Decizia civilă nr. 403/2013. Anulare proces verbal de contravenție
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 403/2013
Ședința publică din data de 20 Iunie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: A. P. M. JUDECĂTOR D. E. L. JUDECĂTOR I. P.
GREFIER I. D. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul C. I. împotriva sentinței civile nr. 11392/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr._, având ca obiect anulare proces verbal de contravenție .
Cauza s-a dezbătut în ședința publică din 6 iunie 2013 dată la care pronunțarea hotărârii a fost amânată, din lipsă de timp pentru deliberare, pentru data de 13 iunie 2013, respectiv pentru data de azi 20 iunie 2013.
Deliberând, constată:
T R I B U N A L U L
Prin sentința civilă nr. 11392/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr._ a fost respinsă ca fiind neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petentul C. I. împotriva procesului-verbal de contravenție seria PLR nr. 1833 încheiat la data de_ de intimata P. L. A M. B. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin procesul-verbal de constatare a contravenției seria PLR nr. 1833, încheiat la data de_ de către intimata P. L. a M. B., s-a aplicat petentului C. I. sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 140 lei, pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 99 alin. 1 pct. 3 din OUG nr. 195/2002, republicată, reținându-se în sarcina sa că la data de_, ora 16,40, a traversat în calitate de pieton Bulevardul Independenței, dinspre magazinul alimentar "Stefy 2002" înspre Spitalul Județean B. -Năsăud "Cronici-Reumatologie-Recuperare-ORL";, loc în care traversarea străzii de către pietoni este interzisă.
Actul sancționator îndeplinește toate cerințele de legalitate prevăzute la art. 17 din OG 2/2001 sub sancțiunea nulității absolute (cuprinde mențiunile privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, fapta săvârșită, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator).
Referitor la temeinicia procesului-verbal de contravenție atacat, instanța a reținut că petentul nu a prezentat dovezi care să infirme starea de fapt reținută în cuprinsul său, cu toate că sarcina probei îi revenea conform art. 1169 C.civ., mai mult a făcut vorbire în cuprinsul plângerii despre o altă presupusă faptă contravențională care nu are legătură cu fapta pentru care a fost sancționat și care a fost constatată direct și nemijlocit de agentul instrumentator, prin propriile simțuri.
Având în vedere aspectele relevate mai sus, instanța în temeiul art.34 din OG 2/200l, a respins plângerea petentului, ca fiind neîntemeiată, menținând totodată procesul-verbal și sancțiunea aplicată (la minimul prevăzut de lege), ca temeinice și legale.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, recurentul C. I. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii plângerii contravenționale.
În motivare, s-a arătat că prima instanța nu a intrat în cercetarea fondului cererii petentului, în ciuda faptului că prin plângerea depusă a reliefat natura disputei, în termeni exacți si conciși, explicând contextul în care a fost întocmit PV1833 (privind presupusa contravenție), instanța reținând, printre altele, că recurentul indică în cuprinsul plângerii o altă presupusă faptă
contravențională, nereieșind din cererea sa un asemenea lucru, acesta arătând derularea faptelor de la fața locului și împrejurarea în care a fost legitimat.
Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra solicitării sale de a se dispune politiei locale să comunice locul exact în care se afla agentul, în momentul în care, prin "propriile simțuri", a apreciat că recurentul ar fi cel care a traversat strada prin loc nepermis și, evident nu dispune acest lucru, deși era absolut necesar, pentru ca instanța, potrivit prerogativele sale, să manifeste rolul activ în ceea ce privește administrarea tuturor probelor utile, pertinente și concludente pentru aflarea adevărului prin astfel de demersuri instanța putând aprecia obiectivitatea "constatărilor agentului prin propriile simțuri", asupra cărora, într-un asemenea caz cum este cel dedus judecății tocmai putinței de a intervenii subiectivismul, eroarea, confuzia, neexistând mijloace de măsurare, instantanee/poze - cum de exemplu procedează politia locală pozând/imortalizând constatarea, la găsirea unui autovehicul parcat ilegal) justiția să poată obiectiva împrejurarea în dispută.
Instanța absolutizează prezumția de legalitate și temeinicie a PV, neglijând sau ignorând dreptul recurentului la prezumția de nevinovăție, făcând abstracție de jurisprudența CEDO potrivit căreia faptele contravenționale se subsumează noțiunii autonome de "acuzație in materie penala", ceea ce presupune un tratament adecvat al părților, cu tot ce derivă dintr-un asemenea deziderat, inclusiv sarcina probei.
Instanța de fond nu observă contradicția din PV contestat, deși aceasta a fost reliefată de recurent, adică aspectul susținerilor agentului, stupiditatea acestora până la urmă și refuzul martorilor în a confirma cele relatate, pretinse, consemnate de agent.
Instanța de fond nu observă că sub aspectul temeiniciei și legalității PV în discuție, există vicii evidente, astfel că raportat la prevederile art. 19 din OG 2/2001 nu ne găsim în situația lipsei vreunui martor, ci ne găsim în situația în care martorii refuză să confirme ceea ce a menționat agentul, deci martorii au existat, martori la împrejurare au fost (după cum de altfel relatează însuși agentul, de două ori), dar agentul nu-i identifică/legitimează/consemnează cu date personale, pentru că nu-i împărtășeau presupusele constatări privitoare la persoane sa.
Deși prevederile art. 16(2) din OG 2/2001 reglementează clar (sub sancțiunea nulității PV) obligația agentului referitoare la obiecțiuni, agentul Voivod nu l-a încunoștințat și nici nu a consemnat distinct obiecțiunile sale.
Se mai arată că recurentul era în zona descrisă de agent în calitate de conducător auto și a oprit (legal) urmare unui apel telefonic, în această ordine de idei solicită a se încuviința în probatoriu, declarația extrajudiciară a persoanei care l-a sunat și i-a înmânat câteva acte ale firmei asupra căreia are însărcinări oficiale.
Intimata P. L. a municipiului B., legal citată, nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs precum și sub toate aspectele, potrivit disp.art.304/l C.pr.civ, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, făcând o corectă interpretare a probelor administrate și o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale în materie.
Astfel, tribunalul constată că în mod judicios prima instanță a respins plângerea contravențională formulată de petentul recurent, reținând legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție seria PLR nr. 1833, încheiat la data de_ de către intimata P. L. a M.
.
În acest sens, corect a statuat instanța de fond asupra legalității actului constatator, acesta nefiind afectat de cauze de natură a atrage sancțiunea nulității.
Astfel, recurentul susține încălcarea prevederilor art. 16 alin. 7 și art. 19 din OG nr. 2/2001. Aceste critici de nelegalitate nu se fondează, sens în care tribunalul subliniază următoarele aspecte:
Procedând în prealabil la a distinge între nulitățile absolute și cele relative, pe de o parte, și nulități virtuale și exprese pe de altă parte, distincție care conduce la concluzia că, din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, nu orice nulitate expresă reprezintă în același timp și o nulitate absolută, trebuie reținut că omisiunile invocate de petentul recurent, nu se regăsesc printre cauzele de nulitate absolută care se pot invoca și din oficiu, limitativ prevăzute de art. l7 din OG 2/200l. Prin urmare, singurul criteriu apt de a determina regimul juridic al unei eventuale nulități ce ar putea opera în temeiul textului de lege invocat de recurentă, este cel al determinării interesului social protejat de norma legală. Or, este evident că în speță acesta nu este unul de ordine publică, ci unul de ordin privat, ceea ce poate atrage doar sancțiunea nulității relative, sancțiune operabilă doar
condiționat de invocarea și dovedirea de către petentul recurent a producerii unei vătămări ce nu s- ar putea înlătura în alt mod, consecință directă a consemnărilor deficitare ale agentului constatator.
În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă, în soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. XXII din_, ale cărei statuări sunt obligatorii prin efectul prevederilor art. 330 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ.
Or, în cauză, o atare vătămare nu subzistă în condițiile în care petentului recurent nu i s-a îngrădit dreptul de a solicita în fața instanței administrarea de probe în vederea dovedirii stării de fapt susținute de acesta, inclusiv de a formula toate obiecțiunile în cadrul plângerii contravenționale exercitate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției.
Nici încălcarea prevederilor art. 19 din OG nr. 2/2001 nu este dată câtă vreme, în acord cu prevederile alin. 3 al acestui text de lege, în actul constatator s-a indicat motivul pentru care acesta s-a încheiat în lipsa contravenientului dar și a martorilor conform alin. 1 al art. 19, respectiv împrejurarea refuzului de colaborare a martorilor identificați la fața locului, aspect ce exclude culpa agentului constatator.
Aserțiunile recurentului cu privire la valoarea probantă a procesului-verbal de contravenție, sens în care se prevalează de prezumția de nevinovăție, sunt doar parțial corecte, după cum urmează:
Acceptându-se că, în acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg (recurentul are probabil în vedere cauza Anghel c. României), petentul este prezumat a fi nevinovat, conform aceleiași jurisprudențe a Curții europene privitoare la prezumții și limita rezonabilă pe care statele nu trebuie să o depășească în folosirea lor (cauza Blum c. Austriei), și procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, care este una relativă, putând fi răsturnată prin dovada contrarie și trebuind a fi raportată și la alte mijloace de probă. Desigur, cum aceasta din urmă nu trebuie utilizată până la limita la care pretinsul contravenient să fie obligat a-și proba nevinovăția, pentru identitate de rațiune, nici prezumția de
nevinovăție invocată de petentul recurent nu trebuie absolutizată.
Totodată, împrejurarea că sarcina probei revine petentului sancționat contravențional (care prin exercitarea dreptului de a formula plângere contravențională supune instanței legalitatea și temeinicia procesului-verbal) nu încalcă dreptul la un proces echitabil și nici prezumția de nevinovăție asimilabilă dreptului penal, întrucât plângerea contravențională presupune o judecată contradictorie cu toate garanțiile procesuale care decurg din acestea.
Or, întemeiat s-a reținut de către instanța de fond împrejurarea că starea de fapt menționată de agentul constatator nu este infirmată de probele administrate în cauză, dimpotrivă, săvârșirea faptei contravenționale fiind reținută ca urmare a unei constatări directe, prin propriile simțuri ale agentului constatator. De altfel, este de subliniat și faptul că, deși potrivit art. 129 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, părțile au îndatorirea să-și probeze pretențiile și apărările, petentul nu a produs dovezi în sprijinul afirmațiilor sale vizând netemeinicia procesului-verbal de contravenție, înțelegând ca abia în fața instanței de recurs să solicite proba cu o mărturie extrajudiciară, probă respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 305 C.pr.civ., în ședința publică din data de_, declarația extrajudiciară neputând fi asimilată unui înscris în sensul prevederilor legale menționate.
Mai mult, deși petentul recurent putea solicita, în fața instanței de fond, audierea martorului la care face referire în declarația de recurs, acesta, în mod nejustificat, nu a uzat de această posibilitate.
Așadar, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 34 din OG nr. 2/2001, tribunalul urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de petentul-recurent C. I., în cauză nefiind incidente nici alte motive de nulitate absolută care să poată fi invocate și din oficiu de instanță conform art. 3041Cod procedură civilă, de natură a afecta valabilitatea sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul C. I. , cu domiciliul ales în municipiul B. str. R. nr. 2A, sc. B, ap. 14, județul B. -Năsăud, împotriva sentinței civile nr. 11392/_ pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi_ .
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
A. P. M.
D.
E.
L.
I.
P.
GREFIER,
D. M.
Red/dact: MAP/HVA
_ / 4 ex Jud. fond:OG
