Sentința civilă nr. 228/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA C.,
DE C. A. ȘI F.
Dosar nr. (...)
SENTINȚA CIVILĂ NR. 228/2011
Ședința din data de 06 aprilie 2011
PREȘEDINTE M. B.
GREFIER D. C.
S-a luat în examinare acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții C. E. GH, M. C. A., T. A. M., A. L. M., P. T., G. ION D., P. A., C. O. A., Ș. M. O. în contradictoriu cu pârâtul P. G. AL P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect anulare acte emise de autoritățile de reglementare ordinul nr. 1497/2010 emis de P. G. al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - și cerere de suspendare.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 30 martie 2011, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin acțiunea în contencios administrativ formulată la data de (...) de către reclamanții C. E. G., M. C. A., T. A. M., A. L. M., P. T., G. Ion D., P. A., C. O. A., Ș. M. O., procurori în cadrul P. de pe lângă Judecătoria Cluj- Napoca, în contradictoriu cu pârâtul P. G. al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:
I. Pe fondul cauzei:
1. Anularea Ordinului P.ui G. al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1. iulie 2010, pe care îl consideră nelegal,
2. Recunoașterea dreptului reclamanților la acordarea indemnizației în cuantumul stabilit prin L. nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice
3. Obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin cu respectarea dispozițiilor L. nr. 3. și ale L. nr. 302/2004 și
4. Repararea prejudiciilor certe și actuale la această dată, (iulie- octombrie 2010) în sume de: 5600 - C. E. G., 5899 lei - A. L. M., 5516 lei - T. A. M., 5651 lei - P. T., 4500 lei - P. A., 4500 lei - O. C., 3200 lei- G. Ion D.,
4600 lei O. Ș., 5801 lei - M. C. A., precum și a prejudiciilor ce le vor fi cauzate până la data pronunțării hotărârii instanței constând în diferența dintre sumele pe care sunt îndreptățiți a le primi cu titlu de indemnizație pentru munca depusă și sumele plătite efectiv ca urmare a ordinului emis de către pârât, plus dobânda legală aferentă până la data plății efective.
Câtimea acestor pretenții a fost majorată pe parcursul judecății, conform înscrisurilor depuse la filele 32 și urm.
II. De asemenea, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, s-a solicitat suspendarea executării Ordinului P.ui G. al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1. iulie 2010, în baza prev. art. 15 din L. nr.
5..
În motivare, se arată următoarele:
1. Prin ordinul sus-menționat, comunicat parchetului la care își desfășoară activitatea la data de 30 iulie 2010, s-a dispus diminuarea, cu
25%, începând cu data de 3 iulie 2010, a indemnizatiei de încadrare brută lunară cuvenită reclamanților, invocându-se prevederile art. 1 pct. 1 din L. nr. 1., privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Acest act este nelegal, pentru următoarele considerente:
În primul rând, ordinul, prin caracterul retroactiv al efectelor pe care le prevede, contravine flagrant dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituția României, referindu-se la o perioadă de timp trecută, pentru care deja reclamanții și-au îndeplinit îndatoririle. Or, ca orice act normativ, și ordinul a cărui revocare înțeleg să o solicite trebuie să respecte principiul neretroactivității legii.
În al doilea rând, este de reținut faptul că, potrivit art. 74 al. (2) din L. nr. 3., privind statutul judecătorilor și procurorilor, drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. Or, potrivit unui principiu elementar de drept, o normă generală ulterioară nu modifică o normă specială anterioară decât dacă o arată expres în conținutul său. În cazul de față, fără îndoială că norma specială este cea cuprinsă în dispozițiile art. 74 al. (2) din L. nr. 3., normă anterioară, care arată neechivoc în conținutul său că diminuarea sau suspendarea drepturilor salariale ale judecătorilor sau procurorilor nu se poate face în alte cazuri decât în cele prevăzute de această lege. Deși ulterioară, norma înscrisă în art. 1 pct. 1 din L. nr. 1. are caracter general, referindu-se la toți salariații din sistemul bugetar, fără însă a deroga expres de la norma înscrisă în art. 74 al. (2) din L. nr. 3., care, ca normă specială în vigoare, continuă să aibă aplicabilitate în detrimentul normei generale. Nu există niciun text de lege prin care să se fi suprimat aplicabilitatea normei speciale la care au făcut referire. Ca atare, ordinul pe care înțeleg să-l conteste, neținând seama de aceste exigențe elementare de aplicabilitate a normelor de drept, a fost emis cu încălcarea art. 74 al. (2) din L. nr. 3., care, așa cum arătau, ca normă specială în vigoare, se aplică în detrimentul normei generale.
În același sens, au fost invocate prev. art. 15 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Nimic nu împiedica legiuitorul să modifice în mod corespunzător, prin
L. nr. 1. sau printr-un alt act normativ, prevederile art. 74 al. (2) din L. nr.
3., după cum nimic nu împiedică același legiuitor să facă referire expresă, în conținutul L. nr. 1., la indemnizațiile cuvenite judecătorilor și procurorilor, arătând că se reduc și acestea, astfel că norma specială anterioară ar fi fost modificată expres de norma generală ulterioară.
Legiuitorul nu a ales să procedeze în acest fel (intenționat sau nu), astfel că norma specială rămâne aplicabilă.
Mai este de precizat și faptul că prin reducerea indemnizațiilor cu
25%, se încalcă art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Mureșanu împotriva
României (cererea nr. 1 2821/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la S. s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un
"bun" în sensul art.l alin.l din Primul protocol.
Astfel, apreciază că L. nr. 1. încalcă dispozițiile internaționale privitoare la drepturile fundamentale la care R. este parte, iar instanțele de judecată au obligația să aplice cu prioritate aceste dispoziții internaționale, mai favorabile decât cele naționale, astfel cum se prevede în art. 20 din
Constituția României.
Solicită a constata că, sub nicio formă, reclamanții nu au invocat neconstituționalitatea L. nr. 1. sau modul de adoptare al acesteia, după cum nu au susținut că nu ar avea forță juridică egală cu L. nr. 302/2004. Dimpotrivă, critica Ordinului nr. 1497/2010 a plecat de la o problemă de interpretare și aplicare a legii, care poate fi făcută de orice subiect de drept, dar cu respectarea principiului specialiis generalibus derogant. De altfel, acest principiu este aplicabil doar în cazul actelor normative cu forță juridică egală, în caz contrar având aplicabilitate actul juridic cu forță superioară, ceea ce nu este cazul în speță.
În concluzie, prin ordinul atacat nu se putea pune în aplicare o lege inaplicabilă în situația reclamanților, ci doar o lege aplicabilă.
II. Apreciază că actul administrativ atacat este susceptibil a le aduce reclamanților o pagubă însemnată și iminentă și îi pune în situația ingrată a unor dificultăti financiare lunare, situatie ce nu onorează statutul de magistrați.
Ca atare, solicită instanței să dea eficiență dispozițiilor art. 15 rap. la arte 14 din L. nr. 5..
Pârâtul P. G. al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție adepus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților caneîntemeiată.
În motivare invocă, în conformitate cu prevederile art. 137 cu aplicarea art. 158 C.proc.civ., excepția necompetenței teritoriale a instanței având în vedere dispozițiile art. 18 din L. cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 3., potrivit cărora:
„ Judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și magistrații - asistenți, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale, prin act administrativ al ordonatorului principal de credite , pot face contestație în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ, la organele de conducere ale M.ui Justiției și libertăților Cetățenești, Consiliul Superior al Magistraturii, P. de pe lângă I. Curte de C. și Justiție, D. N. A., D. de I. a I. de C. O. și terorism, la colegiul de conducere al Î. C. de C. și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.
(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin.1 se poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Î. C. de C. și Justiție, pentru hotărârile colegiului de conducere al I. C. de C. și Justiție, sau, după caz, a C. de A. B., pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile";.
Față de cele expuse, solicită admiterea excepției de necompetență teritorială a C. de A. C. și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea C. de A. B. - Secția de contencios administrativ.
În temeiul art. 28 alin.1 din L. nr. 5. a contenciosului administrativ, republicată și art. 60-63 din C.proc.civ. a chemat în garanție Ministerul
Finanțelor Publice, solicitând în cazul în care se va admite cererea reclamanților să se dispună ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului M.ui P. peanul 2011, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantului.
Art.131 pct.1 din L. nr. 304/2004 republicată - privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Art.19 din L. nr. 500/2002 prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea G. cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind elaborarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul M.ui F. P. este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
M. public - P. de pe lângă I. în calitate de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinarea formulată la data de
4 martie 2011, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - P. de pe lângă I. , ca inadmisibilă.
În susținerea acestei excepții se arată că art.18 din L. nr. 500/2002 stabilește atribuțiile diferitelor autorități în elaborarea, transmiterea și adoptarea legilor bugetare anuale și toate aceste atribuții nu revin M.ui F. P. ci G. și Parlamentului României.
În aceste condiții admiterea cererii de chemare în garanție ar echivala cu obligarea M.ui F. P. la plata din bugetul propriu (și nu din bugetul statului) a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se regăsesc printre angajații M.ui F. P. deși, și pentru acesta sunt valabile regulile instituite prin art. 14 din L. nr.500/2002 privind finanțele publice.
Examinând acțiunea în anularea actului administrativ astfel cum a fost ea formulată și completată, instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul C. de A. C. - Secția C., de C. A. și F., la data de (...), reclamanții C. E. G. ș.a, procurori în cadrul P. de pe lângă J. C. N., au chemat în judecată P. G. al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Ordinului P.ui G. al P. de pe lângă Î. Curtea de C. și
Justiție nr.1497/(...), recunoașterea dreptului reclamanților Ia acordarea indemnizației în cuantumul stabilit prin L. nr.3., obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin cu respectarea dispozițiilor L. nr.3. și ale L. nr.3., obligarea pârâților la repararea prejudiciilor constând în sumele reprezentând diferența dintre indemnizațiile cuvenite anterior emiterii ordinului și cele încasate efectiv, începând cu luna iulie 2010 până la data pronunțării hotărârii, plus dobânda legală aferentă până la data plății efective.
Reclamanții au solicitat, de asemenea, suspendarea executării ordinului atacat.
Prin întâmpinarea depusă de pârât s-a invocat, în primul rând, excepția necompetenței teritoriale a instanței, având în vedere dispozițiile art.18 din L. - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr.3., solicitându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea C. de A. B. - Secția de C. A.
Curtea urmează a respinge excepția invocată, apreciind că a fost legal sesizată cu soluționarea prezentului litigiu, în baza prev. art. 10 alin. 1 și 3din L. nr. 5. și art. 3 pct. 1 C.pr.civ., în contextul în care norma invocată în susținerea excepției nu își găsește aplicabilitate în speță. Astfel, reclamanții nu sunt nemulțumiți de modul în care au fost puse în aplicare prev. L. nr.
3., ci cele ale L. nr. 1., care nu cuprinde norme speciale de competență, devenind astfel incidente dispozițiile de drept comun din L. nr. 5..
În conformitate cu principiul disponibilității, Curtea ia act de faptul că reclamanții au urmat procedura plângerii prealabile, urmată de acțiune în contencios administrativ, potrivit tipicului impus de L. nr. 5., iar nu contestație, urmată de plângere la instanță, potrivit Anexei nr.VI din L. nr.
3..
Pe fondul cauzei, se constată că ordinul a cărui anulare se solicită a fost emis în aplicarea dispozițiilor art.1 alin.1 din L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial nr.441 din 30 iunie 2010, conform cărora:"Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, .stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 33012009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%."
Or, raportat la prev. art. 78 din Constituția României, nu se poate susține că actul administrativ atacat ar avea caracter retroactiv, referindu- se la o perioadă de timp trecută, pentru care deja reclamanții și-au îndeplinit îndatoririle, deoarece a fost dat în aplicarea unei legi care a intrat în vigoare începând cu data de 3 iulie 2010, dată de la care au operat reducerile salariale pentru întreg personalul bugetar.
Un alt motiv de nelegalitate pe care reclamanții și-au întemeiat cererea se referă la faptul că dispozițiile L. nr. 1. nu se aplică magistraților, întrucât statutul acestora este reglementat printr-o lege organică, cu caracter special, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Așa fiind, se apreciază că se încalcă principiul de tehnică legislativă potrivit căruia o normă juridică generală nu poate modifica o normă juridică specială cum este L. nr. 3..
Cu privire la această critică, Curtea constată că nu au fost combătute susținerile pertinente cuprinse în întâmpinarea depusă de către pârât, conform cărora, astfel cum rezultă din întreaga economie a legii, precum și din expunerea de motive, L. nr.3. reglementează statutul magistraților, respectiv principiile de funcționare - independența și imparțialitatea, cariera magistraților - de la numire până la încetarea din funcție, precum și răspunderea disciplinară.
În Titlul III al legii, intitulat "Drepturile și îndatoririle judecătorilor și procurorilor" se regăsește și art.74, invocat de reclamanți, potrivit căruia:
"(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege.
(2) Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege.
Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială";.
Dispozițiile citate reglementează cu caracter generic dreptul magistraților la remunerarea muncii depuse. Așa fiind, L. nr. 3. nu este olege de salarizare și nu reglementează salarizarea magistraților sub aspectul cuantumului indemnizației, legea precizând expres că salarizarea magistraților se stabilește prin lege specială.
Ultima lege specială de salarizare a magistraților a fost Ordonanța de urgență a G. nr. 2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, ale cărei dispoziții în materie au fost abrogate de L. - cadru nr.3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Or, art. 1 alin. 1 din L. nr.
1. vizează în mod expres situația salariilor/indemnizațiilor stabilite în baza legii cadru.
Considerațiile reclamanților referitoare la caracterul organic la L. nr.3., prin raportare la caracterul ordinar al L. nr. 1. sunt neîntemeiate întrucât L. nr. 3., ca lege organică ce stabilește statutul unei categorii de personal bugetar, nici nu ar fi putut să reglementeze, pentru această categorie, un anumit cuantum al drepturilor salariale, domeniu al relațiilor sociale ce intră, incontestabil, în sfera de reglementare a unei legi ordinare, precum L. nr.3. și L. nr. 1..
Nu poate fi reținută nici teza potrivit căreia dispozițiile art. 1 alin. 1 din L. nr.1. nu se aplică magistraților, deoarece, potrivit dispozițiilor art. l alin.1 din L. nr. 1., reducerile salariale prevăzute se aplică întregului personal salarizat în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 3.. Or, nu se poate contesta faptul că personalul din justiție, inclusiv magistrații, sunt remunerați în baza acestei legi.
Nefiind instituită, în textul actului normativ, o excepție în sensul celor susținute de către reclamanți, adoptarea acestei teze ar fi de natură să instituie un tratament discriminatoriu față de celelalte categorii socio- profesionale a căror salarizare a fost stabilită prin legea cadru, fiind astfel încălcate prev. art. 16 alin. l din Constituție, ale Ordonanței G. nr.137/2000, precum și ale art. 14 din C. Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Pârâtul susține cu temei, în acest context, că, având în vedere caracterul extraordinar al stării de fapt obiective, economice și sociale, care a determinat o asemenea măsură, nu se poate susține că între situația magistraților și situația celorlalți salariați din sistemul bugetar există diferențe care să justifice un tratament juridic diferit.
Cu referire la alegațiile conform cărora L. nr.1. ar încălca prevederile
C.i pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, se constată că reducerea salariului reclamanților cu un procent de 25%, pentru o perioadă determinată, nu reprezintă o ingerință ce să aibă ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. l din Protocolul nr.1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Potrivit jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la C., poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere, întotdeauna aflată sub controlul C. Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară C.i numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000).
Or, în cauza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă determinată, până la data de 31 decembrie 2010 și este justificată de salvarea securitățiinaționale, concept constituțional definit prin art. 1 din L. nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Potrivit acestei definiții, un element esențial al securității/siguranței naționale îl constituie starea de echilibru și de stabilitate economică.
În plus, este de remarcat că dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (la muncă, la pensie sau la șomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.
Totodată, potrivit jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câștigat: "C. nu conferă dreptul de a continua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat" (Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (nr. 63235/00, Marea Cameră, hotărârea din 19 aprilie 2007, par. 94).
M. de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. M. propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă R.. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului de la S.
Soluția legislativă cuprinsă în art.1 din L. nr.1. a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a G. S. națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componenta socială si economică. Nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii "securitate națională", ci și alte aspecte din viața statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de "cauză de utilitate publică".
În acest context, pârâtul face trimiteri punctuale la jurisprudența relevantă a C. în privința dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar, relevând că "bunul", în sensul C.i, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie.
Este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza
Mureșanu contra României; Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza Aurelia Popa contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului funcționarilor publici. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.
În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești, pe viitor, un salariu intr-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigatpentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației,
Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58).
S-a mai statuat în sensul în care „O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată"; (Hotărârea Marii
Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, par. 94).
De asemenea, în Hotărarea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005:
(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare ... ." (par. 23).
Ca atare, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
De altfel, într-o hotărâre relativ recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei-, pierderea unei pensii complementare a fost analizată de către Curte din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor, situația reducerii pensiilor sau salariilor nefiind încadrată în categoria "privării de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, eo ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Așadar, s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din
12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
În concluzie, trebuie valorificată jurisprudenta C. Europene a Drepturilor Omului in materie, care nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
De altfel, aceste aspecte au fost dezvoltate și de către Curtea
Constituțională, prin D. nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul
Oficial nr. 433/(...), prin care instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 - 17 din L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale, iar dispozițiile art. 9 sunt neconstituționale.
Deși reclamanții nu critică L. nr.1. pentru neconstituționalitate, pârâtul arată cu temei că instanța nu poate face abstracție de argumentele
C. C.
Motivând soluția adoptată, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există unechilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Curtea a observat, de asemenea, că reducerea de 25% este aplicată in mod nediscriminatoriu tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
Curtea a reținut totodată că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, fiind respectate condițiile prevăzute la art. 53 din
Constituție.
Drept consecință, validarea pretențiilor formulate de către reclamanți ar fi de natură nu numai să contrazică liniile directoare dezvoltate în jurisprudența CEDO și cea a instanței de contencios constituțional, dar ar însemna și o nesocotire a Deciziei CCR nr. 838 din 27 mai 2009, care s-a pronunțat în sensul în care numai legiuitorul - respectiv puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi; instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative.
În concluzie, Curtea achiesează apărărilor formulate de către pârât, conform cărora nu se poate contesta faptul că măsura de constrângere bugetară instituită a fost determinată de situația economică gravă care poate pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp.
Ca atare, în baza prev. art. 1, 8 și 18 din L. nr. 5., urmează ca cererea reclamanților privind anularea ordinului emis de către pârât, recunoașterea dreptului, obligare la emitere act și acordare de despăgubiri, să fie respinsă, iar argumentele mai sus expuse au fost de natură să ducă la concluzia că nu este întemeiată nici solicitarea de suspendare a executării acestuia, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a dispune astfel, se reține, în esență, că Ordinul nr.1497/2010 a fost emis de P. G. al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea aplicării L. nr.1., cu respectarea dispozițiilor cuprinse în această lege, nefiind dezvoltate considerente pertinente care ar susține incidența unor motive de nelegalitate vădite, iar instanțele de contencios administrativ s-au pronunțat în mod constant în sensul că încasarea unor sume de bani mai mici - indiferent cu ce titlu - nu reprezintă o pagubă iminență în sensul art.14 și nu poate justifica suspendarea executării unui act administrativ.
Ca urmare a respingerii cererii principale, în baza prev. art. 60 alin. 1
C.pr.civ., urmează a fi adoptată aceeași soluție și în privința celei de chemare în garanție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
:
Respinge excepția de necompetență teritorială.
Respinge acțiunea formulată de reclamanții C. E. G., M. C. A., T. A. M., A. L. M., P. T., G. ION D., P. A., C. O. A. și Ș. M. O., cu domiciliile procesuale alese la P. de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, M. C.-N., C. D. nr.
2-4, jud. C., având ca obiect anulare act, recunoaștere drept, obligare laemitere act și acordare de despăgubiri, precum și cererea de suspendare a executării ordinului nr.1497/(...), emis de pârâtul P. G. AL P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B., B-dul L. nr. 12, sector 5.
Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B., str. A., nr. 17, sector 5.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din (...).
Red.M.B./dact.L.C.C.
13 ex./(...)
| ← Sentința civilă nr. 2/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 1131/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
