Sentința civilă nr. 1058/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -N.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1058/2013
Ședința publică din data de 30 Mai 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: B. L. T. GREFIER: M. D.
Pe rol fiind judecarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul
S. I., împotriva pârâtei C. DE A. DE S. B. -N., având ca obiect anulare act administrativ.
Cauza s-a judecat la fond la data de 16 mai 2013, concluziile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
T R I B U N A L U L
Deliberând, constată:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamantul S. I. a chemat în judecată pârâta C. de A. de S. B. -N. solicitând anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 32/2012 a Casei de A. de S. B. -N. ; anularea deciziei de impunere din oficiu nr. 15627.1/_ a Casei de A. de S. B. -N. ; anularea deciziei de impunere din oficiu nr. 15627.3/_ a Casei de A. de S. B. -N. ; suspendarea deciziilor de impunere din oficiu nr. 15627.1/_ și respectiv nr. 15627.3/_, până la soluționarea pe fond a prezentei cauze și obligarea Casei Județene de A. de S. B. -N. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivare s-a arătat că prin deciziile de impunere din oficiu emise de C. de A. de S.
B. -N. la data de_ s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale reprezentând contribuției la Fondul Național Unic de A. Sociale de S. și accesorii, după cum rezultă din cele două decizii.
Prin contestațiile formulate la data de_, reclamantul a contestat cele două decizii - de impunere, invocând argumente legate de lipsa calității sale de asigurat, precum și alte aspecte de procedură. Prin decizia de soluționare a contestației nr. 35/2012, C.A.S. B-N a respins aceste argumente, fără a analiza în fapt, în mod temeinic, motivele expuse în cuprinsul contestației.
Astfel, în primul rând se invocă principiul de drept european cu privire la securitatea raporturilor juridice. În acest sens, din analiza acestui principiu rezultă ideea potrivit căreia comportamentul Statului nu trebuie să cauzeze particularului un prejudiciu. Această concluzie este accentuată în cadrul raporturilor de drept public, unde particularul poate suferi importante pagube materiale, în condițiile în care cuantumul debitelor accesorii este mult mai mare decât în dreptul privat. Mai mult, în dreptul public termenele de prescripție sunt mult mai lungi decât cele din dreptul privat, ceea ce îl expune pe particular la riscul de a trebui să plătească niște debite foarte mari într-un termen foarte scurt de timp.
Raportat la speța de față, C.A.S. B. -N. pretinde faptul că are dreptul de a emite decizii de impunere din oficiu fără ca nicio altă formalitate să fie îndeplinită. În cazul în care contribuabilul ar fi datorat vreo sumă de bani Fondului Național Unic de A. Sociale de S., s-ar fi putut emite o decizie de impunere și s-ar fi evitat acumularea debitelor accesorii care în speța de față sunt aproape egale cu debitul principal. C.A.S. B-N a dorit să amâne acest moment pentru ca debitele accesorii să fie cât mai mari. Această omisiune a C.A.S. B-N este un abuz de drept cât se poate de clar. Nu trebuie scăpat din vedere de către instanță faptul că prin Noul cod civil s-a consacrat în mod legislativ abuzul de drept (art. 15). în cazul în care se va considera că se datorează debitul
principal, în lumina abuzului de drept comis de către C.A.S. B-N, ar fi echitabil ca instanța să anuleze deciziile de impunere măcar pentru debitele accesorii.
Mai mult, nu trebuie scăpat din vedere faptul că Legea nr. 95/2006 nu conține nicio sancțiune implicită pentru nedepunerea declarațiilor. Acest punct de vedere a fost confirmat și de către Decizia nr. 791 din data de_ a Curții de Apel Galați - Secția de Contencios Administrativ și fiscal.
Mai departe, nu trebuie scăpate din vedere nici prevederile art. 222 din Legea nr. 95/2006, respectiv art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 972/2006 care reglementează funcționarea Casei Naționale de
A. de S., care stipulează în mod clar obligația caselor de sănătate de a-1 informa pe contribuabil cu privire pachetul de servicii de care beneficiază, nivelul de contribuție pe care o datorează și modalitatea de plată. Această obligație trebuie îndeplinită anual. Din aceste texte de lege rezultă și mai clar abuzul de drept pe care 1-a comis C.A.S. B-N.
De asemenea, se arată că potrivit art. 222 din Legea nr. 95/2006, respectiv art. 4 alin. (3) din
H.G. nr. 972/2006 stabilesc un drept la informare al contribuabilului. Așadar, aceste drepturi sunt - stabilite doar pentru cei ce au calitate de asigurați, iar aceștia nu sunt, potrivit art. 211 din Legea nr. 95/2006, decât cei ce au încheiat un contract de asigurare. De altfel, chiar și în art. 4 alin. (4) din
H.G. 972/2006 se prevede obligativitatea încheierii contractului de asigurare cu casele de asigurări direct sau prin angajator. Legiuitorul a stabilit anumite drepturi pentru persoanele asigurate, astfel că a admite că există și persoane neasigurare (adică fără respectarea art. 211), care ar datora aceste contribuții înseamnă a recunoaște implicit și că aceste persoane au dreptul la informare. Cum legiuitorul a stabilit expres ce drepturi au persoanele asigurare, adică cele ce au încheiat un contract, implicit a stabilit că celelalte persoane nu sunt asigurați și nu au acest drept. Dacă Legea nr. 95/2006 ar fi stabilit un sistem obligatoriu de plată al acestor contribuții nu ar fi trebuit să condiționeze plata acestora de prestarea serviciilor medicale.
În aceeași notă, dacă ar fi fost obligatorie asigurarea și plata contribuției de asigurări de sănătate, implicit mecanismul de funcționare ar fi trebuit să fie independent de faptul plății, adică persoana care nu a încheiat contract de asigurare să fi putut beneficia de serviciile medicale chiar dacă nu au contract (odată ce ar fi fost ope legis), iar aceasta să fie un simplu debitor ce urma să achite de bunăvoie sau să fie executat silit. Or, dimpotrivă, art. 211 alin. (11) din Legea nr. 95/2006, stabilește categoric că asigurații au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plății contribuției la fond. Din altă perspectivă această modalitate de reglementare este corectă, suprapunându-se noțiunii de contribuție, căci numai impozitul este o plată bănească obligatorie, generală și fără obligația statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat (art. 7 pct. 10 din Codul fiscal).
Mai mult, art. 220 din Legea nr. 95/2006 reglementează tipul de servicii de care beneficiază persoanele care nu fac dovada calității de asigurat. Deci, legiuitorul, prin această dispoziție, recunoaște că există categorii de persoane care nu fac dovada calității de asigurat și care totuși beneficiază de anumite servicii. S-ar putea susține că în această categorie ar intra persoanele ce nu realizează venituri, însă acest argument nu este susținut de modul de redactarea a acestui text și nici de condițiile din art. 211, ce stabilește modul de dobândire a calității de asigurat. Art. 220 privește generic persoanele ce nu fac dovada calității de asigurat. Dacă s-ar fi vizat strict categoria persoanelor ce nu realizează venituri trebuia să menționeze expres faptul că "Persoanele ce nu realizează venituri beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgențelor...". Concluzia ce se desprinde este că pot fi și persoane care nu sunt asigurate, unele beneficiind de servicii medicale în virtutea legii, dar și altele care neîncadrându-se în enumerarea legală nu beneficiază de servicii medicale pentru că nu au calitatea de asigurat nici legal, nici convențional.
Totodată, art. 259 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 stabilește că persoanele care nu sunt salariate au obligația să comunice direct casei de asigurări alese veniturile pe baza contractului de asigurare. Fără îndoială textul stabilește că raportul juridic are o natură contractuală ce are la bază voința persoanei, odată ce face trimitere la casa de asigurări aleasă și obligația este pe baza contractului de asigurări.
Necompetența materială a C.A.S. B. -N. în a stabili obligații fiscale, în primul rând, trebuie observat că în doctrina relevantă de drept administrativ, unul din cele patru elemente ale oricărui act administrativ este competența. Competența a fost definită drept aptitudinea organului de stat în a emite un act de putere publică pentru nașterea, modificarea sau stingerea raportului de drept
administrativ dintre stat și particular. Deoarece competența este un element esențial al actului administrativ, aceasta nu poate fi determinată decât prin lege. Evident, consecința firească a încălcării regulilor privitoare la competență este nulitatea actului administrativ.
Raportat la această speță, din lectura art. 216 din Legea nr. 95/2006 (formele în vigoare pe parcursul perioadei 2006 - 2011) rezultă în mod explicit concluzia că entitățile vizate - casele de asigurări de sănătate - pot procedeze doar la aplicarea măsurilor de executare silită pentru creanțele datorate către FNUASS. Astfel, trebuie avut în vedere că organul cu o competență generală în materie fiscală din România este organul fiscal din raza domiciliului fiscal al contribuabilului, conform art. 32 - 33 Cod procedură fiscală. În consecință, organul care are competența în materia emiteri deciziilor de impunere pentru creanțele datorate Fondului Național Unic de A. Sociale de S. este Administrația Finanțelor Publice B. .
În concluzie, ambele decizii de impunere din oficiu emise de C.A.S. B-N sunt lovite de nulitate, datorită faptului că sunt emise de un organ necompetent.
În cazul în care se va trece peste considerentele de la punctul anterior, se observă faptul că art. 85 C. pr. fisc. stabilește cadrul preliminar pentru individualizarea creanțelor datorate bugetului de stat. Astfel, conform acestui articol, creanțele datorate bugetului de stat se stabilesc doar prin declarație fiscală a contribuabilului sau prin decizie de impunere emisă de către organul fiscal. Raportat la prima situație, un exemplu ar putea fi fostul art. 290 din Codul Fiscal care stabilea în sarcina contribuabilului - persoană juridică - obligația de a stabili, calcula și de a plăti impozitul pe clădiri. în acest sens, această declarație era asimilată de unei decizii de impunere sub rezerva verificării ulterioare. Această situație trebuie însă în mod expres prevăzută de lege.
În toate celelalte cazuri, obligațiile fiscal sunt individualizate obligatoriu prin decizie de impunere. Deciziile de impunere nu pot fi emise decât în urma unei declarații a contribuabilului sau în urma unei inspecții fiscale. Astfel, trebuie avut în vedere atât faptul că în speță nu există nicio declarație depusă de către reclamant la C.A.S. B-N, cât și faptul că C.A.S. B-N nu a efectuat nicio inspecție fiscală.
În concluzie, cele două decizii de impunere sunt lovite de nulitate absolută pentru nerespectarea cadrului preliminar emiterii deciziei de impunere.
Conform prevederilor art. 9 C. pr. fisc. și art. 41 alin. (2) din Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, înainte de luarea oricărei decizii în materie fiscală este necesară ascultarea contribuabilului. Or, după cum se poate observa, în cazul deciziilor de impunere contestate nu s-a procedat la audierea reclamantului, motiv pentru care deciziile de impunere sunt. din punct de vedere formal, nelegale. De altfel, conform art. 43 alin. (2) lit. j) C. pr. fisc. În cuprinsul deciziei de impunere este obligatoriu să se facă mențiuni referitoare la audierea contribuabilului.
În acest context, se menționează că prin decizia civilă nr. 2615/_ Înalta Curte de
ție și Justiție a sancționat drastic încălcarea dreptului la apărare, într-o situație similară, de către Direcția Generală a Finanțelor Publice C., procedând la anularea unei decizii de revocare a unor facilități fiscale în cuantum de 13.400.000 lei.
Pentru ca exercitarea dreptului la apărare, consacrat de art. 6 din Convenție și art. 9 C. pr. fisc, să fie efectivă, era necesar ca reclamantul să cunoască exact faptele concrete care îi sunt imputate și să poată răspunde în scris. În sprijinul solicitării reclamantului de respectare a dreptului la apărare înțelege să invoce și jurisprudența europeană relevantă (Curtea de Justiție Europeană, hotărârea din 18 decembrie 2008, afacerea C-349/07, Sopropé - Organizaqoes de Calcado Lda c. Fazenda Pública, cu participarea Ministerio Público). Astfel, așa cum subliniau judecătorii comunitari în hotărârea amintită, rezultă din jurisprudența Curții că principiul respectării dreptului la apărare impune ca orice persoană împotriva căreia se intenționează să se adopte o decizie care îi cauzează prejudicii să fie în măsură să își expună în mod util punctul de vedere (a se vedea printre altele Hotărârea din 24 octombrie 1996, Comisia c. Lisrestal și alții, afacerea C-32/95 P. Culegere 1996, p. 1-5373, par. 21; Hotărârea din 21 septembrie 2000, Mediocurso c. Comisia, cauza C-
462/98 P, Culegere 2000, p. 1-7183, par. 36; Hotărârea din 12 decembrie 2002, Cipriani, afacerea C-395/00, Culegere 2002, p. 1-11877, par. 51). Regula potrivit căreia destinatarul unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să aibă posibilitatea să își susțină observațiile înainte de adoptarea deciziei are drept scop ca autoritatea competentă să poată să țină cont în mod util de ansamblul elementelor relevante. Pentru a asigura o protecție efectivă a persoanei sau a întreprinderii vizate,
aceasta are ca obiect, printre altele, ca persoana sau întreprinderea respectivă să poată corecta o eroare sau să invoce anumite elemente privind situația lor personală pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut. în aceste condiții, pentru a se putea considera că beneficiarul acestui drept are posibilitatea de a-și face cunoscut punctul de vedere în mod util, respectarea dreptului la apărare presupune ca administrația să ia cunoștință, cu toată atenția necesară, de observațiile persoanei sau ale întreprinderii vizate.
Având în vedere faptul că în speță, contribuabilul nici măcar formal nu a beneficiat de exprimarea punctului său de vedere, se impune cu fermitate constatarea nulității deciziilor de impunere.
După cum s-a indicat și în cuprinsul contestației, raportat la prevederile art. 43 alin. (2) lit. e) C. pr. fisc, deciziile de impunere din oficiu nu sunt motivate în fapt. Niciuna dintre decizii nu face referire la vreo probă administrată sau la alte elemente care ar fi putut contura starea de fapt fiscală.
Prin urmare, inclusiv pentru acest element, observând și dispozițiile art. 41 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la obligativitatea administrației de a-și motiva deciziile, considerăm că ambele decizii de impunere trebuie anulate.
În egală măsură, potrivit dispozițiilor art. 98 C. pr. fisc. Stabilirea obligațiilor fiscale, în cadrul unei inspecții fiscale, se poate face doar pentru cei trei ani anteriori inspecției fiscale (in concreto, în anul 2012 se puteau stabili obligații fiscale doar pentru anii 2011, 2010 și 2009).
Întrucât în speță s-au stabilit obligații fiscale și pentru perioada 2007 - 2008, este evident faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 98 C. pr. fisc, ceea ce trebuie să conducă de asemenea la anularea deciziilor de impunere.
Așa cum s-a afirmat în doctrină (D. Dascălu, Cătălin A., Explicațiile teoretice și practice ale Codului de procedură fiscală, Ed. Rosetti, București, 2005, p. 319-320), stabilirea dobânzilor și penalităților, reprezintă o formă de răspundere civilă delictuală. Condițiile pentru angajarea acestei forme de răspundere juridică sunt aceleași din dreptul comun: vinovăția, prejudiciul sau raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Astfel, așa cum rezultă din doctrina pe care am invocat-o, simplă încălcare a unei obligații nu atrage angajarea răspunderii decât dacă a avut un caracter culpabil din partea debitorului. Având în vedere că C.A.S. B. -N. îi revenea obligația de a proba aceste condiții, rezultă o flagrantă încălcare a dispozițiilor legale cu privire la condițiile răspunderi civile delictuale, contribuabilul fiind obligat la plata accesoriilor pe baza unei răspunderi obiective. Mai mult, învederăm Onoratei Instanțe faptul că cei doi autori citați sunt și autori actualului Cod de procedură fiscală astfel se impune folosirea unei interpretării teleologice a acestor texte de lege.
în concluzie, se impune anularea deciziilor de impunere, ca o sancțiune a unei practici abuzive privind stabilirea accesoriilor pe baza unei răspunderi obiective.
În conformitate cu prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, se solicită suspendarea executării deciziilor de impunere din oficiu, până la soluționarea pe fond a acțiunii având ca obiect anularea acestora, apreciind că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii de suspendare, respectiv:
Există un "caz bine justificat". în acest sens, se face trimitere la toate elementele de nelegalitate mai sus menționate, apreciind că ansamblul acestora pot și trebuie să configureze o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care în mod curent se bucură toate actele administrative fiscale;
Necesitatea "prevenirii unei pagube iminente". Asupra acestei chestiuni, se învederează faptul că paguba nu este iminentă, ci extrem de actuală. Astfel, deși reclamantul a formulat contestație la executare silită împotriva unor titluri executorii emise pentru aceleași sume de bani și deși, aceste titluri au desființate irevocabil de către instanțele de judecată, pârâta a continuat în mod nejustificat să îi poprească contul bancar unde încasează pensia (dosar nr. 11682/1902011).
În aceste condiții, având în vedere faptul că instituția poate proceda la blocarea conturilor sale, cu consecințe ireparabile în ceea ce privește starea de trai, se apreciază că este nevoie de o măsură a suspendării deciziilor de impunere din oficiu contestate.
În temeiul art. 274 alin. 1 C. proc. civ., se solicită obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.
Pârâta C. de A. de S. B. -N. a depus la dosar întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat că suspendarea executării unui act administrativ fiscal este o măsura excepțională care nu poate fi dispusă decât în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente - cazuri care prin prisma art.14,15 din L.554/2004 reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natura să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a activității ce i s-ar produce reclamantului în cazul unei executări imediate.
Raportat la ansamblul circumstanțelor speței și intereselor prezente, contestatorul nu are niciun argument aparent valabil de nelegalitate a actelor administrative contestate care să justifice temeinicia suspendării.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Condiția existenței unui caz bine justificat ar fi îndeplinită în situația în care în speță se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
In acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege.
In speța de față, argumentele prezentate de către contestator se referă la necompetența CAS BN de a emite decizii de impunere, lipsa caracterului obligatoriu a plății acestui tip de contribuție, insa acestea nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei administrative contestate, susținerile sale nefiind susținute juridic chiar si la o privire formală asupra actelor administrative a căror suspendare se solicită, prin urmare nu este îndeplinită cerința legală a cazului bine justificat.
In ceea ce privește paguba iminentă, conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ, in condițiile in care executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată situației ori intereselor pe care contestatorul înțelege să le apere, insa in speța nu este îndeplinita nici aceasta cerința.
Astfel, aspecte legate de perceperea accesoriilor atât timp cât debitorul nu a făcut dovada plații contribuțiilor principale, ori invocarea în cauză a anularii actelor de executare în dosarul_ a Judecătoriei B. cât timp sentința nr. 11142/2011 a Judecătoriei B. pronunțată explică prin considerentele sale, motivele anularii, și anume, demararea executării silite fără ca titlul de creanța- decizie de impunere să fi fost comunicat mai întâi debitorului. Toate acestea însă reprezintă aspecte care, pe de o parte, nu justifică existența unei pagube iminente, iar pe de altă parte, privesc cu totul alte acte de urmărire decât cele care au fost contestate și formează obiectul analizei în prezentul dosar.
In concluzie, este în afara oricărei îndoieli că încasarea creanțelor bugetare și implicit a FNUASS - aceasta fiind tot o creanță bugetară - determină un regim juridic special în temeiul căreia obligația de a contribui la constituirea acestui fond revine tuturor cetățenilor, cu excepțiile menționate de lege, și se înscrie în cadrul obligației generale a cetățenilor de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice. Iar din acest motiv plata FNUASS nu poate fi privită ca o
"pagubă".
Pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de suspendare.
Pe fond se arată că contribuțiile in sistemul asigurărilor sociale de sănătate reprezintă, venituri publice, se cuvin bugetului general consolidat, fiind prevăzute ca anexă la legile bugetare anuale. Reglementarea legală a organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de sănătate prevede obligația generală a persoanelor asigurate și a angajatorilor (persoane juridice și persoane fizice) de a plăti contribuția, în raport cu veniturile realizate, la fondul de asigurări de sănătate,
având calitatea de asigurat toți cetățenii români cu domiciliul în țară, toți aceștia având obligația plății contribuției de asigurare, în raport cu veniturile pe care le realizează.
Legea instituie nu doar dreptul cetățenilor de a beneficia de serviciile sistemului public de sănătate dar si obligația acestora de a contribui la Fond. Persoanele exceptate de la plata acestei contribuții sunt prevăzute la art.213, "astfel ca in afara acestora, tuturor celorlalți cetățeni le revine obligația mai sus amintita" -
Se arată în considerentele unor decizii ale Curții Constituționale (nr. 1240/2010. nr. 1304/2009), neachitarea contribuției la asigurările de sănătate fiind justificata doar in aceste situații, din imposibilitatea obiectiva a paturilor defavorizate material de a îndeplini aceasta obligație, nu pe ignorarea lor, cum este cazul in speța.
Obligativitatea asigurării și a contribuției la sistemul asigurărilor de sănătate trebuie analizată în legătură cu principiul solidarității care rezultă din prevederile art.208(3) din L.95/2006 și în concordanță cu principiile constituționale care consacră obligativitatea statului de a asigura ocrotirea sănătății. In același timp, obligația cetățenilor de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, iar aceste cheltuieli, în cazul sistemului public de sănătate, vizează însăși îndeplinirea obligației constituționale a statului de a asigura ocrotirea sănătății, în acest obiectiv fiind implicați atât statul cât și cetățenii după cum se reflecta aceasta obligație in art.2(l) din L.95/2006 unde se arată că "asistența de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societății în vederea protejării și promovării sănătății populației" Se instituie de asemenea prin lege, forme de asigurări sociale de sănătate complementare sau suplimentare față de sistemul de asigurări sociale de sănătate, însă "trebuie înțeles totuși că aceste forme de asigurări de sănătate nu duc la excluderea obligației de a contribui la sistemul de asigurări sociale de sănătate, tocmai în considerarea celor învederate mai sus, privind obligația statului de a asigura ocrotirea sănătății - se arată în considerentele deciziei775/2009 a Curții Constituționale.
Potrivit legii sunt scutite de la plata contribuției numai "persoanele care nu sunt prevăzute la alin. (1) și (2) au obligația să se asigure în condițiile art. 211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi după cum rezultă din art.213(4) din L.95/2006, contestatorul nefăcând parte din această categorie, această interpretare rezultă și din considerentele deciziei CC.1240/2010 unde se arată: "persoanele exceptate de la plata acestor contribuții sunt prevăzute în art.213 din L.95/2006, astfel că în afara acestora, tuturor celorlalți cetățeni le revine obligația mai sus amintită".
Prin urmare calitatea de asigurat nu reprezintă o chestiune ce implică opțiunea persoanei ce are calitatea de cetățean român și domiciliul in România pentru ca în considerarea principiilor mai sus menționate, toți cetățenii trebuie să contribuie la constituirea Fondului indiferent că doresc sau nu, deci și intimatul căci dreptul persoanei de a dispune de ea însăși în privința asigurărilor de sănătate trebuie interpretate în concordanță cu principiile constituționale menționate și deci nu are dreptul să dispună de însăși în mod absolut, ci cu condiția de a nu încălca drepturile și libertățile altora astfel încât să nu afecteze drepturile de care beneficiază alte persoane fizice. Or prin refuzul îndeplinirii obligației legale de a plăti contribuțiile se aduce atingere tocmai dreptului altor cetățeni la ocrotirea sănătății.
Contestatorul deși a realizat venituri impozabile, nu a plătit contribuții la Fond, conduita în raport de care este în culpă astfel că neîndeplinirea acestei obligații nu poate avea caracter exonerator ci dimpotrivă sancționator.
Obligațiile, în general, pot avea ca izvor un contract, caz în care ne găsim în prezenta unei obligații convenționale, sau decurg dintr-o prevedere legală, caz în care evident este vorba despre o obligație legala. Dar acolo unde legiuitorul o instituie printr-un text de lege, această obligație primează în cazul în care, deși se conferă posibilitatea încheierii unui contract, partea în favoarea căreia se deschide această posibilitate nu optează pentru încheierea contractului, astfel că rămâne ținută de îndeplinirea obligației legale.
A condiționa obținerea calității de asigurat de opțiunea persoanei, dacă să plătească sau nu contribuția, înfrânge toate dispozițiile legale precum și interpretarea acestora în conformitate cu voința legiuitorului și principiile constituționale la care s-a referit, contestându-se astfel însăși puterea legală a unor texte de lege, care consacră la modul imperativ obligativitatea plății contribuțiilor la Fond încă de la primele reglementări, prin L.145/1997, OUG.150/2002, și ulterior
L.95/2006, în care se prevede obligativitatea plății contribuției și pentru o perioadă anterioară, în sarcina celor care aveau aceasta obligație dar nu au îndeplinit-o ( art.259(7)lit.b si (8)).
Neplata voluntară a obligației instituită de lege în sarcina debitorului a condus la demararea activităților proprii colectării contribuțiilor cuvenite FNUASS art.216 din L.95/2006 unde se arată că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, CNAS prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Astfel, CAS BN prin Compartimentul de specialitate a emis actele de urmărire împotriva debitorului, emițând decizia de impunere 15627.1/_, nr.15627.3/_, nr.15627.2/_ conform art.35 din Ordinul nr. 17/2007 al CNAS, având la baza informațiile despre veniturile aflate in evidenta ANAF- Direcția Generala a Finanțelor Publice B. -N., întrucât debitorul nu-si îndeplinise obligația declarativă menționată la art.215 din lege. Actele au fost emise cu respectarea termenului de prescripție fiscală, care în materie fiscală este de 5 ani, de la data constituirii bazei de impunere (art.91, 23 CP.fiscala) iar nu 3 ani cum se afirmă.
Prin urmare, sumele aferente anului 2007 s-ar fi prescris doar după 1 ianuarie 2013 dacă debitorul ar fi îndeplinit obligațiile declarative către FNUASS.
Emiterea acestor acte se circumscrie sferei de atribuțiuni ale Casei de asigurări de sănătate
B. -N., astfel cum sunt menționate la art.271 din L.95/2006 în ce privește colectarea contribuțiilor care se cuvin FNUASS, cu respectarea dispozițiilor prevăzute în materie fiscală, respectiv OG.92/2003 si Ordinul CNAS 617/2007, iar îndeplinirea unor atribuțiuni legale nu poate fi considerată un abuz de drept. Prin urmare criticile în sensul că pârâta nu are competență în stabilirea obligațiilor fiscale nu au nicio susținere legală.
Apoi, debitorul însuși recunoaște că nu a depus vreo declarație la C. de asigurări de sănătate, de aici concluzionând în mod eronat și nelegal că CAS BN nu ar avea cum să emită vreo decizie de impunere, însă omite să aibă în vedere prevederile art.35 din ordinul 617/2007 al CNAS conform căruia Titlul de creanță îl constituie, după caz, fie declarația prevăzută la art. 17 din Ordin 617/2007, fie decizia de impunere emisă de organul competent al CAS. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF. In speța titlul de creanța - act administrativ fiscal este o decizie de impunere care s-a emis in baza veniturilor care au fost transmise de către autoritatea fiscală teritorială, pe baza de Protocol.
Aceste decizii au fost comunicate reclamantului, iar împotriva lor a formulat contestația administrativa înregistrată sub nr.14849/_, soluționată prin decizia 32/_ de respingere a contestației întrucât nu au fost găsite întemeiate niciuna din criticile formulate.
Nu sunt întemeiate nici criticile legate de neîndeplinirea de către CAS BN a obligației de informare prevăzută la art.222 din L.95/2006. Informarea asiguraților s-a realizat prin numeroase campanii de mediatizare atât în presa scrisă cât și celelalte mijloace de informare în masă (radio, TV) dar si prin articole publicate pe pagina proprie de internet a CAS BN, fiind de altfel de notorietate existența acestei obligații în sarcina tuturor realizatorilor de venit, primul act normativ in materie fiind legiferat încă din 1997 (L.145/1997).
Pe de altă parte, contractul-cadru in ce privește acordarea serviciilor medicale in cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate (de exemplu HG. 1389/2010) cuprinde numeroase articole privitor la drepturile conferite asiguraților in sistem, in acest sens făcându-se trimitere si prin art.217 din L. 95/2006. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicare a acestuia. Ca atare, necunoașterea legii nici nu ar putea fi invocată drept cauză de exonerare de la obligația plății contribuțiilor întrucât ar contraveni principiului nemo censetur ignorare lege.
Nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la nemotivarea în fapt a deciziilor de impunere si la audiere. Starea de fapt fiscală rezultă atât din mențiunile cu privire la natura veniturilor realizate, datele privind creanțele datorate, precum si stabilirea obligațiilor de plata sub rezerva verificării ulterioare dată fiind nedepunerea declarațiilor în conformitate cu art.215 din L.95/2006. Iar debitorul cu ocazia formulării contestației administrative nu a prezentat niciun document in temeiul căruia să se modifice eventual, starea sa de fapt fiscală. In lipsa unor dovezi din partea sa, stabilirea obligațiilor de plată se realizează in baza veniturilor comunicate de către ANAF prin protocol.
Se mai menționează că la art. 43 alin 2 Cod procedură fiscală se arată care sunt elementele pe care trebuie să le conțină actul administrativ fiscal, iar din art.46, 47 din același Cod rezultă situațiile care reprezintă cauze de anulare, desființare ori, modificare a actelor administrativ fiscale. Raportat la prevederile acestor dispoziții legale, în cauză nu s-a identificat vreo cauză de anulare/modificare/desființare a deciziei de impunere din acest motiv.
În drept s-au invocat disp. art. 115 C.P.civila si urm., art.208, 215, 257, 259 din L.95/2006; Ordin 617/2007 al CNAS.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamantul se încadrează in categoria de persoana fizica ce a realizat venituri din activități independente, iar in aceasta calitate avea obligația sa plătească contribuții la FNUASS, la termenele prevăzute de lege, pana in data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru conform art.257(5)lit.b din Legea nr. 95/2006, coroborat cu art.8(l) din Ordinul nr. 617/2007 al CNAS ("contribuabilii care realizează venituri din activități independente virează trimestrial contribuția calculata la venitul estimat, pana la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru").
Obligația de declarare si de virare a contribuțiilor nu au fost îndeplinite de reclamant, astfel ca CAS BN a procedat la emiterea deciziilor de impunere nr. 15627.1/_, nr.15627.3/_, nr.15627.2/_, in baza veniturilor transmise de către autoritatea fiscala teritoriala unde acesta a declarat veniturile impozabile .
Prin Decizia nr. 32/_ s-a respins contestația administrativă formulată de reclamant împotriva deciziilor de impunere din oficiu mai sus menționate.
Potrivit prevederilor art. 208 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, unul din principiile sale fiind participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, art. 211 din același act normativ prevede că sunt asigurați, prin efectul legii, toți cetățenii români cu domiciliul în țară.
Prin urmare, calitatea de asigurat la sistemul asigurărilor sociale de sănătate nu reprezintă o chestiune ce implică opțiunea persoanei ce are calitate de cetățean român și domiciliul în România. Astfel, în considerarea principiului solidarității, menționat la art. 208 alin. (3) lit. b), toți cetățenii trebuie să contribuie la constituirea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, indiferent dacă au sau nu nevoie de servicii medicale de la acest sistem într-o anume etapă a vieții. Altfel spus, cei care sunt sănătoși și nu au nevoie de servicii medicale contribuie la acest fond în funcție de veniturile lor, fiind solidari și ajutând pe cei care au nevoie de servicii medicale ale căror costuri nu le-ar putea acoperi în sistem privat sau în sistem individual.
În acest sens, sunt și prevederile art. 213 alin. (4) din actul normativ menționat, potrivit cărora categoriile de persoane care nu sunt exceptate potrivit alin. (1) și (2) de la același articol au obligația să se asigure în condițiile art. 211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi, aceasta fiind practic o obligație legală ce decurge din calitatea de cetățean român cu domiciliul în țară. Această prevedere dă forță principiului liberei alegeri a casei de asigurări de sănătate, contribuabilul fiind liber să încheie contractul cu orice casă de asigurări de pe cuprinsul țării, dar nu are libertatea de a opta dacă încheie sau nu contract de asigurare.
Tribunalul reține că titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4) din Ordin 617/2007 sau decizia de impunere emisă de organul competent al CAS. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Potrivit art. 110 alin.3 Cod proc. fiscală, titlul de creanță fiscală este caracterizat ca fiind "actul prin care se constată și se individualizează creanța fiscala" atât a impozitelor și taxelor, cât și a contribuțiilor, amenzilor și altor sume de bani ce reprezintă venituri publice, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Totodată art.111 (l)Cod pr. fiscală stabilește: ,, Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează"", iar art. 119 Cod proc. fiscală prevede ca "(l)Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere."
Potrivit art.141 (2) din Cod procedură fiscală "Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege".
Majorările de întârziere în materie fiscală se particularizează prin aceea că ele curg din ziua imediat următoare scadenței obligației fiscale, de drept, cu excluderea posibilității de renunțare la ele și nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului, excepție de la regimul juridic al evaluării legale a daunelor-interese din dreptul comun și sunt neplafonate, calculându-se și datorându-se până în ziua încasării sumei inclusiv, pentru fiecare zi de întârziere.
Așadar neachitarea acestor contribuții la scadenta determina ope legis obligativitatea suportării majorărilor de întârziere în discuție, determinat de particularitățile titlurilor de creanța fiscală ce constata venituri ale bugetului general consolidat.
Astfel, din moment ce debitorul nu și-a îndeplinit obligația declarativă la C. de asigurări de sănătate, nu se poate retine vreo atitudine culpabilă a Casei de asigurări de sănătate că a inclus majorările de întârziere abia cu ocazia emiterii deciziei de impunere, pe de o parte, întrucât C. de asigurări de sănătate a respectat termenul de prescripție din materie fiscală, iar pe de altă parte, scadența obligației de plată a contribuțiilor este trimestrială ( pana la 15 a ultimei luni din fiecare trimestru ) și nu la data emiterii deciziei de impunere, iar neplata la scadență determină curgerea majorărilor pentru neplata la termenul legal de plata din ziua imediat următoare expirării termenului legal de plată. Exonerarea de la plata accesoriilor în discuție prejudiciază Fondul tot ca urmare a unei atitudini culpabile a debitorului care nu a îndeplinit la termen obligația de plată a contribuțiilor cuvenite FNUASS.
Nu sunt întemeiate nici criticile legate de neîndeplinirea de către CAS BN a obligației de informare prevăzută la art.222 din L.95/2006. Informarea asiguraților s-a realizat prin numeroase campanii de mediatizare atât în presa scrisă, cât și celelalte mijloace de informare în masă (radio, TV), dar si prin articole publicate pe pagina proprie de internet a CAS BN.
De altfel, existenta obligației de a plăti contribuția de asigurări sociale de sănătate este de notorietate.
În ceea ce privește necompetența pârâtei de a stabili contribuția de asigurări sociale de sănătate, invocată de reclamant, instanța reține că, conform art. V din OG 125/2011, începând doar cu data de 1 iulie 2012, competența de administrare a contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II și III din titlul IX^2 al Codului fiscal revine Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. (1) pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012 și, totodată, pentru soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislației specifice aplicabile fiecărei perioade.
De asemenea, conform art. 256 alin.2 din Legea nr. 95/2006 Colectarea contribuțiilor persoanelor juridice și fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condițiile legii, iar colectarea contribuțiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.
Nici criticile legate de prescrierea sumelor aferente anilor 2007 nu pot fi primite prin raportare la prevederile art.91 Cod proc..fiscală, conform cărora, termenul de prescripție în materie fiscala este de 5 ani și începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală. Astfel, creanțele aferente anului 2007 s-ar fi prescris abia la 1 ianuarie 2013 în cazul în care nu s-ar fi emis actul de impunere.
Raportat la considerentele de fapt si de drept expuse anterior, tribunalul va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.
Referitor la cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate, tribunalul o apreciază ca neîntemeiată prin raportare la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, apreciind ca argumentele prezentate de către reclamant reținute mai sus si care se referă la necompetența CAS BN de a emite decizii de impunere, lipsa caracterului obligatoriu a plății acestui tip de contribuție, neîndeplinirea obligației de informare a contribuabilului si de ascultare a acestuia, nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei administrative contestate pentru
argumentele redate anterior, suspendarea executării unui act administrativ fiscal fiind o măsura excepțională care nu poate fi dispusă decât în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, aceste doua condiții fiind necesar a fi îndeplinite cumulativ.
Având în vedere soluția adoptată, precum și prevederile art. 274 Cod proc. Civilă, nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a actelor administrativ-fiscale formulată de reclamantul S. I., domiciliat în B., str. A. S., nr. 6, sc.B, ap. 13, jud. B. -N.
, în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. B. -N., cu sediul în B. . S. G., nr. 5, jud. B. -N. .
Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul S. I. împotriva pârâtei
C. de A. de S. B. -N.
. Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare pentru cererea de suspendare și în termen de 15 zile de la comunicare pentru acțiunea de fond.
Pronunțată în ședința publică azi,_ .
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. L. T. M. D.
Red/dact: BLT/HVA
_ /4 ex
