Decizia civilă nr. 11959/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 11959/2013
Ședința publică din data de 11 Decembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR D. M. JUDECĂTOR F. T. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de reclamanta G. A. împotriva sentinței civile nr. 1404 din data de_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. A J.
C., având ca obiect - anulare act administrativ decizie FNUASS.
Prin serviciul registratură, la data de_ recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei practică judiciar, privind emiterea mai multor titluri de creanță fiscală pentru aceeași perioadă, la care a făcut referire la termenul anterior.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de_, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1404 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G. A. în contradictoriu cu pârâta C. de asigurări de sănătate a județului C. , având ca obiect anularea Deciziei nr. E 279/_ și a Deciziilor de impunere din oficiu nr. 362603/1/_ și nr. 362603/2/_, respectiv a formelor de executare silită inițiate în baza titlului executoriu nr. 6392/_ .
S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Începând cu anul 2006, reclamanta G. A. a realizat venituri din activități independente, aspect necontestat în cursul prezentului proces. Recunoscut este și faptul că, în această calitate, reclamanta nu a depus la C. de
A. de S. a județului C. nicio declarație cu privire la veniturile realizate. Ca urmare a parafării Protocolului dintre CNAS și ANAF nr. P5282/_ ,
respectiv nr. 95896/_, CAS C. a identificat veniturile realizate de reclamantă și a emis pe seama acesteia Deciziile de impunere din oficiu nr. 362603/1/_ și nr.362603/2/_ pentru stabilirea contribuției și accesoriilor datorate la FNUASS aferente anilor 2006-2011 (filele 12, 13).
Cu respectarea procedurii reglementate de art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală, reclamanta a formulat contestație împotriva acestor acte administrative fiscale (filele 6-8), respinsă prin Decizia nr. E 279/_ (filele 9- 11), iar acum atacă în contencios administrativ toate aceste acte administrative fiscale.
Potrivit art. 208 alin. 3 lit. b și e din Legea nr. 95/2006, actualizată, privind reforma în domeniul sănătății, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și
funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări de sănătate se realizează pe baza principiilor de solidaritate și subsidiaritate în constituirea și utilizarea fondurilor, respectiv cu participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
În acest sens, art. 215 alin. 3 din lege stabilește în sarcina persoanelor fizice care realizează venituri din activități independente obligația de a depune la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declarații privind obligațiile față de fond.
Apoi, legea statuează că în caz de neachitare la termen a contribuțiilor datorate fondului, casele de asigurări procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere (art. 216).
Pe de altă parte, art. 35 din Ordinul CNAS nr. 617/2007, actualizat, stabilește în mod expres faptul că decizia de impunere emisă de organul competent al CAS constituie titlu de creanță și poate fi emisă de organul competent al CAS pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Această prevedere legală a făcut, într-adevăr, obiectul excepției de nelegalitate soluționate în sensul admiterii de către Curtea de Apel C., prin Sentința nr. 269/2010. Ceea ce omite însă reclamanta să arate este faptul că sentința menționată a fost modificată prin Decizia nr. 3878/2010 a Înaltei Curți de C. și Justiție, prin care s-a respins excepția de nelegalitate a art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 iar până la acest moment nu există o decizie a vreunei instanțe de contencios administrativ de anulare a textului legal menționat.
Din lectura acestor dispoziții legale reiese în mod cert că persoanele fizice care realizează venituri din activități independente au obligația de a contribui la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, iar omisiunea de a depune declarații în acest sens dă dreptul caselor de asigurări de a emite din oficiu deciziile de impunere, cărora legea le conferă caracterul de titluri de creanță.
Astfel, calitatea de asigurat și, implicit, obligația de plată a contribuției decurg în mod direct din lege, nefiind necesară o manifestare de voință a contribuabilului sau întrunirea unui acord de voințe prin încheierea unui contract în acest sens.
În același sens, dispozițiile art. 259 alin. 7 din Legea nr. 95/2006 statuează că persoanele care au obl ig aț ia de a se as igur a
(obligația, iar nu facultatea) și nu pot dovedi plata contribuției sunt obligate "b) sa achite pe intreaga perioada a termenelor de prescriptie privind obligatiile fiscale contributia legala lunara calculata asupra veniturilor impozabile realizate, precum si obligatiile fiscale accesorii de plata prevazute de Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, daca au realizat venituri impozabile pe toata aceasta perioadă
";.
Această prevedere legală este neechivocă în sensul obligației de achitare a contribuției pentru toate persoanele care au obligația de a se asigura, și nu poate fi interpretată în sensul stabilirii acestei obligații doar în sarcina celor care își exprimă dorința de a deveni asigurați.
Reclamanta se prevalează de faptul că în același interval de timp i se reținea lunar contribuția către Fondul Național Unic de A. Sociale de S. pentru veniturile realizate în temeiul contractului individual de muncă, dar art.
257 alin. 3 din Legea nr.95/2006 prevede în mod expres că persoanele care realizează în același timp venituri din salarii și venituri din activități independente supuse impozitului pe venit au obligația plății contribuției asupratuturor acestor venituri
. De asemenea, legea privind reforma în domeniul sănătății întrunește cerințele de legalitate, accesibilitate și previzibilitate pentru a putea fi
în mod neechivoc cunoscută și descifrată de destinatarii dispozițiilor pe care le cuprinde.
Prin concluziile scrise, reclamanta mai arată că la data de_ C. de A. de S. a județului C. a emis pe numele ei alte două decizii de impunere care vizează tot anii 2008, 2009 și 2011, aspect de natură a atrage anularea deciziilor anterioare.
Pe de o parte, reclamanta nu a depus aceste înscrisuri în cadrul procesului, ci doar după rămânerea în pronunțare; pe de altă parte, legalitatea deciziilor de impunere emise în data de_ se poate verifica doar prin raportare la situația existentă la acea dată, iar instanța nu a fost învestită și cu un petit de anulare a deciziilor ulterioare.
Referitor la Decizia de impunere din oficiu nr. 362603/2/_ , în materia fiscală accesoriile sunt datorate de drept ca urmare a neplății la termen a creanțelor principale, art.119 alin. 1 Cod de procedură fiscală prevăzând că pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere. De asemenea, art. 120 prevede că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere începând chiar din ziua următoare termenului de scadență până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Coroborând aceste dispoziții legale cu art. 257 alin. 5 lit. b din Legea nr. 95/2006, conform căruia contribuțiile FNUASS se datorează trimestrial de către persoanele fizice care realizează venituri din activități independente, iar cuantumul contribuției este facil determinabil în sensul art. 379 alin. 4 din codul de procedură civilă prin aplicarea cotei legale, instanța a apreciat că majorările de întârziere au un caracter cert, lichid și exigibil, iar reclamanta este ținută atât la plata datoriei principale cât și la plata accesoriilor.
Pentru toate acestea, în temeiul art. 218 din Codul de procedură fiscală, s- a respins ca nefondată prezenta cerere. Pe cale de consecință, s-a respins și petitul subsecvent de anulare a formelor de executare silită inițiate în baza titlului executoriu nr. 6392/_ .
În temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, s-a luat act că pârâta nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta G. A.
solicitând admiterea recursului și admiterea plângerii și anularea deciziilor de impunere din of. nr. 362603/1 și /2 emise la_ .
În motivarea recursului reclamanta a arătat următoarele:
Sentința este nelegală. Ea nu răspunde criticilor și argumentelor juridice aduse în sprijinul plângerii.
l.Astfel sentința reține că, atât calitatea de asigurat cât și implicit, obligația de plată a contribuției decurg în mod direct din lege, nefiind necesară o manifestare de voință a contribuabilului sau întrunirea unui acord de voințe prin încheierea unui contract în acest sens, dar nu analizează, ignoră cu desăvârșire împrejurarea că, tocmai din această constatare rezultă că: raportul juridic fiscal este un raport juridic de autoritate.
În consecință el este supus în mod stric principiului legalității, în sensul că
"este permis numai ceea ce este în mod expres prevăzut de lege. "
De asemenea principiul echității impune respectarea riguros reciprocă a obligațiilor fiecăruia.
Aceasta înseamnă că CASJ în comportamentul său, ar trebui să urmeze în mod strict procedura prevăzută de lege.
Legea 95/2006 nu prevede nicio procedură de stabilire din oficiu a obligațiilor de plată de către casele de asigurări de sănătate și nici atribuțiile în acest sens.
Nu mai puțin important este faptul că Legea 95/2006 omite să stabilească mecanismul prin care una din cele trei case de asigurări de sănătate existente este abilitată să stabilească din oficiu aceste obligații de plată. A. . 7 și 8 ale art. 259 prevăd doar existența și întinderea obligației de plată a asiguratului, dar nu prevăd care din cele trei case de asigurări este în măsură să reprezinte statul în ceea ce privește calitatea de creditor al acestei obligații. Asiguratul își poate exercita dreptul de a alege casa de asigurări de sănătate cu care va încheia contractul de asigurare, iar stabilirea obligațiilor de plată născute anterior acestui moment va fi făcută de către această casă de asigurări aleasă de asigurat
În opinia reclamantei, această omisiune a Legii 95/2006 de a stabili, care casă de asigurări de sănătate este competentă să stabilească din oficiu obligațiile de plată a contribuției de asigurări de sănătate născute în absența unui contract de asigurare este de natură să împiedice inițiativa oricăreia dintre case în acest sens, și astfel exercițiul unor atribuții generale și imprecise conferite nedeterminat, mai multor instituții publice în același timp.
Cu toate acestea, intimata emite decizii de impunere din oficiu, ca și când acest lucru ar fi de la sine înțeles fără însă a respecta nimic din procedura prevăzută de art. 83 din C.pr. fiscală.
În cazul în care persoana care avea obligația de a se asigura nu a încheiat contract de asigurare, atribuția generică și imprecisă a tuturor caselor de asigurări de sănătate de a emite astfel de decizii de impunere conform art. 35 din Ordinul 617/2007 nu poate fi exercitată.
Abia după data de 1 iulie 2012, când atribuțiile de administrare a creanțelor statului reprezentând contribuții de asigurări sociale de sănătate și obligații accesorii au fost încredințate ANAF, se poate proceda la emiterea legală a deciziilor de impunere în conformitate cu o procedură expres reglementată de Codul fiscal.
De asemenea sentința tratează cu multă superficialitate, problema emiterii unui al doilea rând de decizii de impunere din oficiu la 13 decembrie 2012 pentru aceleiași obligații, fără să se anuleze primele decizii.
Corespunde realității că, în principiu instanța trebuie să se pronunțe în limitele investirii sale.
Dar, pe de o parte, la data investirii instanței, era imposibil de prevăzut că, peste doi ani și jumătate se va emite un alt rând de decizii de impunere, iar pe de altă parte, această nouă emitere este în strânsă legătură; și pune în cu totul altă lumină, deciziile atacate.
Astfel consideră că acest fapt este singur de natura să demonstreze nulitatea ambelor decizii!!, fiind evident că noi nu putem stabili, care dintre cele două acte administrative este corectă!
Menționează că potrivit legii contenciosului administrativ, legalitatea actului administrativ este prezumată!! dar o asemenea prezumție nu poate funcționa atâta timp cât pentru aceeași împrejurare - cu date identice - se emit două acte administrative cu conținut diferit!
Prin urmare nici noi nici instanța nu poate stabili, căreia dintre cele două acte să acorde prezumția de legalitate! In consecință legalitatea lor se exclude reciproc!
Menționează, că a intrat în posesia celui de al doilea rând de decizii, doar după dezbaterea în fond a cauzei, și din acest motiv a fost nevoită a se apăra în modul în care a făcut-o.
De altfel această practică de a emite mai multe rânduri de decizii pentru aceeași persoană și aceeași perioadă, este deja aproape de notorietate, și în opinia reclamantei este de natură să demonstreze haosul care domnește în această materie. Este totalmente inechitabil - și contravine principiului CEDO al
egalității în fața justiției a tuturor părților, că acest haos, aceste inadvertențe să prejudicieze doar persoana fizică și nu autoritățile care se fac vinovate cel puțin în egală măsură - de situația creată!
Instanța de fond omite cu desăvârșire analiza nelegalității deciziei de impunere cu scadență anterioară chiar emiterii sale.
Astfel: art. 45 C.pr.fisc.
" Opozabilitatea actului administrativ fiscal.(1). Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat, potrivit legii. (2)/l.Actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului și nu produce niciun efect juridic."
și având în vedere dispozițiile art. 119 al. 1.
" Dispoziții generale privind dobânzi și penalități de întârziere.(l).Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere."
art. 120/1.
"Penalități de întârziere.(1). Plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale."
iar art. 111 al. 2 prevede foarte clar
" Pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării acestora, astfel: a), dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare; b).dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare;"
Prin urmare este complet nelegal să emită decizii de impunere pentru accesorii - atâta timp cât scadența obligației principale a fost imposibil de respectat! prin comunicarea unei scadențe ulterioare împlinirii sale!
Precizează că în speță nu s-au emis decizii de impunere pentru "diferențe de obligații fiscale principale" - ci decizii de impunere din oficiu - în condiții nelegale.
Mai mult, observăm și împrejurarea că emiterea de decizii de impunere din oficiu cu scadență anterioară contravine și art. 141 al. 2 C.pr.fiscală:
" Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. "
Prin urmare i se pare evident că nu se poate emite un titlu de creanță cu scadență anterioară emiterii sale - pentru-că aceasta, înseamnă că se emite direct titlu executor! ceea ce este în mod vădit contrar legii!
Din economia textului citat rezultă fără echivoc, că titlul de creanță nu este prin el însuși titlu executor - dobândind acest caracter după o perioadă de timp stabilită de lege sau în conținutul său!
Solicită admiterea recursului și cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta intimată C. DE A. DE S. A J. C.
a solicitat sa se respingă recursul formulat de aceasta, ca fiind neintemeiat si pe cale de consecința sa se mențină ca temeinica si legala Sentința civila nr.1404/2013 pronunțata de Tribunalul Cluj Secția Mixta de Contencios și Administrativ si Fiscal, de Conflicte de munca si A. Sociale, in Ședința publica de la 28 ianuarie 2013.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește competența materială a CAS C. de a stabili obligații fiscale și presupusa nerespectare a art. 85 Cod procec. fiscală, după cum constant a reținut Î. Curte în jurisprudența sa, legalitatea unui act administrativ normativ se apreciază în raport cu legea în baza căreia a fost emisă. În cauză, Ordinul nr. 617/2007, emis de CNAS pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv de asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Național Unic de A. Sociale de S., a fost emis în temeiul dispozițiilor expres menționate din Legea nr. 95/206 privind reforma în domeniul sănătății (art. 211 alin.3, 213 alin.3 și 4, art. 216, 256-260 ș.a.) și al Statului Casei Naționale de A. de S., aprobat prin H.G. nr. 972/2006 (art. 7, 17
alin.(5) și art. 18 pct. 36).
Î. Curte a apreciat, raportat la prevederile art. 216 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care, în cazul neachitării la termen, conform legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, că dispozițiile art. 35 din Normele metodologice nu au caracter nelegal întrucât nu adaugă la lege și nici nu contravin sensului și spiritului legii în aplicarea căreia au fost adoptate.
Astfel, norma legală cuprinsă în art. 216 din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la dispozițiile cuprinse în Codul de procedură fiscală atunci când menționează atribuțiile execuționale ale Casei Naționale de A. de S. .
Împrejurarea că dispozițiile cuprinse în art. 35 al Normelor metodologice stipulează și posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către organul competent al CAS nu reprezintă o nelegală adăugare la textul legii sus-arătat care să contravină prevederilor cuprinse în Codul de procedură fiscală, în condițiile în care potrivit art. 141 din acest cod executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, de către organul de executare competent, care în cazul dat este chiar C. Națională de A. de S. .
Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele examinate conduce așadar la concluzia că prevederile art. 35 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2006 nu depășesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căruia a fost esențialmente emis și nu contravin legii, în condițiile în care, strict cu privire la obligațiile de plată către Fondul Național Unic de A. Sociale de
S., în cadrul competențelor atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse și cele de emitere a titlurilor executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor cuprinse în O.G. nr. 92/2003.
O astfel de interpretare apare ca fiind și rațională în condițiile în care, astfel cum corect au arătat și recurentele, gestionarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, ca fond special ce se constituie din contribuția pentru asigurări de sănătate datorată, se realizează prin CNAS ca și prin casele de asigurări expres indicate, ceea ce demonstrează că aceste autorități se află direct și nemijlocit în posesia datelor necesare referitoare la cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate pentru a putea emite, prealabil executării silite propriu-zise, titlul executoriu, cu respectarea prevederilor art. 141 din Codul de procedură fiscală.
Cu privire la obligativitatea audierii contribuabilului
, potrivit art. 9 alin 1 din Codul de proced. fiscală, Curtea achiesează la susținerile intimatei potrivit cărora, în ipoteza în care urmează să se treacă la executare silită, această obligație nu subzistă așa cum de altfel se statuează în alin 2 lit. de al aceluiași articol. Nu trebuie omisă nici corespondența inițiată de reclamant care evidențiază în mod explicit poziția contribuabilului, fără a se mai putea invoca cu succes faptul că a fost lipsit de dreptul la apărare. Reclamantului i-a fost comunicată Notificarea nr. 32783/_, aducându-i-se la cunoștință că a fost identificat în baza de date comunicată de ANAF cu venituri din activități independente aferent cărora are obligația de a plăti contribuția. Această notificare a fost transmisă împreună cu deciziile de impunere, iar reclamantul și-a exprimat punctul de vedere referitoare la acestea prin contestația înregistrată la CAS-C. 14._, contestație respinsă prin Decizia nr.E326/_, decizie formulată în termenul legal.
Drepturile și obligațiile asiguraților sunt stabilite anual prin contractul cadru, așa cum stipulează art.217 din Legea 95/2006. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicarea a cestuia.
Ca atare, nerecunoașterea caracterului exigibil al acestei creanțe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora ele se calculează, ar contraveni principiului nemo censetur ignorare lege.
Obligația de plată se naște la data realizării venitului și nu în virtutea contractului de asigurare.
Prin urmare, nu se poate admite că reclamanta ar putea fi ținut numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabilă.
Atâta timp cât reclamanta nu putea invoca necunoașterea legii, falsa reprezentare asupra prevederilor legale în ceea ce privește obligația principală de a contribui la fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, el nu avea posibilitatea de a se prevala de eroarea de drept și anume de falsa reprezentare a realității în ceea ce privește modul de calcul al accesoriilor care însoțesc obligația principală.
Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt protejarea asiguraților față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident și asigurarea protecției asiguraților în mod universal, echitabil și nediscriminatoriu în condițiile utilizării eficiente a fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. Aceste obiective se realizează pe baza principiului solidarității și subsidiarității în constituirea și utilizarea fondurilor precum și în temeiul principiului participării obligatorii la constituirea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că obligativitatea asigurării și contribuției la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem și anume, principiul solidarității (decizia CC 705/_, 1011/_ ).
Curtea Constituțională a statuat de asemenea că sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal datorită solidarității celor care contribuie.
Prin urmare, Curtea apreciază că încheierea contractului de asigurare are doar valoare administrativă, de luare în evidență, dobândirea calității de asigurat realizându-se în temeiul legii și nu în virtutea contractului.
Obținerea calității de asigurat despre care vorbește art.259 alin.7 din Legea 95/2006 se referă doar la raporturile dintre C. de A. și asigurat, neavând relevanță asupra obligativității plății contribuției.
În ceea ce privește deciziile
nr.362603/1 si nr. 362603/2 emise de CAS
C. la data de_, este neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia sentința tratează cu superficialitate problemă emiterii unui al doilea rând de decizii de impunere din oficiu la data de 13 decembrie 2012 pentru aceleași obligații, fără sa anuleze primele decizii. Reclamanta a depus aceste înscrisuri după închiderea dezbaterilor, instanța nefiind investită cu soluționarea vreunei cereri referitoare la valabilitatea lor. Nimic nu împiedică reclamanta să sesizeze instanța cu privire la verificarea legalității deciziilor ulterior emise, o eventuală dublă imputare pentru aceeași perioadă constituind o chestiune de contestație la executare.
De altfel, potrivit prevederilor legale, în termen de 60 de zile de la comunicarea Deciziei privind veniturile realizate emisa de AFP C., reclamanta avea obligația de a depune Declarație anuala privind contribuția datorata la FNUASS.
Reclamanta nu si-a îndeplinit aceasta obligație legala si nu a depus la CAS
C. Declarația anuala privind contribuția datorata la FNUASS pentru anul 2008 si anul 2011, fiind identificata cu diferențe de plata in urma efectuării regularizării anului 2011 in baza de date comunicata de ANAF. CAS C. a procedat emiterea deciziilor de impunere din oficiu raportat la noile obligații către FNUASS, având in vedere si faptul ca reclamanta nu a depus nici declarația privind obligațiile de constituire si de plata a contribuțiilor datorate la FNUASS pentru anul 2012.
Față de toate aceste considerente, în baza art. 312 Cod proced. civilă, Curtea va respinge recursul declarat de G. A. împotriva sentinței civile nr. 1404 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o va menține în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G. A. împotriva sentinței civile nr. 1404 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, M. H. | JUDECĂTOR, D. M. | JUDECĂTOR, F. T. |
GREFIER, D. C. |
Red.M.H./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: A. G. C.
