este beneficiar al plătii, si prin urmare nu are obligația legală de a asigura restituirea sumei solicitate de reclamant. Drept, urmare, pârâta consideră că instanța de fond a ignorat prevederile imperative reglementate de O. Nr. 5., deoarece această sumă constituind venit la bugetul F. pentru M., fiind gestionata de A. F. pentru M., în vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului, iar hotărârea astfel pronunțată nu este opozabilă și A. F. pentru M. În acest sens, a mai precizat pârâta, sunt și prev. art. 3 din H.G. nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O. nr. 5., iar restituirea sumelor reprezentând diferență de taxă se face din bugetul F. pentru mediu, potrivit art. 8 alin. 1 și 5, astfel că nu organul fiscal, obligat prin sentință la restituirea sumei solicitate de reclamant este beneficiar al plătii, si prin urmare nu are obligația legală de a asigura restituirea sumei solicitate de aceasta. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat instanței respingerea acțiunii ca nefondat, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate ladosar, Curtea de apel constată că este fondat pentru următoarele considerente: Analizând recursului, Curtea reține că obiectul acțiunii introductive, chiar dacă ulterior a fost precizată (f.30 dos. fond) și asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel, este incompatibil cu proceduracontenciosului administrativ fiscal guvernată de dispozițiile art. 7 din OUG nr. 5. cu modificările și completările ulterioare coroborate cu prevederile OUG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare. Astfel, cererea de restituire a unei taxe fiscale prelevate nelegal (art. 117 alin. 1 lit. d) C.) trebuie mai întâi precedată de anularea actului administrativ fiscal de impunere, în baza căruia a fost stabilită și încasată respectiva taxă. Cererea de anulare a adresei nr. 10616 din (...) emisă de AFP Z. (f. 30 dos. fond) nu satisface exigențele procedurale ale contenciosului administrativ fiscal. Și este așa, deoarece adresa respectivă (f. 9 dos. fond) conține de fapt soluționarea pe cale administrativă a cererii de restituire de către organul fiscal, mai precis conține refuzul de a se restitui suma solicitată de petent. Curtea observă că taxa de poluare în sumă de 2.718 lei încasată de pârâtă prin chitanța seria TS5 nr. 4092435 din (...) (f. 12 dos. fond) a fost stabilită printr-un act de impunere, respectiv decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr. 28927 din (...) conform normelor legale în vigoare la această dată (f. 13 dos. fond). Astfel, așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 5 și art. 7 din OUG nr. 5. stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. De altfel, în cuprinsul deciziei de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule comunicată reclamantului s-a prevăzut in terminis că acest act reprezintă un titlu de creanță și constituie înștiințare de plată conform legii. De asemenea, s-a mai prevăzut expres că decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării sub sancțiunea decăderii, potrivit dispozițiilor art. 207 alin. 1 din Codul de procedură fiscală. Natura juridică a acestui act este surprinsă de însuși legiuitorul delegat în conținutul art. 7 din OUG nr. 5. și a fost determinată de inițierea și desfășurarea procedurii de infringement demarată de C. E. în cursul căreia una dintre criticile adresate statului a fost aceea că taxa nu este stabilită pe baza unui act administrativ de impunere care mai apoi să poată fi contestat în concret și efectiv de către contribuabil. Astfel fiind, decizia de calcul a taxei de poluare întrunește exigențele și trăsăturile actului administrativ fiscal în sensul prevăzut la art. 41 din Codul de procedură fiscală. Curtea observă că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea procesual fiscală pentru a contesta în substanță legalitatea stabilirii taxei de poluare ci s-a mărginit să declanșeze un litigiu distinct ce are ca obiect anularea dresei ce conține refuzul de restituire a taxei de către administrația fiscală și restituirea taxei plătite pornind de la premisa că aceasta a fost încasată nelegal de autoritatea fiscală. În fapt, Curtea constată că reclamantul a disimulat demersul său de a pune în discuție legalitatea stabilirii și încasării taxei de poluare prin prisma apelării la procedura administrativă de drept comun, ignorând faptul că pentru a se statua asupra acestui conflict există norme procesuale speciale clare, accesibile, previzibile și predictibile compatibile cu exigențele de calitate a unei legi așa cum rezultă din jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului (în special cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, cauza Rotaru împotriva R.). Și este așa, deoarece între procedura prealabilă prevăzută la art. 7 din L. de drept comun a contenciosului administrativ și calea contestației prev. de art. 7 din OUG nr. 5. și art. 205 și urm. C. sunt importante deosebiri. Procedura prealabilă consacrată de art. 7 din L. nr. 554/2004 declanșează un control administrativ al actului administrativ contestat de către emitentul actului sau organul ierarhic superior și are ca obiect în general orice tip de act administrativ tipic pe când procedura prevăzută de art. 7 din OUG nr. 5. și art. 205 și urm. C. presupune declanșarea unui control administrativ pe calea contestației ce are ca obiect un act administrativ fiscal în sensul dat de art. 41 C. care este realizat de către organul de soluționare a contestațiilor în materie fiscale după distincțiile prevăzute la art. 209 C. Curtea constată așadar că, calea aleasă de reclamant ignoră procedura deschisă de lege pentru contestarea actului de impunere și astfel dacă s-ar valida s-ar deturna normele procesual fiscale care guvernează soluționarea unui atare conflict, ceea ce nu ar putea fi admis. Ar însemna ca, în speță, validând demersul reclamantului, să-l repunem pe acesta în termenul procedural de 30 de zile prevăzut la art. 207 C. și să fie posibilă a fi examinată pe cale directă legalitatea actului administrativ fiscal, ceea ce evident iarăși nu poate fi admis. Așa fiind, stabilirea că plata taxei de poluare s-a realizat cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale nu se poate realiza prin apelarea la procedura de drept comun în materia contenciosului administrativ, formularea unei cereri și dacă răspunsul este negativ prin atacarea refuzului plecând de la premisa că este nejustificat (art. 2 alin. 2 din L. nr. 554/2004) ci așa cum s-a relevat mai sus prin contestarea actului de impunere pe calea contestației administrative de competența organului de soluționare a contestațiilor după distincțiile prevăzute la art. 209 C. și apoi în funcție de decizia acestui organ persoana nemulțumită ori ce se pretinde vătămată poate să supună contenciosului administrativ fiscal respectivul act conform art. 218 alin. 2 C. În fine, Curtea are în vedere că în practica secției de profil a Î. s-a reținut în mod constant și unitar că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementate de art. 205-218 C. este o procedura administrativa prealabilă, iar nu o jurisdicție specială în sensul art. 21 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 1 din L. nr. 554/2004. (A se vedea spre pildă, soluția de principiu adoptată de P. judecătorilor Secției de C. A. și fiscal a Î. la 12 februarie 2007 precum și decizia nr. 106 din 17 ianuarie 2006 a Î., precum și D. nr. 409/2004 a Curții Constituționale). Tot astfel, Î. Curte a decis că în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispozițiile menționate anterior din Codul de procedură fiscală, fiind astfel obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă reglementată de T. IX din OG nr. 92/2003, republicată, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal (A se vedea în acest sens, decizia nr. 1363 din 6 martie 2007 și decizia nr. 1653 din 20 martie 2007). Ținând seama de aceste argumente, celelalte motive de recurs invocate de recurent nu se justifică a mai fi analizate. Având în vedere motivele de fapt și de drept reținute în precedent, Curtea urmează ca în temeiul art. 20 alin. 3 din L. nr. 554/2004 corelat cu art. 312 C.pr.civ. să admită recursul cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii ca inadmisibile a acțiunii promovate de reclamant. Urmând aceeași rațiune, se vor menține dispozițiile de respingere a cererii de chemare în garanție. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de D. G. a F. P. S. și A. F. P. Z., împotriva sentinței civilă nr. 2936/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui S., pe care o modifică în parte, în sensul că respinge acțiunea ca inadmisibilă. Menține soluția privind respingerea cererii de chemare în garanție. D. este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică de la 24 februarie 2011. { F. | PREȘEDINTE, ANA M. T. JUDECĂTOR, R.-R. D. JUDECĂTOR, L. U. GREFIER, M. T. } Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./(...). Jud.fond.C. N. C.
| ← Decizia civilă nr. 4557/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 1276/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
