Decizia civilă nr. 147/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 147/2013
Ședința publică din data de 09 Ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR D. M. JUDECĂTOR F. T. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de reclamantul M. V. și pârâta C. DE A. DE S. A JUDEȚULUI C. împotriva sentinței civile nr. 7855 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., având ca obiect - anulare act administrativ-anularea deciziei de impunere pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul- reclamant M. V. prin avocat Cosmin C., în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 20 din dosar, lipsind recurenta-pârâtă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza se află la primul termen de judecată recurs.
Recursul promovat de pârâtă este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar de la dosar lipsește dovada achitării taxei judiciare aferentă recursului promovat de către reclamant.
Prin Serviciul Registratură, la data de_ recurentul-reclamant a depus la dosarul cauzei întâmpinare la recursul promovat de către pârâtă.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591al. 4 C.pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art.10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C.pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Față de lipsa dovezii care atestă plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, apărătorul recurentului reclamant arată că această lipsă va fi complinită până la momentul închiderii dezbaterilor, sub rezerva anulării demersului ca netimbrat.
Fiind pusă în discuție excepția nulității recursului reprezentantul recurentului reclamant susține excepția, astfel cum aceasta a fost invocată, învederând instanței că prin recursul declarat pârâta doar exprimă un punct de vedere fără a indica sub ce aspect trebuie să fie modificată hotărârea recurată. Din acest punct de vedere recursul este nemotivat.
Curtea, în urma deliberării, respinge excepția nulității recursului promovat de către C. de A. de S. C., apreciind că din modalitatea de redactare pot fi desprinse motivele de nelegalitate care să fie încadrate în prevederile art. 304 C. pr.civ.
Nemaifiind excepții de invocat și cereri de formulat, instanța declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în dezbateri.
În privința recursului declarat de către reclamant se solicită admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive astfel cum aceasta a fost formulată, cu consecința anulării deciziei de soluționare a contestației nr. E261/_ emisă de către CAS C. și
a deciziilor de impunere nr. 364738/1 din_ și 364738/2 din_, emise pentru debitul principal și pentru debitele accesorii.
O chestiune procedurală vizează competența caselor de asigurări de sănătate de a emite decizii în acest domeniu.
Judecătorul fondului a reținut că din lectura art. 216 din Legea nr. 95/2006 rezultă competența caselor de sănătate de stabilire a obligațiilor fiscale, după care citează art. 35 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007.
Atât art. 216 coroborat cu art. 261 din Legea nr. 95/2006 prevăd competența caselor de asigurări de sănătate de a lua măsuri de executare silită.
Există o distincție dintre faza stabilirii obligațiilor fiscale și faza executării silite a obligațiilor, care intervine doar în cazul în care obligația de plată a debitelor legal stabilite nu intervine benevol. Ori competența caselor de asigurări de sănătate este limitată doar la cea din urmă fază.
O situație similară, care solicită a fi luată în considerare, este prevăzută în dispozițiile art. 12 din OUG nr. 196/2005, unde sunt conferite atribuții fiscale unui alt organ decât cel fiscal.
Comparând cele două texte legale, se poate observa că acolo unde legiuitorul a dorit să transfere caselor de asigurări de sănătate competența pentru toată noțiunea de administrare a obligațiilor fiscale a stipulat în mod expres acest aspect.
Se pune problema dacă cele două texte de lege, art. 216 și art. 261 din Legea nr. 95/2006 nu fac vreo referire în acest sens se poate ca printr-un act secundar, în speță Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 să de deroge de la soluția prevăzută de art. 216.
În opinia sa, respectând principiile expuse de legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă nu s-ar putea deroga decât printr-un act juridic cu forță cel puțin egală, iar art. 2 al. 2 Cod pr. fiscală fixează procedura de drept comun în materia administrării obligațiilor fiscale.
În această ambianță, singura concluzie este că niciodată casa de asigurări de sănătate nu a fost competentă să emită decizii de stabilire a obligațiilor fiscale în această materie.
Prin urmare, potrivit art. 17 coroborat cu art. 31, 33 Cod pr. fiscală, ANAF și organele din subordine au competență reziduală pentru toate chestiunile din materie fiscală, iar ca atare orice chestiune care nu a fost dată expres în competența altor organe, revine în sarcina organelor fiscale și a celor din structura lor.
În concluzie, cele două deciziei de impunere emise din oficiu au fost emise de un organ fiscal necompetent iar din acest punct de vedere ele sunt nelegale, având în vedere că această condiție reprezintă o condiție sine qua non pentru validitatea actelor administrative.
În privința practicii Înaltei Curți de C. și Justiție în această materie relevă că are cunoștință despre aceasta și solicită a nu fi luată în considerare, având în vedere că nu a fost pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii.
O altă chestiune vizează încălcarea art. 85 Cod pr. fiscală emiterea deciziilor de impunere din oficiu este nelegală întrucât, pe de o parte competența este limitată doar la faza executării silite iar sub acest aspect solicită a fi avută în vedere împrejurarea că potrivit art. 35 din Ordinului Președintelui CNAS nr. 617/2007 președintele poate emite decizii, fără a menționa care este organul abilitat să efectueze inspecțiile fiscale care să stea la baza emiterii deciziilor.
Aparent, în speță există o inspecție efectuată de CAS C. al cărui rezultat îl constituie cele două decizii de impunere din oficiu. Ori, chiar dacă s-ar face o aplicare a art. 35 din Ordinului Președintelui CNAS nr. 617/2007, tot nu ar exista un text legal care să confere dreptul de efectuare a inspecției fiscale.
Judecătorul fondului reține împrejurarea că în deciziile de impunere nu se face nicio mențiune cu privire la modul în care a fost respectat dreptul la apărare al contribuabilului, dar sunt incidente prevederile art. 9 al. 2 lit. d Cod pr. fiscală întrucât pârâta pregătea un act de executare silită.
Există o confuzie cu privire la momentul în care se trece din faza stabilirii obligațiilor fiscale în faza executării silite. Faptul că s-au stabilit niște obligații fiscale nu înseamnă că automat se începe o executare silită, întrucât decizia emisă din oficiu trebuie comunicată, este supusă contestării și eventual unei cereri de suspendare întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât obligațiile pot fi achitate benevol de către contribuabil. Prin urmare momentul la care se face executarea silită este plasat foarte departe de momentul în care trebuia audiat contribuabilul.
Dispozițiile art. 9 al. 2 lit. d Cod pr. fiscală sunt aplicabile într-o situație de excepție. Regula prevăzută de art. 9 al. 1 Cod pr. fiscală prevede că anterior luării oricărei decizii trebuie audiat contribuabilul. Art. 9 al. 2 lit. d Cod pr. fiscală prevede că această obligație nu este necesar a fi îndeplinită atunci când se iau măsuri de executare silită, întrucât faza executării silite intervine la momentul în care au fost epuizate discuțiile pe fond. În speță contribuabilul nu a fost audiat la momentul la care s-au stabilit obligațiile fiscale.
Față de aceste aspecte solicită a fi avută în vedere jurisprudența Curții Europene de Justiție, în cauza Soprope-Organizacoes de Calcado LDA Curtea Fazenda P. a.
În ceea ce privește cota de contribuție la asigurările de sănătate în speță s- a aplicat o cotă de 6,5 % deși trebuia aplicată cota de 5,5 %, datorită faptului că în speță sunt incidente prevederile OUG 226/2008, care prevede o cotă de 5,5 % pentru angajați, cu începere de la data de_ . Cota generală stabilită de către Legea nr. 95/2006 este stabilită bivalent atât pentru angajați cât și pentru angajator, iar prin asimilare tuturor celorlalte categorii li se aplică cota
individuală.
CAS C. interpretează dispozițiile legale în sensul că se aplică contribuția de 5,5 % doar pentru angajați și pentru celelalte categorii se aplică cota de 6,5
%, motiv pentru care solicită a fi cenzurat deciziile de impunere și sub acest aspect în sensul anulării lor.
În ce privește debitele accesorii, apărătorul recurentului-reclamant arată că acestea se stabilesc în temeiul răspunderii civile delictuale, respectiv în ipoteza în care există o culpă în sarcina contribuabilului. Se pune problema dacă în cauză există sau nu o culpă a reclamantului în cu privire la nedeclararea obligațiilor fiscale.
În opinia sa o atare culpă nu există având în vedere că reclamantul a achitat aceste contribuții din veniturile salariale realizate, fiind asigurat la FNUASS iar pe de altă parte CAS C. este în pasivitate în prezenta cauză. Dacă în alte spețe pârâta invocă protocolul încheiat cu ANAF, care potrivit art. 6 predarea informațiilor se face în baza unui proces verbal, în speță nu se regăsește nici un proces-verbal în baza căruia CAS C. a luat cunoștință că reclamantul realizează venituri și că acesta din urmă ar fi fost înștiințat.
În acest context, comportamentul CAS C. nu este compatibil cu principiul bunei-credințe.
Ori în cauză, întrucât nu s-a reținut culpa reclamantului, solicită și exonerarea reclamantului de la plata penalităților în măsura în care recursul acestuia va fi respins.
Pe cale de consecință solicită ca în măsura admiterii recursului pârâta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dovezilor care au fost depuse la dosarul de fond.
Curtea, având în vedere actele existente la dosar precum și poziția procesuală exprimată de părți, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 7855 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. V. în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. C. și în consecință:
S-a anulat în parte Decizia nr.E-261 și în întregime Decizia de impunere nr.364738/2 din_ pentru debitele accesorii.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în suma de 39 lei .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantului i s-a comunicat la data de_ notificarea prin care i s-a adus la cunostintă împrejurarea că a fost identificat în baza de date ca persoana fizică care a realizat venituri din activități independente în perioada anilor 2006- 2011.
La data de_ pârâta a emis Decizia nr E-261 (fila 14 dosar) prin care reclamantului i s-a respins contestația împotriva deciziilor de impunere din oficiu nr. 364738/1 și nr. 364738/2.
Cu privire la competența pârâtei de a emite decizia de inpunere:
Potrivit dispozițiilor art. 35 din Normele Metodologice, privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Național Unic de A. Sociale de S. aprobate prin Ordinul nr. 617/2007, emis de C. Națională de A. de S., se prevede că (1) În conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
(2) Titlul de creanță prevăzut la alin. (1) devine titlu executoriu la data la care creanța bugetară este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege.
Din economia dispozițiilor art. 216 rezultă că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Naționala de Administrare Fiscala, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea masurilor de executare silita pentru
încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului si a majorărilor de întârziere in condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare.
În concluzie s-a apreciat că pârâta este abilitată de Legea nr. 95/2006 să aibă calitate de organ emitent al deciziei de impunere pentru creanțele cu titlu de contribuții la Fondul național unic de asigurări de sănătate și, totodată, de organ execuțional, respectiv de a proceda la aplicarea masurilor de executare silita pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului si a majorărilor de întârziere în condițiile prevăzute de legea procesual fiscală.
Măsurile de executare silită pentru care este abilitată C. conform art. 216 din Legea nr. 95/2006 se pot întreprinde doar dacă există un titlu executoriu formal valabil și în fond temeinic.
Cu privire la dreptul contribuabilului de a fi ascultat
Ascultarea contribuabilului, în condițiile art. 9 alin. 1 Cod procedură fiscală, este obligatorie, in condițiile în care poate da informații relevante pentru emiterea deciziei, însă în spetă nu este incident acest al, în ipoteza de față sunt incidente în cauză dispozițiile art. 9 alin. 2 lit. d) Cod procedură fiscală, întrucât pârâta pregătea un act de executare silită. Pe de alta parte și contribuabilul are obligații corelative de a intreprinde măsuri de informare și procurare a mijloacelor doveditoare necesare a organelor fiscale cu privire la obligațiile fiscale atribiute.
Cu privire la obligația reclamantului de a plati cotribuția la FUNASS si din veniturile realizate din desfășurarea unei activități independente
Potrivit art.257 din Legea nr. 95/2006 republicată:
Persoana asigurata are obligatia platii unei contributii banesti lunare pentru asigurarile de sanatate, cu exceptia persoanelor prevazute la art. 213 alin. (1).
Contributia lunara a persoanei asigurate se stabileste sub forma unei cote, care se aplica asupra:
a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, precum și orice alte venituri realizate din desfășurarea unei activități independente;
Categoriile de persoane asigurate fără plata contribuției sunt limitativ prevăzute de lege. Reclamantul nu face parte din categoria persoanelor exceptate de la obligatia de plată a contribuției banesti lunare pentru asigurărilede sănatate.
Așa cum s-a arătat prin art.215 al Legii nr 95/2006 se prevede că revine persoanelor care realizează venituri din activități independente obligația virării contribuției pentru asigurările de sănătate iar prin art.216 se prevede că în caz de neachitare a contribuție datorate fondului CNAS colectarea se face de casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate procedează la aplicarea măsurilor de executare silită.
Același act normativ prin art.208 prevede că asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății, iar prin art.209 se prevede că fondul unic de asigurări de sănătate este un fond special care se constituie potrivit legii, iar gestionarea fondului se face în condițiile legii prin CNAS.
Cu privire la cota de contribuție a reclamantului pentru anul 2009
Cota de contribuție la asigurările de sănătate se datorează de angajați la cota de 5,5 % iar pentru restul persoanelor cota de contribuție fixată de lege era de 6,5 % norma de modificare a art. 257 vizând exclusiv modificarea cotelor de asigurări de sănătate datorate de angajați adică de persoanele care prestează munca în temeiul unui contract individual de muncă.
Noțiunea de angajat are aceeași semnificație cu noțiunea de salariat prevăzută de art. 10 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Cum reclamantul nu face parte din categoria ori sfera angajaților care prestează munca în temeiul unui contract individual de muncă și obțin venituri în calitate de salariați ci face parte din categoria persoanelor care desfășoară activitate independentă și obține venituri exclusiv din această activitate acesta datorează contribuția la asigurări de sănătate la cota de 6,5 %.
În anul 2008 prin Legea nr. bugetului de stat nr. 388/2007 au fost stabilite cu titlu general toate cotele de contribuții la asigurări de sănătate la cota de 5,5
%, legea nefăcând nici o distincție între categoriile de contribuabili (art. 9 alin. 3 alin. 2 lit. b).
Or, spre deosebire de Legea bugetului de stat din anul 2008 care a privit cotele de contribuții aferente semestrului al II-lea al anului fiscal 2008, pentru anul fiscal 2009 cotele de contribuții s-au modificat doar în ceea ce-i privește pe angajați.
Astfel fiind, contribuabilul are acces la norma legală care stabilește cota de contribuție la asigurările de sănătate norma legale fiind redactată cu suficientă precizie ca acesta să își poată regla conduita astfel încât să fie în măsură să respecte pe deplin legea.
Chiar dacă în acest interval prin mai multe acte normative succesive s-au modificat cotele de contribuție, dispozițiile legale au fost redactate cu suficientă claritate astfel încât atât autoritatea publică cât și contribuabilii să poată înțelege și aplica legea.
Cu privire la modalitatea de stabilire a majorărilor de întârziere aferente obligațiilor fiscale neachitate
, se reține că atât prin Legea nr.95/2006 cât și prin Normele metodologice aprobate s-au stabilit termene de plată a contribuției la FNUASS de către persoanele care realizează venituri de activități independente. Astfel, potrivit art.257 alin.5 din Legea nr.96/2006 coroborat cu art.8 din Norme, plata contribuției curente se efectuează trimestrial, termenele de scadență fiind până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru iar în ceea ce privește plata contribuției din regularizarea anuală se calculează și se achită accesorii numai din cea de-a 61-a zi de la comunicarea de către organele fiscale a deciziei de
impunere anuală.
Întrucât în speță prin decizia de impunere s-a procedat la stabilirea unor obligații fiscale din oficiu, prin raportare la decizia de impunere anuală, Curtea a apreciat că accesoriile nu au fost corect stabilite de către pârâtă, prevederile legale enunțate anterior fiind nesocotite.
In consecință, Tribunalul a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Decizia nr. E-261/2011 privind soluționarea contestației și în întregime Decizia de impunere din oficiu nr_ privind debitele accesorii, ambele emise de către pârâtă
In temeiul prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în suma de 39 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C. DE A. DE
A JUDEȚULUI C. și reclamantul M. V. .
Prin recursul declarat de pârâta C. DE A. DE S. A JUDEȚULUI C.
s-a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.
În motivare s-a arătat că:
Dupa semnarea Protocolului incheiat intre CNAS si ANAF cu nr. P5282/_
/ 95896/_ privind furnizarea datelor referitoare la persoanele care realizeaza venituri din profesii liberale, din drepturi de proprietate intelectuala, din dividende, etc, mentionat la art. 35 al Ordinului nr.6l712007, CAS C. a fost abilitata sa emita Decizii de impunere privind obligatiile de plata la FNUASS, in baza informatiilor primite.
Contestatorul fiind identificat in baza de date primita de la ANAF, ca persoana care a realizat venituri din profesii libere, in termenul de prescriptie a creantelor fiscale, la data de_, CAS C. a emis Decizie de impunere din oficiu pentru stabilirea contributiei datorate la FNUASS, cu nr.de inregistrare 364738/1 si Decizie de impunere din oficiu pentru stabilirea de accesorii datorate la FNUASS, cu nr.de inregistrare 364738/2 aferente perioadei 2006 - 2011.
Face mentiunea ca deciziile constituie si instiintare de plata, de unde rezulta ca reclamantul a luat la cunostinta de cuantumul debitului si modul de calcul atat al contributiei cat si al accesoriilor datorate unde sunt detaliate scadentele, perioadele pentru care au fost stabilite si temeiul de fapt si de drept.
Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Aceste decizii de impunere reprezinta titlu de creanta si potrivit art.141, alin. 2 devin titlu executoriu la data la care creanta fiscala este scadenta.
Cu privire la legalitatea dobanzilor si penalitatilor datorate arată:
Art. 208 alin.(3) A. le sociale de sanatate sunt obligatorii si functioneaza ca un sistem unitar.
Art. 259 alin. 7, lit. b) arata ca asiguratii sunt obligati sa achite pe intreaga perioada a termenelor de prescriptie privind obligatiile fiscale contributia legala lunara calculata asupra veniturilor impozabile realizate, precum si obligatiile fiscale accesorii de plata prevazute de Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, daca au realizat venituri impozabile pe toata aceasta perioada;
In conformitate cu art. 91 din Codul de procedura fiscala dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani.
Potrivit alin. 2 termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.
Art. 216 din Legea 95/2006, arata ca in cazul neachitarii la termen, potrivit legii, a contributiilor datorate fondului de catre persoanele fizice, altele decat cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agentia Nationala de Administrare Fiscala, denumita in continuare ANAF, CNAS, prin casele de asigurari sau persoane fizice ori juridice specializate, procedeaza la aplicarea masurilor de executare silita pentru incasarea sumelor cuvenite bugetului fondului si a majorarilor de intarziere in conditiile Ordonantei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.
Obliagtia de plata se naste la data realizarii venitului iar reclamantul nu poate fi tinut numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabila.
De asemenea prezintă in Anexa Situatia sumelor incasate si a debitelor declarate si ca1culate, pentru contributii, majorari de intarziere, stopaj la sursa, penalitati pentru stopajul la sursa, la data de_ cat si la data de_ pentru P.F.A. M. V. .
Își mentine in totalitate toate celelalte motive din intampinarea depusa la instanta de fond.
In drept s-au invocat prevederile Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobandirea calitatii de asigurat, Codul de procedura fiscala.
În apărare, reclamantul M. V. a formulat întâmpinare
invocând nulitatea recursului pârâtei pentru lipsa motivării - fila 24.
Prin recursul declarat de reclamantul M. V.
s-a solicitat:
admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii reclamantului așa cum a fost formulată, cu consecința anulării:
deciziei de soluționare a contestației nr. E261 din data de_, emisă de către C. Județeană de A. de S. C. ;
deciziei de impunere nr. 364738/1 din data de_, pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS pe perioada 2006-2011, emisă de către C. Județeană de A. de S. C. ;
deciziei de impunere pentru stabilirea de debite accesorii nr. 364738/2 din data de_ datorate la FNUASS pe perioada 2006-2011, emisă de către C. Județeană de A. de S. C. ;
obligarea Casei de A. de S. C. la plata cheltuielilor de judecată, la fond și în recurs.
În motivare s-a arătat că:
Cu privire la necompetența materială a C.A.S. C. pentru stabilirea obligațiilor fiscale
În primul rând, trebuie observat că în doctrina relevantă de drept administrativ (O. Podaru, Drept administrativ, vol. 1, Actul administrativ (1), Repere pentru o teorie altfel, București, Ed. Hamangiu, 2010, p. 83 și urm.), unul din cele patru elemente ale oricărui act administrativ este competența. Competența a fost definită ca fiind aptitudinea organului de stat în a emite un act de putere publică pentru nașterea, modificarea sau stingerea raportului de drept administrativ dintre stat și particular. Deoarece competența este un element esențial al actului administrativ, aceasta nu poate fi determinată decât prin lege. Evident, consecința firească a încălcări acestui fapt atrage nulitatea actului administrativ.
Raportat la speța de față, din lectura art. 216 din Legea nr. 95/2006 rezultă în mod explicit concluzia că entitățile vizate - casele de asigurări de sănătate - pot procedeze doar la aplicarea măsurilor de executare silită pentru creanțele datorate către Fondul National Unic de A. Sociale de S. (FNUASS). Astfel, trebuie avut în vedere că organul cu o competență generală în materie fiscală din România este organul fiscal din raza domiciliului fiscal al contribuabilului, conform art. 32 - 33 C. pr. fise. În consecință, organul care are competența în materia emiteri deciziilor de impunere pentru creanțele datorate FNUASS este Administrația Finanțelor P. e C. -N. .
Cu privire la această chestiune, prima instanță a considerat, explicit, dar nemotivat, faptul că din lectura dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 95/2006 ar rezulta competența casei de asigurări de sănătate pentru stabilirea obligațiilor fiscale reprezentând contribuții de asigurări sociale de sănătate.
Cu toate acestea, instanța a citat și s-a referit expres la prevederile art. 35 din Ordinul Președintelui Casei Naționale de A. de S. nr. 617/2007 !!! Prin urmare, în ceea ce îl privește pe reclamant, apreciază că se impun cu forța evidenței următoarele constatări:
Competența organelor fiscale din structura A.N.A.F. pentru "administrarea" contribuții lor de asigurări sociale de sănătate, inclusiv în ceea ce privește stabilirea acestora, de curge din art. I alin. (3) lit. b) coroborat cu art. 32
33 C. pr. Fisc.
Respectând principiile expuse de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată, de la prevederile Codului de procedură fiscală (act juridic cu forța legii) nu s-ar putea deroga decât printr-un act juridic cu o forță cel puțin egală. Or, Ordinul Președintelui Casei Naționale de A. de S. nr. 617/2007 are o forță juridică inferioară și deci prin art. 35 din acest act normativ nu se poate deroga de la prevederile art. 1 alin. (3) lit. b) și art. 32 - 33 C. pr. fisc.
Oricum, în temeiul art. 2 alin. (2) C. pr. fisc., procedura de stabilire a obligațiilor fiscale cuprinsă în Codul de procedură fiscală este procedura de drept comun.
Nu există, în cuprinsul Legii nr. 95/2006, nicio dispoziție expresă care să plaseze sarcina stabilirii contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate în sarcina caselor de asigurări de sănătate.
Dimpotrivă, din lectura art. 216 și art. 261 din Legea nr. 95/2006 rezultă faptul că revine caselor de asigurări de sănătate doar competența luării măsurilor de executare silită, pe baza unor titluri executorii emise potrivit dreptului comun.
În această ambianță, apreciază că soluția Tribunalului C. este nemotivată și nelegală, actele administrative contestate fiind nule pentru lipsa competenței Casei de A. de S. C. .
Cu privire la nerespectarea art. 85 din Codul de procedură fiscală
În cazul în care se va trece peste considerentele de la punctul anterior, observă faptul că art. 85 C. pr. fisc. stabilește cadrul preliminar pentru individualizarea creanțelor datorate bugetului de stat. Astfel, conform acestui articol, creanțele datorate bugetului de stat se stabilesc doar prin declarație fiscală a contribuabilului sau prin decizie de impunere emisă de către organul fiscal.
Raportat la prima situație, un exemplu ar putea fi fostul art. 290 din Codul Fiscal care stabilea în sarcina contribuabilului - persoană juridică - obligația de a stabili, calcula și de a plăti impozitul pe clădiri. În acest sens, această declarație era asimilată de unei decizii de impunere sub rezerva verificării ulterioare. Această situație trebuie însă în mod expres prevăzută de lege.
În toate celelalte cazuri, obligațiile fiscal sunt individualizate obligatoriu prin decizie de impunere. Deciziile de impunere nu pot fi emise decât în urma unei declarații a contribuabilului sau în urma unei inspecții fiscale. Astfel, trebuie avut în vedere atât faptul că în speță nu există nicio declarație depusă de către reclamant la C.A.S. C., cât și faptul că C.A.S. C. nu a efectuat nicio inspecție fiscală.
În concluzie, cele două decizii de impunere sunt lovite de nulitate pentru nerespectarea cadrului preliminar emiterii deciziei de impunere.
Cu privire la acest argument, probabil prea subtil, Tribunalul Cluj n-a considerat potrivit să se pronunțe. Prin urmare, în ambianța art. 304 pct. 7 C. pr. civ., hotărârea primei instanțe trebuie oricum modificată.
Cu privire la nerespectarea dreptului la apărare [art. 43 alin. (2) lit. j) C. pr. fisc.]
Conform prevederilor art. 9 C. pr. fise, și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, înainte de luarea oricărei decizii în materie fiscală este necesară ascultarea contribuabilului. Or, după cum se poate observa, în cazul deciziilor de impunere contestate nu s-a procedat la audierea reclamantului, motiv pentru care decizia de impunere este, din punct de vedere formal, nelegală. În acest context, menționează că prin decizia civilă nr. 2615/_
, Înalta Curte de Casație și Justiție a sancționat drastic încălcarea dreptului la apărare, într-o situație similară, de către Direcția Generală a Finanțelor P. e C.
, procedând la anularea unei decizii de revocare a unor facilități fiscale în cuantum de 13.400.000 RON.
Pentru ca exercitarea dreptului la apărare, consacrat de art. 6 din Convenție și art. 9 C. pr. fisc., să fie efectivă, era necesar ca reclamantul să cunoască exact faptele concrete care îi sunt imputate și să poată răspunde în scris. În sprijinul solicitării reclamantului de respectare a dreptului la apărare înțelege să invoce și jurisprudența europeană relevantă (Curtea de Justiție Europeană, hotărârea din 18 decembrie 2008, afacerea C-349/07, Soprope - Organizacăes de Calcado Lda c. Fazenda P. a, cu participarea Ministerio P. oț. Astfel, așa cum subliniau judecătorii comunitari în hotărârea amintită, rezultă din jurisprudența Curții că principiul respectării dreptului la apărare impune ca orice persoană împotriva căreia se intenționează să se adopte o decizie care îi cauzează prejudicii să fie în măsură să își expună în mod util punctul de vedere (a se vedea printre altele Hotărâre a din 24 octombrie 1996, Comisia c. Lisrestal și alții, afacerea C-32/95 P, Culegere 1996, p. 1-5373, par. 21; Hotărârea din 21 septembrie 2000, Mediocurso c. Comisia, cauza C-462/98 P, Culegere 2000, p. 1- 7183, par. 36; Hotărâre a din 12 decembrie 2002, C. i, afacerea C-395/00, Culegere 2002, p. 1-11877, par. 51). Regula potrivit căreia destinatarul unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să aibă posibilitatea să își susțină observațiile înainte de adoptarea deciziei are drept scop ca autoritatea competentă să poată să țină cont în mod util de ansamblul elementelor relevante.
Pentru a asigura o protecție efectivă a persoanei sau a întreprinderii vizate, aceasta are ca obiect, printre altele, ca persoana sau întreprinderea respectivă să poată corecta o eroare sau să invoce anumite elemente privind situația lor personală pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut. În aceste condiții, pentru a se putea considera că beneficiarul acestui drept are posibilitatea de a-și face cunoscut punctul de vedere în mod util, respectarea dreptului la apărare presupune ca administrația să ia cunoștință, cu toată atenția necesară, de observațiile persoanei sau ale întreprinderii vizate.
Se va observa că asupra acestui argument prima instanță s-a pronunțat cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, întrucât:
din cuprinsul actelor administrative contestate nu rezultă nici faptul că s-ar fi procedat la audiere conform art. 9 alin. (1) C. pr. fisc., dar nici faptul că în speță ar fi fost considerate incidente prevederile art. 9 alin. (2) lit. d) C. pr. fise. (excepția de la regula audierii, pentru situația în care urmează să se ia măsuri de executare silită);
cu toate acestea, judecătorul fondului a afirmat răspicat faptul că " ... sunt incidente în cauză dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. d) C. pr. fise., întrucât pârâta pregătea un act de executare silită" .
Se va reține așadar faptul că în speță doamna judecător A. Rădulescu s-a substituit inspectorilor din structura Casei de A. de S. C. și le-a completat acestora motivarea actelor administrative fiscale contestate. Dincolo de exemplul de "imparțialitate" pe care un asemenea comportament îl oferă, se încalcă astfel, în mod abuziv și persiflant, principiul separației puterilor în stat, întrucât un reprezentant al puterii judecătorești își arogă și îndeplinește atribuții specifice reprezentanților puterii executive.
Separat de această constatare, se va observa că argumentul judecătorului fondului este oricum șchiop. Astfel, judecătorul confundă în mod evident faza stabilirii obligațiilor fiscale cu faza executării silite. În mod clar, în faza stabilirii obligațiilor fiscale nu se pune problema iminenței unor măsuri de executare silită, drumul până la emiterea somației/titlului executoriu trebuind să parcurgă etape precum: emiterea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de
impunere; comunicarea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere; respectarea termenului de contestare de 30 de zile; eventual, soluționarea contestației administrative; eventual, finalizarea litigiului judiciar având ca obiect anularea deciziei de impunere. Prin urmare, aplicabilitatea art. 9 alin. (2) lit. d) C. pr. fise. era oricum exclusă, fiind deci incidentă regula generală expusă de art. 9 alin. (1) C. pr. fise. Din moment însă ce această regulă a fost eludată de C. de A. de S. C., este evident faptul deciziile de impunere trebuiau anulate.
Cu privire la problema cotei de contribuții de asigurări de sănătate pentru anul 2009
Problema cotei de contribuție de asigurări de sănătate a fost una extrem de controversată atât datorită unor necorelări legislative, cât și datorită
faptului că, la nivel național, casele de asigurări de sănătate nu au știut să aplice legislația în mod unitar, iar C. Națională de S. și-a asumat În mod abuziv rolul de legislator.
Astfel, cota generală stabillită de către Legea nr. 95/2006 este în cuantum de 6,5%. Cu toate acestea, această cotă poate fi modificată prin legea bugetară anuală. Aceasta a fost și situația în speța noastră, deoarece O.U.O. nr. 226/2008, a stabilit o cotă de 5,5% pentru angajați, cu începere de la data de_ .
Problema litigioasă este faptul că în interpretarea caselor de sănătate noțiunea de " angajat" este interpretată în mod restrâns. Ori această interpretare nu poate fi primită deoarece creează o discriminare nejustificată între cei care se
află într-un raport de muncă caracterizat de subordonare și cei care obțin venituri din activități independente. Astfel, în opinia reclamantului noțiunea de "angajat" trebuie înțeleasă în mod larg. Aceasta este și intenția legiuitorului, care prin O.U.G. nr. 226/2008 operează doar cu noțiunile de angajat și angajator. Mai mult, și o analiză din punct de vedere istoric arată acest fapt, deoarece încă din perioada cancelarului Otto von Bismarck care a introdus în dreptul european noțiunea de asigurări sociale care opera cu cele două mari categorii: angajat și angajator. De asemenea, trebuie observat că toate cele 41 de case de asigurări de sănătate au aplicat cota de 5,5% pentru plățile trimestriale pe parcursul anului 2009. De abia în luna decembrie 2009 C. Națională de S. a emis o adresă - în fapt, un act fără valoare juridică - prin care le-a impus caselor de sănătate să aplice în mod retroactiv cota de 6,5% pe baza unei interpretări proprii. În acest sens, pentru toate aceste motive trebuie acceptat faptul că noțiunea de "angajat" se aplică și pentru profesiile liberale și că pentru anul 2009 pentru aceste persoane cota este de 5,5%.
În ceea ce îl privește pe reclamant, argumentele primei instanțe cu privire la această chestiune sunt neconvingătoare și nu reușesc să explice, cu suficientă claritate, opțiunea instanței pentru o anumită soluție. Este, în opinia reclamantului, un viciu de motivare care ar putea fi eventual suplinit de Curte, în cadrul unei analize mai largi privind normele juridice incidente în cauză.
Cu privire la stabilirea debitelor accesorii
Așa cum s-a afirmat în doctrină (D. Dascălu, C. A., Explicațiile teoretice și practice ale Codului de procedură fiscală, Ed. Rosetti, București, 2005, p. 319-320) stabilirea dobânzilor și penalităților, reprezintă o formă de răspundere civilă delictuală. Condițiile pentru angajarea acestei forme de răspundere juridică sunt aceleași din dreptul comun: vinovăția, prejudiciul sau raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Astfel, așa cum rezultă din doctrina pe care a invocat-o, simplă încălcare a unei obligații nu atrage angajarea răspunderii decât dacă a avut un caracter culpabil din partea debitorului. Având în vedere că organului fiscal îi revenea obligația de a proba aceste condiții, rezultă o flagrantă încălcare a dispozițiilor legale privind condițiile răspunderi civile delictuale, contribuabilul fiind obligat la plata accesoriilor pe baza unei răspunderi obiective.
Mai mult, învederează faptul că cei doi autori citați sunt și autori actualului Cod de procedură fiscală astfel se impune folosirea unei interpretării teleologice a acestor texte de lege.
În concluzie, se impunea oricum anularea deciziei de impunere a debitelor accesorii datorită încălcării dispozițiilor art. 998 - 999 din vechiul Cod Civil, cât și sancționarea practicii abuzive privind stabilirea accesoriilor pe baza unei răspunderi obiective.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea În Întregime a sentinței recurate și, pe fond, admiterea acțiunii reclamantului așa cum a fost formulată.
Cheltuieli de judecată
În temeiul art. 274 alin. 1 C. proc. civ., solicită obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat, în ambele instanțe, în cuantumul pe care îl va preciza în fața instanței cu ocazia dezbaterilor.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește competența materială a CAS C. de a stabili obligații fiscale și presupusa nerespectare a art. 85 Cod procec. fiscală, după cum
constant a reținut Î. Curte în jurisprudența sa, legalitatea unui act administrativ normativ se apreciază în raport cu legea în baza căreia a fost emisă. În cauză, Ordinul nr. 617/2007, emis de CNAS pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv de asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Național Unic de A. Sociale de S., a fost emis în temeiul dispozițiilor expres menționate din Legea nr. 95/206 privind reforma în domeniul sănătății (art. 211 alin.3, 213 alin.3 și 4, art. 216, 256-260 ș.a.) și al Statului Casei Naționale de A. de S., aprobat prin H.G. nr. 972/2006 (art. 7, 17
alin.(5) și art. 18 pct. 36).
Î. Curte a apreciat, raportat la prevederile art. 216 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care, în cazul neachitării la termen, conform legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, că dispozițiile art. 35 din Normele metodologice nu au caracter nelegal întrucât nu adaugă la lege și nici nu contravin sensului și spiritului legii în aplicarea căreia au fost adoptate.
Astfel, norma legală cuprinsă în art. 216 din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la dispozițiile cuprinse în Codul de procedură fiscală atunci când menționează atribuțiile execuționale ale Casei Naționale de A. de S. .
Împrejurarea că dispozițiile cuprinse în art. 35 al Normelor metodologice stipulează și posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către organul competent al CAS nu reprezintă o nelegală adăugare la textul legii sus-arătat care să contravină prevederilor cuprinse în Codul de procedură fiscală, în condițiile în care potrivit art. 141 din acest cod executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, de către organul de executare competent, care în cazul dat este chiar C. Națională de A. de S. .
Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele examinate conduce așadar la concluzia că prevederile art. 35 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2006 nu depășesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căruia a fost esențialmente emis și nu contravin legii, în condițiile în care, strict cu privire la obligațiile de plată către Fondul Național Unic de A. Sociale de
, în cadrul competențelor atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse și cele de emitere a titlurilor executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor cuprinse în O.G. nr. 92/2003.
O astfel de interpretare apare ca fiind și rațională în condițiile în care, astfel cum corect au arătat și recurentele, gestionarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, ca fond special ce se constituie din contribuția pentru asigurări de sănătate datorată, se realizează prin CNAS ca și prin casele de asigurări expres indicate, ceea ce demonstrează că aceste autorități se află direct și nemijlocit în posesia datelor necesare referitoare la cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate pentru a putea emite, prealabil executării silite propriu-zise, titlul executoriu, cu respectarea prevederilor art. 141 din Codul de procedură fiscală.
Cu privire la obligativitatea audierii contribuabilului
, potrivit art. 9 alin 1 din Codul de proced. fiscală, Curtea achiesează la susținerile intimatei potrivit cărora, în ipoteza în care urmează să se treacă la executare silită, această
obligație nu subzistă așa cum de altfel se statuează în alin 2 lit. de al aceluiași articol. Nu trebuie omisă nici vasta corespondență inițiată de reclamant care evidențiază în mod explicit poziția contribuabilului, fără a se mai putea invoca cu succes faptul că a fost lipsit de dreptul la apărare.
O altă problemă ridicată în speță este aceea de a ști dacă instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale pertinente incidente în materie, mai precis dacă a stabilit corect că recurentul reclamant datorează diferențe de contribuții la fondul național unic de asigurări de sănătate, prin aplicarea unui procent de 6,5% în loc de 5,5% cum i s-a calculat inițial.
Curtea apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică sub acest aspect.
Astfel, aferent anului fiscal 2009 pentru stabilirea regimului și cotei de contribuție la asigurările de sănătate se pune problema interpretării dispozițiilor OUG nr. 226 din 30 decembrie 2008.
OUG nr. 226/2008 privind unele măsuri financiar bugetare a fost declarată constituțională prin Decizia nr. 1166 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională publicată în Monitorul Oficial nr. nr. 750 din 10 noiembrie 2010.
Conform art. 2581alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății cotele de contribuții prevăzute la art. 257 si 258 se pot modifica prin legea bugetului de stat.
Astfel prin art. 1 din OUG nr. 226/2008 s-a prevăzut că:
Pentru anul 2009, cotele de contribuții pentru asigurările de sănătate, prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, se stabilesc după cum urmează:
5,5% pentru cota datorată de angajat, prevăzută la art. 257 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare;
5,2% pentru cota datorată de angajatori, prevăzută la art. 258 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare;
10,7% pentru cota datorată de persoanele prevăzute la art. 259 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare.
(2) Cotele prevăzute la alin. (1) se aplică începând cu veniturile aferente lunii ianuarie 2009.
Așa cum s-a constat anterior această ordonanță de urgență a fost constituționalizată, jurisdicția de contencios constituțional reținând în esență că:
"În ceea ce privește critica de neconstituționalitate privind emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 226/2008 cu încălcarea dispozițiilor art. 115 din Constituție, întrucât Guvernul nu este abilitat să emită ordonanțe de urgență prin care să afecteze dreptul la o indemnizație de asigurări sociale, se observă că interdicția emiterii de ordonanțe în baza unei legi de abilitare în domenii ce fac obiectul legilor organice privește numai ordonanțele simple. În temeiul dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, "Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora". Curtea constată că, în preambulul ordonanței în discuție, legiuitorul a motivat temeinic caracterul de urgență al acesteia, astfel încât, sub aspectul extrinsec al dispozițiilor de lege criticate, nu ne aflăm în prezența unor cauze de neconstituționalitate.";
Prin urmare și ținând seama de motivarea expusă de Guvern în preambulul ordonanței de urgență conform căruia intervenția legislativă era imperios necesară fiind determinată " …de necesitatea stabilirii cotelor de contribuții de asigurări sociale care se vor utiliza începând cu anul 2009 și a cuantumului ajutorului de deces, dat fiind faptul că legea bugetului de stat și legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe acest an, prin care se prevedea nivelul acestora, nu
sunt încă adoptate…
"; Curtea constată că modificarea cotelor de contribuții pentru asigurările de sănătate stabilite pentru anul 2009 este legală.
Curtea remarcă faptul că reclamantul invocă practic o diferență de tratament între angajați și celelalte persoane care datorează această cotă.
Această distincție este clar precizată în art. 1 alin. 1 lit. a) din OUG nr.
226/2008 și se aplică pe anul fiscal 2009.
Mai precis cota de contribuție la asigurările de sănătate se datorează de angajați la cota de 5,5 % iar pentru restul persoanelor cota de contribuție fixată de lege era de 6,5 % norma de modificare a art. 257 vizând exclusiv modificarea cotelor de asigurări de sănătate datorate de angajați adică de persoanele care prestează munca în temeiul unui contract individual de muncă.
Noțiunea de angajat are aceeași semnificație cu noțiunea de salariat prevăzută de art. 10 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Cum reclamantul recurent a obținut venituri și din activități independente, acesta datorează contribuția la asigurări de sănătate la cota de 6,5 %.
Cât privește principiul european al securității juridice, Curtea reține la nivel de principiu că analiza acestui principiu trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. art. 2581alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății introdus de pct. 1 al art. IV din Ordonanța de urgență nr. 88 din 20 noiembrie 2006 pentru modificarea si completarea unor acte normative prin care se acorda drepturi sociale, precum si unele masuri in domeniul cheltuielilor de personal, publicata în Monitorul Oficial nr. 941 din 21 noiembrie 2006, potrivit căruia cotele de contribuții prevăzute la art. 257 si 258 se pot modifica prin legea bugetului de stat.
OUG nr. 88/2006 a fost aprobată cu o completare prin Legea nr. 120/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 299 din 4 mai 2007, fără să fie afectată dispoziția legală analizată.
Astfel fiind, cel puțin începând cu anul fiscal 2008 și până în prezent cotele de contribuții la asigurările de sănătate se stabilesc anual prin legea bugetului de stat ceea ce a devenit o constantă în materie.
Astfel fiind, contribuabilul are acces la norma legală care stabilește cota de contribuție la asigurările de sănătate norma legale fiind redactată cu suficientă precizie ca acesta să își poată regla conduita astfel încât să fie în măsură să respecte pe deplin legea.
Chiar dacă în acest interval prin mai multe acte normative succesive s-au modificat cotele de contribuție, dispozițiile legale au fost redactate cu suficientă claritate astfel încât atât autoritatea publică cât și contribuabilii să poată înțelege și aplica legea.
Contribuția de asigurări sociale de sănătate având ca bază legală Legea 95/2006 reprezintă una din contribuțiile sociale obligatorii pe care angajații le datorează, neasimilându-se noțiunii de contribuție profesională obligatorie.
Trebuie remarcat însă că, potrivit legii, încheierea unei asigurări voluntare de sănătate, nu exclude obligația de a plăti contribuția pentru asigurări sociale de sănătate.
Prin urmare, prevederile art.208 din Legea 95/2006 consacră participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Obligația virării contribuției pentru asigurările sociale de sănătate revine și persoanelor fizice care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate să desfășoare activități independente.
Reclamantul a realizat venituri impozabile din desfășurarea unei activități libere care se supun impozitului pe venit și avea obligația legală de a plăti o contribuție lunară către fondul național unic de asigurări sociale de sănătate în
forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor impozabile.
Reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de depunere a declarațiilor prevăzute atât de OG 92/2003 și art.215 din Legea 95/2006, iar stabilirea obligațiilor sale fiscale în această materie s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de către organul fiscal în temeiul prev.art.83 alin.4 din OG 92/2002.
Chiar dacă reclamantul nu ar fi beneficiat în mod voluntar de asigurările publice de sănătate, ar fi avut, în temeiul legilor organice care au reglementat sistemul de asigurări sociale de sănătate, obligativitatea de a contribui la fondul național de asigurări de sănătate indiferent de opțiunea acestuia de a nu accesa sistemul public de sănătate.
Mai mult, drepturile și obligațiile asiguraților sunt stabilite anual prin contractul cadru, așa cum stipulează art.217 din Legea 95/2006. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicarea a cestuia.
Ca atare, nerecunoașterea caracterului exigibil al acestei creanțe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora ele se calculează, ar contraveni principiului nemo censetur ignorare lege.
Obligația de plată se naște la data realizării venitului și nu în virtutea contractului de asigurare.
Prin urmare, nu se poate admite că reclamantul ar putea fi ținut numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabilă.
Inconsecvența primei instanțe în alcătuirea silogismului judiciar este evidentă. Pe de-o parte, prima instanță consideră că adagiul nemo censetur legem ignorare reprezintă o prezumție irefragabilă de cunoaștere a legii în ceea ce privește obligația de plată a contribuției, iar pe de altă parte, înlătură obligația de plată a accesoriilor datoriei principale pe temeiul erorii de drept.
Atâta timp cât reclamantul nu putea invoca necunoașterea legii, falsa reprezentare asupra prevederilor legale în ceea ce privește obligația principală de a contribui la fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, el nu avea posibilitatea de a se prevala de eroarea de drept și anume de falsa reprezentare a realității în ceea ce privește modul de calcul al accesoriilor care însoțesc obligația principală.
Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt protejarea asiguraților față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident și asigurarea protecției asiguraților în mod universal, echitabil și nediscriminatoriu în condițiile utilizării eficiente a fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. Aceste obiective se realizează pe baza principiului solidarității și subsidiarității în constituirea și utilizarea fondurilor precum și în temeiul principiului participării obligatorii la constituirea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că obligativitatea asigurării și contribuției la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem și anume, principiul solidarității (decizia CC 705/_, 1011/_ ).
Curtea Constituțională a statuat de asemenea că sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal datorită solidarității celor care contribuie.
Prin urmare, Curtea apreciază că încheierea contractului de asigurare are doar valoare administrativă, de luare în evidență, dobândirea calității de asigurat realizându-se în temeiul legii și nu în virtutea contractului.
Obținerea calității de asigurat despre care vorbește art.259 alin.7 din Legea 95/2006 se referă doar la raporturile dintre C. de A. și asigurat, neavând relevanță asupra obligativității plății contribuției.
Prin urmare, organul fiscal putea emite decizia de impunere din oficiu, întrucât, potrivit art.216, 259 alin.7, 261 din Legea 95/2006, Casele de A. de
S. au abilitarea legală de a proceda la recuperarea sumelor restante datorate fondului și a majorărilor de întârziere aferente în condițiile OG 92/2003.
Față de toate aceste considerente, în baza art. 312 Cod proced. civilă Curtea va admite recursul declarat de C. DE A. DE S. C. împotriva sentinței civile nr. 7855 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o va modifica în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea.
Va respinge în același timp recursul declarat de M. V. împotriva aceleași hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C. DE A. DE S. C. împotriva sentinței civile nr. 7855 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o modifică în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea.
Respinge recursul declarat de M. V. împotriva aceleași hotărâri. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, M. H. | JUDECĂTOR, D. M. | JUDECĂTOR, F. T. |
GREFIER, D. C. |
Red.M.H./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: A. Rădulescu
