Sentința civilă nr. 603/2013. Suspendare executare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 603/2013
Ședința publică din data de 13 decembrie 2013 Completul constituit din: PREȘEDINTE: M. B.
GREFIER: EVA T. V.
Pentru azi fiind amânată pronunțarea în acțiunea civilă precizată formulată de către reclamanta SC G. SA în contradictoriu cu pârâta A. F. PENTRU M., având ca obiect anulare act administrativ.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 22 noiembrie 2013, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 29 noiembrie 2013 și ulterior pentru data 06 decembrie 2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Reclamanta SC G. SA a formulat prezenta acțiune în contencios administrativ, precizată (f. 85-86, Vol I),
solicitând ca după administrarea probatoriului să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună:
anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 161 din_, emisă de A. F. pentru M. ;
anularea deciziei de impunere nr. 368 din_ a Administrației F. pentru M. și a raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii acestei decizii;
obligarea Administrației F. pentru M. la plata sumei de 25.148,86 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.
În susținerea pretențiilor formulate, au fost invocate, cu titlu prealabil, probleme de natură procedurală, legate, în primul rând, de nulitatea deciziei de impunere nr. 368 din_, ca urmare a lipsei semnăturii persoanei împuternicite
În privința acestei chestiuni, reamintește faptul că societatea G. a pretins că decizia de impunere este nelegală, întrucât a fost semnată de către două persoane (Mușat N. și Ologeac M. ) care nu și-au declinat calitatea, astfel încât nu este îndeplinită condiția menționării în actul administrativ fiscal contestat a "calității persoanelor care semnează actul". Pe de altă parte, răspunzând acestei critici prin decizia de soluționare a contestației, A. F. pentru M. a precizat: "Astfel, decizia de impunere nr. 368/239595/_ emisă împotriva SC G. SA a fost semnată de domnul Aurica S. - consilier la Cabinetul Președintelui Administrației F. pentru M., care, prin Dispoziția Președintelui nr. 645/_ a fost împuternicit cu drept de semnătură în locul președintelui instituției, începând cu data de_ ".
Astfel, din chiar decizia de soluționare a contestației rezultă alte elemente de nelegalitate:
In primul rând, A. F. pentru M. indică expres faptul că decizia de impunere nu a fost semnată de președintele autorității, domnul R. Dan Septimie Popa, ci de către consilierul personal al acestuia, domnul/doamna Aurica S. . Se invocă în acest sens o misterioasă decizie de delegare a
atribuțiilor din_ . Pe cale de consecință, apreciază că este operant din nou cazul de nulitate expresă prevăzut de art. 46 C. pr. fisc, fiind evident, din chiar mărturisirile Administrației F. pentru M., că reprezentantul legal al autorității publice nu a semnat decizia de impunere.
În al doilea rând, se observă că oricum delegarea de atribuții a fost nelegală. Astfel, președintele Administrației F. pentru M. putea în mod legal delega atribuții doar unei persoane care să aibă calitatea de funcționar public, calitate pe care un consilier personal nu o are. Apoi, delegarea s-a făcut printr-o dispoziție care nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României și care nu este astfel opozabilă terților. In fine, delegarea de atribuții s-a făcut retroactiv (conform afirmațiilor Administrației F. pentru M., domnul/doamna S. ar fi fost beneficiarii delegării de atribuții de la data de_, în condițiile în care actul a fost emis o lună mai târziu, la_ ), fiind astfel încălcare prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României.
În al doilea rând, reclamanta relevă că se impune a se constata nulitatea deciziei de impunere ca urmare a nerespectării dreptului la apărare
Astfel, fiind dezvoltate pe larg motivele pentru care acest motiv de nulitate este incident, prin prisma celor statuate în jurisprudența convențională, europeană și națională, în esență, se arată că simpla posibilitate de a formula observații asupra proiectului raportului de inspecție fiscală nu echivalează cu o "audiere" în sensul art. 9 alin. (1) C. pr. fisc. Astfel, organul fiscal trebuie să-i permită contribuabilului sa-și prezinte toate argumentele și trebuie să procedeze la o analiză efectivă a acestor argumente. În acest context, atrage atenția în particular asupra faptului că nu s-au respectat prevederile art. 107 alin. (2) și (4)
pr. fisc., în sensul că societății reclamante nu i s-a comunicat o copie a proiectului raportului de inspecție fiscală și nu i s-a pus la dispoziție un termen de cel puțin 3 zile pentru a-și expune un punct de vedere util. Spre această concluzie conduc unele constatări din raportul de inspecție fiscală, redactate în sensul că inspecția fiscală s-a finalizat la_, iar în aceeași zi contribuabilul a fost convocat pentru "discuția finală". Cu toate acestea, decizia de impunere a fost emisă doar o lună mai târziu, la_ . Este astfel inexplicabil motivul pentru care A. F. pentru M. nu a respectat prevederile art. 9 alin. (1) și art. 107 alin. (2) și (4) C. pr. fisc. Sau, altfel spus, o asemenea atitudine contrară legii poate fi explicată doar prin anacronismul unei instituții, în condițiile în care temeiul juridic al inspecției fiscale indicat la pct. II.3 din decizia nr. 368/_ cuprinde O.G. nr. 11/1996, O.G. nr. 70/1997 sau O.G. nr. 61/2002, acte normative demult abrogate prin Codul de procedură fiscală.
Apoi, nu au fost respectate de către pârâtă prevederile legale care stabilesc durata maximă a inspecției fiscale, aceasta fiind depășită.
În acest context, solicită a se observa faptul că în speță a fost depășită durata maximă a inspecției fiscale prevăzute de lege. Astfel, în sensul art. 104 alin. (1) C. pr. fisc, "Durata efectuării inspecției fiscale este stabilită de organele de inspecție fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, în funcție de obiectivele inspecției, și nu poate fi mai mare de 3 luni". Inspecția fiscală derulată de către A. F. pentru M. la contribuabilul G. SA a început la data de_ (conform mențiunii existente la poziția 29 în Registrul Unic de Control) și s-a finalizat la_ (data pe care o poartă raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere). Prin urmare, termenul maxim de 3 luni a fost depășit. în aceste condiții, suntem în prezența unei nulități virtuale a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere.
Or, o asemenea stare de lucruri este desigur prejudiciabilă pentru societatea G., întrucât A. F. pentru M. a stabilit obligații fiscale
accesorii în sarcina societății și pentru această perioadă, deși obligațiile fiscale accesorii ar trebui să fie rezultatul culpei societății G., iar în speță culpa aparține tocmai autorității.
În al patrulea rând, se arată că pârâta a procedat la extinderea nelegală a inspecției fiscale pentru perioada 2007-2008, element ce antrenează nulitatea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, find încălcate prev. art. 98 alin. (3) C. pr. Fisc.
Cu privire la nelegalitatea de fond, abordează distinct problema ecotaxei (I) și respectiv celelalte constatări ale raportului de inspecție fiscală (II).
Problema ecotaxei pentru perioada_ - _
Cu referire la această chestiune, reclamanta prezintă pe larg textele legale incidente și concluzionează că principala problemă de fapt o reprezintă probarea caracterului biodegradabil a pungilor confecționate din alte materiale decât hârtie și materiale textile. În ceea ce privește acest aspect, din legislația analizată rezultă următoarele reguli:
Sarcina probei aparține producătorului
Pentru evaluarea caracterului biodegradabil al produselor, trebuie evaluată conformitatea produselor cu următoarele tipuri de standarde:
standarde internaționale;
standarde române (naționale);
standarde ale statelor membre ale Uniunii Europene care adoptă standarde europene armonizate.
Evaluarea conformității produselor se va face urmând dispozițiile relevante ale Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor.
Potrivit dispozițiilor art. 68 din Ordinul nr. 578/2006, producătorului îi revine sarcina de a întocmi declarația de conformitate, de a prezenta documentele care stau la baza întocmirii declarației de conformitate (rapoarte de încercare, certificate) și a informa consumatorii finali asupra caracterului biodegradabil al produsului, prin inscripționare sau marcare.
În ceea ce privește întocmirea declarației de conformitate, ca urmare a evaluării conformității, sunt relevante dispozițiile art. 9-22 din Legea nr. 608/2001.
În continuare, reclamanta indică care sunt normele europene care prezintă relevanță raportat la domeniul dedus judecății, arătându-se că principala problemă de drept în discuție este adoptarea unei reglementări care derogă de la principiile legislației Uniunii Europene referitoare Ia ambalaje și deșeurile de ambalaje
În opinia reclamantei, analiza comparativă a legislației Uniunii Europene și a legislației naționale indică faptul că prin Ordinul nr. 1607/2008 se derogă nepermis de la prevederile legislației europene și chiar de la prevederile reglementării naționale care transpun legislația europeană.
Principalele probleme de acest tip sunt următoarele:
Definiția biodegradabilității
Așa cum rezultă cu claritate atât din textele introduse prin O.G. nr. 25/2008, cât și din cele cuprinse în Ordinul nr. 1607/2008, scutirea de la plata ecotaxei este condiționată de folosirea unor materiale biodegradabile. Sub acest aspect, trebuie observat că textele din reglementările europene definesc
"ambalajele biodegradabile" ca ambalajele ale căror deșeuri sunt de o asemenea natură încât pot să suporte descompunerea fizică, chimică, termică sau biologică, astfel încât majoritatea composturilor finisate se descompun, în cele din urmă, în bioxid de carbon, biomasă și apă [Anexa II a Directivei nr. 94/62/CE, pct. 3 (d)]. Textele indicate nu folosesc însă termenul de "biodegradabilitate".
Dimpotrivă, pct. 5 ind. 1 din Anexa la Ordinul nr. 578/2006 definește
"biodegradabilitatea", situație în care se derogă de la textul european. Pe cale de consecință, legislația națională ar trebui remaniată de asemenea manieră încât să asigure transpunerea exactă a legislației comunitare. Cu alte cuvinte, orice deșeu de ambalaj care îndeplinește condițiile pct. 3 (d) din Anexa II a Directivei nr. 94/62/CE trebuie să fie considerat "ambalaj biodegradabil" și prin urmare să fie scutit de aplicarea ecotaxei.
Regulile esențiale privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje.
"Ambalaj recuperabil" vs. "ambalaj biodegradabil"
Pentru demersul reclamantei, sunt relevante cerințe esențiale privind caracterul recuperabil al unui ambalaj:
ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, ca un anumit procent din greutatea materialelor folosite să fie reciclat. Fixarea acestui procent poate diferi în funcție de tipul materialului folosit la fabricarea ambalajului;
ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, ca deșeurile de ambalaj tratate în vederea valorificării energetice să aibă o valoare calorică minimă ce să permită optimizarea recuperării de energie;
ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, ca deșeurile de ambalaje tratate în vederea compostării să fie suficient de biodegradabile;
ambalajul biodegradabil trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, o descompunere fizică, chimică, termică sau biologică, astfel încât cea mai mare parte a materialului să se transforme în bioxid de carbon, biomasă și apă.
În opinia reclamantei, din lectura celor de mai sus se poate desprinde cu ușurință două concluzii:
legislația europeană, așa cum a fost ea transpusă prin H.G. nr. 621/2005, nu impune ca toate ambalajele să fie biodegradabile, ci doar ca ambalajele să fie recuperabile;
este considerat ambalaj biodegradabil acel ambalaj care permite, atunci când devine deșeu de ambalaj, o descompunere fizică, chimică, termică sau biologică, astfel încât cea mai mare parte a materialului să se transforme în bioxid de carbon, biomasă și apă (definiție conformă cu cea din art. 3 lit. d din Anexa II a Directivei 94/62/CE).
Cu alte cuvinte, orice ambalaj care respectă condiția biodegradabilității fixată la pct. 3 lit. d) din Anexa II la Directiva nr. 94/62/CE și pct. 3 lit. d) din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 621/2005 trebuie să beneficieze de scutirea de ecotaxa.
Pe cale de consecință, textele Ordinului nr. 1607/2008 ar trebui remaniate de așa manieră încât să asigure prioritatea reglementării europene, așa cum este aceasta transpusă prin H.G. nr. 621/2005. O asemenea concluzie rezultă și din analiza forței juridice a celor două acte normative naționale în discuție: în mod evident, H.G. nr. 621/2005 are o forță juridică superioară Ordinului nr. 1607/2008, motiv pentru care trebuie să prevaleze în raport cu acesta.
De asemenea, în acest context, trebuie avut în vedere faptul că legislația națională impune o condiție suplimentară pentru recunoașterea caracterului biodegradabil a produselor: evaluarea conformității produselor cu standardele internaționale, naționale sau din statele membre ale Uniunii Europene care adoptă standarde europene armonizate. în opinia reclamantei, instituirea unei asemenea condiții este contrară legislației Uniunii Europene, care nu raportează caracterul biodegradabil al produselor la un anumit standard, în principal
datorită faptului că standardizarea este dificilă și rară (există un singur standard relevant pentru domeniul analizat, EN 13432:2000). Pe cale de consecință, acest lucru ar constitui un alt argument care merită să fie adus în atenția instanței de contencios administrativ învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.
Apoi, se susține faptul că modalitatea în care pârâta a realizat aplicarea textelor legale incidente este de natură să încalce principiul liberei circulații a mărfurilor (tehnologiilor)
Conform dispozițiilor art. 25 și următoarele din Tratatul CE, aplicabile în anul 2009, sunt interzise orice fel de măsuri care ar avea ca obiect restrângerea liberei circulații a mărfurilor în spațiul comunitar. Așa cum s-a indicat în doctrină, aceste interdicții vizează și obstacolele tehnice în calea liberei circulații a mărfurilor. Pe cale de consecință, atunci când aplicarea unor reguli naționale are ca efect favorizarea unei tehnologii în detrimentul alteia (în speță, tehnologia hidro-biodegradabilă în detrimentul tehnologiei oxo-biodegradabile), dispozițiile relevante ale Tratatul CE sunt încălcate.
Totodată, reclamanta apreciază că a fost încălcat și principiul securității juridice, în contextul în care dispozițiile Ordinului nr. 1607/2008 ridică probleme în ceea ce privește principiul securității juridice, în special sub aspectul previzibilității reglementării condițiilor în care se aplică ecotaxa. Astfel, datorită faptului că nu există prevederi clare referitoare la standardele naționale/europene/internaționale recunoscute, datorită faptului că definiția biodegradabilității este o creație a legiuitorului român care nu corespunde vreunei reglementări comunitare și datorită faptului că precizarea condițiilor în care se face proba caracterului biodegradabil al materialelor folosite este lapidară, se poate susține faptul că nu este respectat principiul securității juridice. Cu alte cuvinte, producătorul de pungi de plastic se află într-o stare de incertitudine juridice, fiind extrem de dificil să aprecieze care sunt condițiile care pot determina obligația sa de a plăti ecotaxa. În mod evident, această insecuritate trebuie evaluată riguros de instanța de judecată întrucât ne aflăm în domeniul fiscal, acolo unde consecințele financiare asupra contribuabililor sunt semnificative.
În ceea ce privește celelalte constatări ale raportului de inspecție fiscală, se subliniază că prin raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere contestată s-a stabilit de asemenea obligația societății reclamante de plată a sumei de 28.853 RON, reprezentând pretinse obligații de plată a taxei de 1 RON/kg ambalaje (perioada_ -_ ), respectiv 2 RON/kg ambalaje (perioada _
_ ), în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru M. . În ceea ce o privește, apreciază că în speță suntem în prezența unui act administrativ nelegal pentru cel puțin următoarele considerente:
Deși O.G. nr. 25/2008 a fost publicată în Monitorul Oficial la_, conform mențiunilor existente la pagina 3 din raportul de inspecție fiscală, A.
pentru M. a aplicat prevederile pct. 7 lit. d) din O.G. nr. 25/2008 retroactiv, cu începere de_ . Practic, pentru o perioadă în care ordonanța în cauză nu era în vigoare, s-a calculat taxa la valoarea de 2 RON/kg de ambalaje, cu consecință denaturării semnificative a obligațiilor de plată.
Conform prevederilor invocate de echipa de inspecție fiscală, taxa pentru ambalaje este suportată de către producătorii de bunuri ambalate. Cu toate acestea, pentru bunuri de acest timp s-au stabilit în sarcina societății reclamante obligații de plată, deși G. era destinatarul (consumatorul final) bunurilor respective.
Din conținutul raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, nu rezultă care erau obiectivele de reciclare/recuperare pe care trebuia să le îndeplinească societatea G., în ce măsură au fost îndeplinite aceste
obiective și care sunt obiectivele care nu au fost îndeplinite, astfel încât să fie generate obligațiile de plată.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
Pârâta A. F. pentru M. (AFM) B. a formulat întâmpinare
, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună respingerea acțiunii ( filele 1-2, vol. II).
Asupra cauzei de față, Curtea constată următoarele:
Reclamanta SC G. SA desfășoară o activitate de producție mase plastice. În acest context, societatea a făcut obiectul unei inspecții fiscale derulate de către A. F. pentru M., în cursul anului 2012.
Prin raportul de inspecție fiscală s-a reținut faptul că societatea reclamantă ar fi încălcat mai multe dispoziții legale, în special cele prevăzute de O.G. nr. 25/2008, referitoare la prelevarea ecotaxei pentru produsele livrate de societatea reclamantă, în principal, în perioada_ -_ . A fost emisă în acest context decizia de impunere nr. 368 din_ a Administrației F. pentru M., pentru suma totală de 2.613.925 RON.
Prin acțiunea precizată, reclamanta a solicitat a se dispune anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 161 din_ și anularea Deciziei de impunere nr. 368 din_, precum și a raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii acestei decizii.
În susținerea pretențiilor formulate, au fost invocate, cu titlu prealabil, probleme de natură procedurală, legate, în primul rând, de nulitatea deciziei de impunere nr. 368 din_, ca urmare a lipsei semnăturii persoanei împuternicite.
În privința acestei chestiuni, Curtea constată că petenta a pretins că decizia de impunere este nelegală, întrucât a fost semnată de către două persoane (Mușat N. și Ologeac M. ) care nu și-au declinat calitatea, astfel încât nu este îndeplinită condiția menționării în actul administrativ fiscal contestat a "calității persoanelor care semnează actul". Totodată, s-a mai relevat că întrucât afirmațiile referitoare la lipsa mențiunilor privind calitatea numiților Mușat N. și Ologeac M. nu au fost combătute, rezultă faptul că este
îndeplinit cazul de nulitate expresă prevăzut de către art. 46 C. pr. fisc, decizia de impunere fiind lipsită de un element obligatoriu, cu consecința nulității acesteia.
Conform textului legal invocat de reclamantă, lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.
Raportat la aceste prevederi legale, Curtea constată că se impun a fi validate apărările pârâtei, în sensul în care, atât în curpinsul art. 43, cât și al art.
46 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se face referire la
"persoana împuternicită", care nu poate fi alta decât reprezentantul legal al organului fiscal, în speță Președintele Administrației F. pentru M. .
Prin urmare, faptul că în decizia de impunere nu s-a menționat expres faptul că cele două persoane la care face referire reclamanta au fost cele care au întocmit actul administrativ fiscal, nu constituie motiv de nulitate expresă, fiind necesară doar indicarea calității reprezentantului legal, aceste cerințe fiind respectate în cauză.
În același context, reclamanta invocă că se impune a se constata nulitatea actului de impunere, prin prisma celor indicate de către pârâtă, cu privire la acest motiv invocat, în decizia de soluționare a contestației, conform cărora
decizia de impunere nr. 368/239595/_ emisă împotriva SC G. SA a fost semnată de domnul Aurica S. - consilier la Cabinetul Președintelui Administrației F. pentru M., care, prin Dispoziția Președintelui nr. 645/_ a fost împuternicit cu drept de semnătură în locul președintelui instituției, începând cu data de_ .
Petenta opinează în sensul în care lipsește semnătura persoanei împuternicite, pe două considerente, și anume că această decizie de delegare nu este legală din perspectiva faptului că ea putea fi operantă numai în cazul în care se mandata un funcționar public, consilierul personal neavând această calitate și că ea ar avea un caracter retroactiv. Totodată, se arată că acest act nu a fost adus la cunoștința terților, prin publicare în Monitorul oficial.
Cu referire la această chestiune, Curtea ia act de faptul că, potrivit art. 4 din O.U.G. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, A. F. este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, numit, suspendat și revocat din funcție, în condițiile legii, prin decizie a primului-ministru, la propunerea conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului.
Totodată, conform prev. art. 18 alin. 1 lit. c) din H.G. nr. 1/2006 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Administrației F. pentru M., președintele este cel care reprezintă, personal sau prin delegat, interesele Administrației F. în justiție și în relațiile cu terții, persoane fizice și/sau juridice.
Din contextul acestor reglementări, Curtea constată că președintele AFM nu este funcționar public, ci el exercită o funcție de demnitate publică. Astfel, în doctrină s-a relevat că pentru functia publică ar fi indicata definiția: "functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor stabilite de institutia publica, in temeiul legii, in scopul realizarii competentelor sale, investirea in functie facandu-se in urma castigarii concursului sau promovarii examenului organizat pentru ocuparea functiei publice";, iar pentru conceptul de demnitate publica - "complexul de atributii si responsabilitati stabilite prin Constitutie, legi si alte acte normative, pe care si le asuma o persoana fizica prin investirea sa ca urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere, sau indirect, prin numire, potrivit legii".
Faptul ca demnitatile publice sunt excluse din categoria functiilor publice rezulta si din art. 94 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei, conform căruia calitatea de functionar public este incompatibila cu orice alta functie publică decat cea in care a fost numit, precum si cu functiile de demnitate publica.
Desi nu există o definitie legala a demnitatii publice, natura si continutul acesteia pot fi identificate prin apelul la diferite acte cu caracter special, în doctrină oferindu-se, ca exemple, primul-ministru, viceprim-ministrul, ministrul de stat, ministrul, ministrul delegat, seful Cancelariei Primului-Ministru, secretarul general al Guvernului, secretarul general adjunct al Guvernului, secretarul de stat si asimilatul acestuia din cadrul Cancelariei Primului-Ministru, aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului, Secretariatului General al Guvernului, Departamentului pentru Relatia cu Parlamentul si din cadrul ministerelor, precum si conducatorul organelor de specialitate ale administratiei publice centrale sau autoritatilor administrative autonome, cu rang de secretar de stat (de exemplu, presedintele Agentiei Nationale a Functionarilor P. i, presedintele Agentiei Nationale de Integritate, etc.).
Iata deci o serie de functii din cadrul aparatului de stat prin care se manifesta autoritatea în administratia publica centrala, administratia publica
locala si autoritatile administrative autonome, dar care nu intra in categoria functiilor publice, intrucat tin de sfera demnitatilor publice, între acestea situându-se și cea deținută de președintele AFM.
Ca atare, în cauză nu pot primi relevanță apărările petentei conform delegarea de competență/semnătură a fost nelegală, pe considerentul că delegatarul nu este funcționar public, din moment ce nici delegatarul nu exercită o funcție publică, întreaga teză pornind de la o premisă eronată. De altfel, din conținutul textului art. 4 alin. 8 din OUG nr. 196/2005, rezultă că A. F. dispune de personal propriu contractual care asigură funcțiile de conducere, de execuție și de control, potrivit regulamentului de organizare și funcționare propriu.
Pe de altă parte, așa cum rezultă din textul legal anterior citat, președintele este cel care reprezintă, personal sau prin delegat, interesele Administrației F. în justiție și în relațiile cu terții, persoane fizice și/sau juridice, astfel încât o astfel de delegare are suport legislativ, ea nefiind condiționată de nicio manieră. Este vorba, în esență, despre o operațiune care permite delegarea semnăturii titularului către un colaborator sau subordonat. În acest caz, nu se delegă atribuțiile, ci doar semnătura, prin urmare titularul demnității publice păstrează competența și răspunderea în domeniul vizat, însă actele astfel semnate se consideră a fi emanația delegatarului. Ca atare, nu se poate susține cu temei că decizia de impunere nu poartă semnătura persoanei împuternicite.
Din această perspectivă, nu are relevanță nici împrejurarea că actul de delegare nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, neexistând vreun text legal care să prevadă această condiție. Reclamanta nu indică care este sursa unei astfel de condiții de publicitate, iar raportat la modul în care și-a construit apărarea, pare că s-ar invoca implicit caracterul de act administrativ cu caracter normativ a deciziei, ceea ce nu poate fi susținut, în contextul în care este vorba despre o simplă măsură de organizare internă a autorității.
Pe de altă parte, actele comunicate de pârâtă în legătură cu această chestiune ( f. 4 și 95-96, vol. II), sunt de natură să ateste că acest act de delegare a parcurs procedura internă de înregistrare, din analiza lor reieșind că sunt reale apărările pârâtei conform cărora în decizia de soluționare a contestației s-a strecurat o eroare materială, fiind vorba despre dispoziția președintelui nr. 645/_, prin domnul Aurică S. - consilier la Cabinetul Președintelui Administrației F. pentru M., a fost împuternicit cu drept de semnătură în locul președintelui instituției, începând cu 06 septembrie 2012.
Chiar dacă nu ar fi așa, nu trebuie uitat că decizia atacată a fost emisă ulterior presupusei perioade de retroactivitate la care face referire reclamanta, respectiv în_, astfel încât ea nu poate fi afectată de vreun viciu de nelegalitate, din această perspectivă. Ca atare, nu este incident în speță textul art. 46 C.pr.fisc.
Un alt motiv de nelegalitate invocat este cel referitor la depășirea duratei maxime a inspecției fiscale. În această ambianță, se relevă că, în sensul art. 104 alin. (1) C. pr. fisc, "Durata efectuării inspecției fiscale este stabilită de organele de inspecție fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, în funcție de obiectivele inspecției, și nu poate fi mai mare de 3 luni". Inspecția fiscală derulată de către A. F. pentru M. la contribuabilul G. SA a început la data de_ și s-a finalizat la_ . Prin urmare, se arată că termenul maxim de 3 luni a fost depășit.
Deși această aserțiune, referitoare la durata efectuării inspecției, este reală, Curtea apreciază că ea nu poate primi valențele indicate de reclamantă. Aceasta
întrucât textul amintit nu stabilește care ar fi sancțiunea aplicabilă în astfel de cazuri, părând mai degrabă că este vorba despre un termen de recomandare.
Chiar dacă nu ar fi așa, trebuie reținut și că depășirea invocată nu a fost una de amploare, fiind vorba despre cca 1 lună, interval care este apreciat ca fiind rezonabil, raportat la complexitatea problemelor analizate de către organul de inspecție și care a generat, de altfel, și o durată relativ mare de soluționare a litigiului în primă instanță.
În plus, deși se arată că vătămarea suferită este evidentă, întrucât A.
pentru M. a stabilit obligații fiscale accesorii în sarcina societății și pentru această perioadă, cel mult s-ar putea pune în discuție o nulitate parțială, pentru aceste sume, al căror cuantum nu a fost însă indicat în mod expres. Totodată, reclamanta nici nu a solicitat, în acest context, administrarea unor mijloace de probă în temeiul cărora să se poată realiza o astfel de cuantificare.
Vor fi însă validate aserțiunile reclamantei referitoare la neregularitățile procedurale privind încălcarea dreptului la apărare și la extinderea nelegală a inspecției fiscale pentru perioada 2007-2008, pentru următoarele considerente:
Astfel, corect se subliniază că art. 9 alin. (1) C. pr. fisc prevede faptul că organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele relevante pentru luarea deciziei, în speță nefiind incident niciuna dintre cele patru situații de excepție, reglementate în conținutul art. 9 alin. (2) C. pr. Fisc.
Totodată, petenta relevă cu temei că potrivit art. 107 alin. (2) C. pr. fisc, "Organul fiscal prezintă contribuabilului proiectul de raport de inspecție fiscală, care conține constatările și consecințele lor fiscale, acordându-i acestuia posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1), cu excepția cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma inspecției fiscale sau a cazului în care contribuabilul renunță la acest drept și notifică acest fapt organelor de inspecție fiscală". Termenul pe care contribuabilul trebuie să-1 aibă la dispoziție pentru a-și exprima în scris punctul de vedere, determinat de art. 107 alin. (4) C. pr. fisc, este de 3 zile lucrătoare de la data încheierii inspecției fiscale.
Continuându-se raționamentul, petenta subliniază că în materia dreptului la apărare (dreptul de a fi ascultat), consfințit prin prev. art. 41 alin. 2 lit. a și b din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, trebuie valorizată jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, așa cum rezultă din jurisprudența Curții, principiul respectării dreptului la apărare impune ca orice persoană împotriva căreia se intenționează să se adopte o decizie care îi cauzează prejudicii să fie în măsură să își expună în mod util punctul de vedere (a se vedea printre altele Hotărârea din 24 octombrie 1996, Comisia c. Lisrestal și alții, afacerea C-32/95 P, Culegere 1996, p. 1-5373, par. 21; Hotărârea din 21 septembrie 2000, Mediocurso c. Comisia, cauza C-462/98 P, Culegere 2000, p. 1-7183, par. 36; Hotărârea din 12 decembrie 2002, Cipriani, afacerea C-395/00, Culegere 2002, p. 1-11877, par. 51). Regula potrivit căreia destinatarul unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să aibă posibilitatea să își susțină observațiile înainte de adoptarea deciziei are drept scop ca autoritatea competentă să poată să țină cont în mod util de ansamblul elementelor relevante. Pentru a asigura o protecție efectivă a persoanei sau a întreprinderii vizate, aceasta are ca obiect, printre altele, ca persoana sau întreprinderea respectivă să poată corecta o eroare sau să invoce anumite elemente privind situația lor personală pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut. În aceste condiții, pentru a se putea considera că beneficiarul acestui drept are posibilitatea de a-și face cunoscut punctul de vedere în mod util,
respectarea dreptului la apărare presupune ca administrația să ia cunoștință, cu toată atenția necesară, de observațiile persoanei sau ale întreprinderii vizate.
Mai mult, s-a statuat în sensul în care încălcarea care a avut loc nu mai poate fi remediată prin simplul fapt că accesul a devenit posibil în cursul procedurii jurisdicționale (Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 318). Astfel, prin limitarea la un control jurisdicțional al motivelor invocate, examinarea Tribunalului nu are nici ca obiect, nici ca efect înlocuirea unei investigări complete a cauzei în cadrul unei proceduri administrative. Pe de altă parte, luarea la cunoștință tardivă a anumitor înscrisuri din dosar nu pune întreprinderea care a formulat o acțiune împotriva unei decizii a Comisiei în situația în care s-ar fi aflat dacă s-ar fi putut întemeia pe aceleași înscrisuri pentru a prezenta observații scrise și orale în fața acestei instituții (a se vedea Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 103).
Plecând de la aceste premise, Curtea constată că sunt reale susținerile conform cărora decizia de impunere nr. 368 din_ nu conține niciun fel de mențiuni cu privire la audierea contribuabilului, fiind astfel încălcate prev. art. art. 9 alin. (1) și art. 43 alin. (2) lit. j) C. pr. fisc. Pe cale de consecință, întrucât aceste exigențe procedurale nu au fost respectate, iar dreptul la apărare al societății G. SA a fost încălcat la momentul emiterii deciziei de impunere, se impune a se constata incidența acestui motiv de nelegalitate.
Chiar dacă pârâta încearcă să acrediteze ideea conform căreia aceste exigențe au fost respectate, prevalându-se în acest sens de conținutul înscrisului de la fila 64, vol. II, simpla prezentare a anexelor RIF nu echivalează cu o "audiere" în sensul art. 9 alin. (1) C. pr. fisc. Astfel, organul fiscal trebuie să-i permită contribuabilului sa-și prezinte toate argumentele și trebuie să procedeze la o analiză efectivă a acestor argumente.
În acest context, petenta subliniază corect faptul și că nu s-au respectat prevederile art. 107 alin. (2) și (4) C. pr. fisc., în sensul că societății reclamante nu i s-a comunicat o copie a proiectului raportului de inspecție fiscală și nu i s-a pus la dispoziție un termen de cel puțin 3 zile pentru a-și expune un punct de vedere util. Spre această concluzie conduc unele constatări din raportul de
inspecție fiscală, în sensul că inspecție fiscală s-a finalizat la_, iar în aceeași zi contribuabilul a fost convocat pentru "discuția finală". Cu toate acestea, decizia de impunere a fost emisă doar o lună mai târziu, la_, nefiind oferit niciun motiv pertinent cu privire la motivele nerespectării acestor prevederi legale.
Totodată, nu trebuie uitat că, la acel moment, reclamantei i-au fost comunicate doar anexele RIF, cuprinzând calculul sumelor imputate, în timp ce întreaga argumentație a organelor de control este cuprinsă în corpul raportului, cu privire la care nu există nicio mențiune de aducere la cunoștință, neputând fi contestat că elementele cu incidență decisivă asupra cauzei sunt expuse în considerentele organului de control.
Pe de altă parte, se arată întemeiat că pârâta a procedat la extinderea nelegală a inspecției fiscale pentru perioada 2007-2008, element ce antrenează nulitatea parțială a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, pentru sumele aferente acestui interval, în speță 24.426 lei, debit principal ambalaje impus în baza prev. art. 9 alin. 1 lit. d din OUG nr. 196/2005, cu majorări de 29.463 lei și penalități de 3.664 lei.
Pentru a achiesa la aceste apărări, Curtea a luat de faptul că art. 98 din OG nr.92/2003, care reglementează perioada supusă inspecției fiscale, menționează la alin. 3 faptul că în cazul contribuabililor mici și mijlocii, inspecția
fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale.
Prin excepție, inspecția fiscală se poate extinde pe perioada de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale (perioada de 5 ani reglementata la art.91 din OG nr.92/2003) dacă este identificată cel puțin una dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de textul legii, respectiv: a) există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat; b) nu au fost depuse declarații fiscale în interiorul termenului de prescripție; c) nu au fost îndeplinite obligațiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat.
Chiar dacă s-ar putea deduce din actele dosarului că pârâta a înțeles să extindă controlul peste perioada de 3 ani prevăzută de lege, deoarece organul fiscal a identificat anumite indicii din cele prevăzute de art. 98 alin 3, nu este mai puțin adevărat că astfel de indicii nu au fost comunicate contribuabilului.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că aceste indicii se rezumă în realitate la constatările rezultate ca urmare a procesului de verificare, fiind ulterioare controlului deja extins. Ele nu puteau constitui temei al extinderii lui, deoarece nu erau cunoscute la data începerii inspecției, nefiind îndeplinite condițiile reglementate de art.98 alin 3 Cod procedură fiscală.
De asemenea, organul de control a făcut aplicarea excepției de la regula instituită prin art. 98 alin 3 teza 1, extinzând controlul peste perioada de 3 ani prevăzută de lege, fără a aviza reclamanta despre aplicarea acestei excepții și fără a motiva în drept extinderea controlului, în condițiile în care art. 101 alin (2) din OG 92/2003, care stipulează că avizul de inspecție fiscală trebuie să cuprindă temeiul juridic al inspecției (lit.a), obligațiile fiscale și perioadele ce urmează a fi suspuse inspecției fiscale (lit.c), prevederi ce includ și necesitatea de a cuprinde situațiile de excepție de la regulă, care pot fi comunicate și pe parcursul efectuării inspecției fiscale, așa cum prevede art. 102 alin (3) Cod procedură fiscală.
Nimic nu împiedica organul fiscal ca, după emiterea avizului pentru verificarea perioadei legale de 3 ani, în cazul identificării uneia dintre situațiile prevăzute de art. 98 alin (3) Cod procedură fiscală, la începerea inspecției fiscale să emită un aviz de extindere, în conformitate cu prevederile art. 102 alin (3) lit.c din OG nr. 92/2003. Prin urmare, extinderea inspecției fiscale trebuie comunicată contribuabilului afară de situația în care este vorba de un control inopinat ori încrucișat (art. 102 alin 4 lit.a din OG 92/2003) această ultimă condiție nefiind îndeplinită în speță.
Numai comunicând persoanei supusă controlului temeiul de drept al extinderii controlului, precum și perioada acestuia, se realizează o comunicare a motivelor, în acord cu principiul conform căruia deciziile cauzatoare de prejudicii trebuie motivate.
În baza acestor considerente se va reține, concluzionând, că extinderea perioadei de control s-a realizat fără a fi probată vreuna din situațiile derogatorii de la excepția instituită prin dispozițiile art.98 alin 3 teza 1 din Codul de procedură fiscală, fără încunoștințarea contribuabilului prin avizare cel puțin în timpul controlului, asupra temeiurilor extinderii și a perioadei acesteia, ceea ce justifică anularea măsurilor dispuse, aferente perioadei vizate, 2007-2008, deoarece s-a pricinuit astfel societății reclamante o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât în acest mod.
Ca atare, Curtea constată că se impune a se constata nulitatea deciziei de impunere pentru aceste considerente, de natură procedurală.
Chiar dacă nu s-ar achiesa acestor alegații, prin probațiunea administrată în cauză, a fost relevată și nelegalitatea de fond a constatărilor din actele atacate, cel puțin în ceea ce privește contribuția prev. de art. 9 alin. 1 lit. q din OUG nr. 196/2005, aferentă anului 2009.
Astfel, principala chestiune litigioasă dedusă judecății este legată de problema ecotaxei, în contextul în care, în anul 2009, reclamanta a fabricat pungi de tip sacosa-banana, cu maner aplicat sau de tip maieu, din material oxo- biodegradabil folosind tehnologia pentru plastice oxo-biodegradabile, si utilizand aditivi Oxo-biodegradabili achizitionati din UE, de la furnizori recunoscuti pe plan european si mondial. Parata a considerat ca acest material oxo-biodegradabil nu este biodegradabil in conformitate cu SR EN 13432:2002, si drept urmare, obligă reclamanta la plata ecotaxei pentru anul 2009, in valoare de 1.425.590 lei, cu majorările si dobânzile aferente.
Pentru a se dispune astfel, organul de control a reținut că potrivit art. unic, pct. 8, lit. q) din Ordonanța nr. 25/2008 pentru modificarea si completarea OUG nr.196/2005 privind Fondul pentru mediu, se constituie venit la Fondul pentru M. (0_ -_ ):
o taxa denumita in continuare ecotaxă, in valoare de 0,2 lei/bucata pentru pungile de tip sacosa-banana, cu mâner aplicat, sau maieu, din materiale care nu sunt biodegradabile, incasata de la operatorii economici care introduc pe piața naționala astfel de ambalaje de desfacere. Ecotaxa se evidentiaza distinct pe documentele de vânzare, iar valoarea acesteia se afișează la loc vizibil in vederea informării consumatorilor finali.
Prin Legea 167/_ privind aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.15/2010 pentru modificarea art.13 alin(2) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, se constituie venit la Fondul pentru mediu (_ -_ ):
ecotaxa, in valoare de 0,1 leu/bucata aplicata pungilor si sacoselor pentru cumpăraturi, cu mâner, integrat sau aplicat, fabricate din materiale obținute din resurse neregenabile definite potrivit OUG nr.195/2005 privind protecția mediului, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.265/2006, cu modificările si completările ulterioare, incasata de la operatorii economici care introduc pe piața naționala astfel de ambalaje de desfacere. Ecotaxa se evidetiaza distinct pe documentele de vânzare, iar valoarea acesteia se afișează la loc vizibil in vederea informării consumatorilor finali.
In vederea aplicării textului normativ de bază cu privire la instituirea ecotaxei, prin Ordinul ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1607/2008 a fost introdus, în Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate pentru Fondul de mediu, Capitolul XI: Modul de calcul al contribuției prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. q) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005.
Art. 65. Obligația de a calcula și plăti ecotaxa de 0,2 lei/bucată revine operatorilor economici care introduc pe piața națională pungi având mânere integrate sau aplicate, de tip sacoșă-banană sau maiou, oricare ar fi destinația și modul de comercializare / distribuire a acestora, după cum urmează:
producătorului, pentru pungile fabricate în România;
importatorului, pentru pungile provenind din țări din afara Uniunii Europene;
persoanei fizice sau juridice române autorizate, care introduce pe piața națională pungile provenind din țări membre ale Uniunii Europene.
Art. 66. Nu sunt supuse taxării:
pungile confecționate din hârtie și materiale textile;
pungile confecționate din alte materiale decât cele prevăzute la lit. a), pentru care operatorul economic prevăzut la art. 65 face dovada biodegradabilității respectivului material.
Art. 67. Caracterul biodegradabil al materialului se stabilește în baza evaluării conformității, potrivit prevederilor Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor, republicată, cu următoarele categorii de standarde aplicabile: standarde internaționale, standarde române sau standarde naționale ale statelor membre ale UE care adoptă standarde europene armonizate.
Art. 68. Operatorii economici care introduc pe piața națională pungi având mânere integrate sau aplicate, de tip sacoșă-banană sau maiou din materiale biodegradabile, trebuie să întocmească declarația de conformitate și să dețină rapoartele de încercare, certificatele sau alte documente ce atestă conformitatea materialului cu standardele prevăzute la art. 67 și să informeze cumpărătorii și consumatorii finali asupra caracterului biodegradabil al pungii prin inscripționarea sau marcarea acesteia.
Art. 69. In aplicarea prevederilor cap. XI, semnificațiile termenilor utilizați sunt prezentate la pct. 5 ind. 1 din anexa la prezenta metodologie.
Anexă: Semnificațiile termenilor specifici
5 ind. 1. Biodegradabilitate - descompunerea unui component chimic organic sub acțiunea microorganismelor, astfel:
în prezența oxigenului, în dioxid de carbon, apă și săruri minerale ale celorlalte elemente prezente (mineralizare) și apariția unei noi biomase;
în absența oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale și crearea unei noi biomase.
Plecând de la aceste premise, organul de control a precizat ca, potrivit art. I, pct. 5 indice 2 din Ordinul nr. 1648/2009 pentru modificarea și completarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, in care este prezentata lista standardelor romane armonizate, adoptate la nivel național, "Standardul armonizat național roman, care face referire la caracterul biodegradabil al materialului plastic si reprezintă adoptarea, prin metoda traducerii, a standardului european EN 13432: 2000" este "Standardul SR EN 13432: 2002. Ambalaje. Cerințe referitoare la ambalajele valorificabile prin formarea compostului si biodegradare. Program de încercare si criterii de evaluare a acceptării finale ambalajelor";.
S-a mai arătat că societatea a pus la dispoziția organului de inspecție copii dupa Briefing Note on Biodegradable Plastics emis de către Oxo-Biodegradable Plastics Association, si raport tehnic făcut de Clariant S.p.A.Italia, ambele neavand traducere legalizata.
Opinia organului de control a fost însă în sensul în care prin aceste note si rapoarte tehnice nu se dovedește biodegradabilitatea pungilor din plastic produse si comercializate de S.C. G. S.A., astfel, oxobiodegradabilitatea nu este o noțiune identica cu biodegradabilitatea (plasticul oxo-biodegradabil se biodegradează mai lent decât cele 180 zile prevăzute de standardele prevăzute in legislație). Oxo-biodegradabilitatea este un fenomen de biodegradare a unui material plastic-sacoșa ajunsă în mediu post-consum care se fărâmițează într-o perioadă de timp în microparticule, in timp ce biodegradarea, conform definiției din Ordinul 578/2006, este un proces care se desfășoară în absența sau in prezenta oxigenului, iar microparticulele sunt transformate în biomasă de către microorganisme anaerobe, fenomenul fiind cunoscut și sub denumirea de compostabilitate.
Din documentele prezentate de societate s-a concluzionat în sensul că S.C.
S.A. nu a respectat prevederile art. 67 din Ordinul nr. 1648/2009 intrucat nu a stabilit caracterul biodegradabil al materialului plastic (respectiv polietilena si polipropilena) in conformitate cu prevederile standardului SR EN 13432: 2002. Totodată, nu s-au respectat nici prevederile art. 68 din Ordinul nr. 1648/2009, intrucat nu s-au prezentat organului de inspecție declarația de
conformitate, rapoartele de încercare, certificatele sau alte documente ce atestă conformitatea cu standardele europene armonizate a materialului cu cerințele esențiale de biodegradabilitate, ca atare, în sarcina reclamantei a fost impusă suma mai sus indicată, cu accesoriile aferente.
În susținerea demersului său, reclamanta relevă că reglementările europene care pot avea incidență în prezenta cauză sunt următoarele:
-Directiva 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, cu modificările ulterioare aduse prin Directiva 2004/12/CE și respectiv Directiva 2005/20/CE ;
-Directiva 2008/98/CE privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive ;
-Decizia Comisiei 2001/524/CE referitoare la publicarea standardelor EN 13428:2000, EN 13429:2000, EN 13430:2000, EN 13431:2000 și EN
13432:2000, în legătură cu Directiva 94/62/CE ;
-Decizia Comisiei 97/129/CE privind sistemul de identificare și marcare a materialelor de ambalaj ;
-Decizia Comisiei 2005/270/CE privind formatul referitor la sistemul de baze de date.
Curtea achiesează considerentelor petentei, conform cărora, din prevederile Directivei 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, se impune a fi subliniat că, în acord cu considerentele ei, bazate pe strategia europeană de gestionare a deșeurilor, gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje ar trebui să includă, ca prioritate, prevenirea producerii de deșeuri de ambalaje, și ca principii fundamentale suplimentare, refolosirea ambalajelor, reciclarea și alte forme de recuperare a deșeurilor de ambalaje și, în consecință, reducerea eliminării finale a unor astfel de deșeuri.
Directiva conține prevederi referitoare la prevenirea formării de deșeuri de ambalaje (art. 4-5), recuperare și reciclare (art. 6), sistemele de returnare, colectare și recuperare (art. 7), sistemul de identificare și marcaj a ambalajelor (art. 8).
În Anexa II a directivei, pct. 3 lit. d), există o definiție a "ambalajelor biodegradabile": deșeurile de ambalaje biodegradabile sunt de o asemenea natură încât pot să suporte descompunerea fizică, chimică, termică sau biologică, astfel încât majoritatea composturilor finisate se descompun, în cele din urmă, în bioxid de carbon, biomasă și apă.
În ceea ce privește standardizarea, din lectura art. 10 din directivă rezultă faptul că sunt acceptate ca standarde (inclusiv în ceea ce privește caracterul biodegradabil al ambalajelor) atât standardele armonizate relevante, ale căror numere de referință au fost publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, cât și standardele naționale relevante, care sunt considerate de statele membre ca îndeplinind cerințele esențiale fixate prin directivă, dacă asemenea standarde au fost comunicate Comisiei Europene.
Pentru prezenta speță prezintă relevanță Decizia Comisiei 2001/524/CE care instituie, printre altele, standardul EN 13432:2000. Este vorba despre standardul publicat în Anexa deciziei menționate, cu următoarea descriere:
EN 13432:2000 - Ambalaje - Cerințe pentru ambalaje recuperabile prin compostare și biodegradare - Schema de testare și criteriile de evaluare pentru acceptarea finală a ambalajelor, la acesta făcând referire și legislația română, așa cum s-a arătat în cele ce preced.
Petenta arată că, din informațiile de care dispune, respectiv informațiile oficiale publicate pe pagina web a Comisiei Europene și a Comitetului European pentru Standardizare, nu există alte standarde armonizate relevante referitoare la problema în discuție.
Totuși, conform informațiilor disponibile pe site-ul Comitetului European pentru Standardizare, la nivelul acestui organism există în lucru un draft standard (pr CEN/TR 15822: Plastics -Biodegradable plastics in or on soil - Recovery, disposal and related environmental issues). Probabil, acest raport va fi transformat finalmente într-un standard european armonizat.
Se mai menționează că există și standardul internațional ASTM D6954 - 04 (Standard Guide for Exposing and T. ing Plastics that Degrade in the Environment by a Combination of Oxidation and Biodegradation). Acest standard se referă la folosirea tehnologiilor oxo-biodegradabile pentru asigurarea biodegradabilității maselor plastice de tipul celor în discuție.
Curtea reține că aceste dispoziții comunitare, cu excepția celor ale Directivei 2008/98/CE, au fost transpuse în esență în legislația națională prin
nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje.
Astfel, art. 4 alin. 2 din H.G. nr. 621/2005 definește principiile specifice activității de gestionare a deșeurilor, după cum urmează: prevenirea producerii de deșeuri de ambalaje; reutilizarea ambalajelor; reciclarea deșeurilor de ambalaje; alte forme de valorificare a deșeurilor de ambalaje care să conducă la reducerea cantităților eliminate prin depozitare finală. Conform art. 5 alin. 1 din H.G. nr. 621/2005, se admite introducerea pe piață numai a ambalajelor care îndeplinesc cerințele esențiale privind compoziția și caracterul reutilizabil și recuperabil al ambalajelor prevăzute în Anexa nr. 2 din același act normativ. Aceste cerințe sunt clasificate în:
cerințe esențiale specifice privind fabricarea și compoziția ambalajului (volum, greutate, reducerea la minimum a conținutului de substanțe și materiale toxice și de alte substanțe periculoase etc);
cerințe esențiale specifice privind caracterul reutilizabil al unui ambalaj (ex. respectarea unor exigențe în materie de sănătate și securitate);
cerințe esențiale specifice privind caracterul recuperabil al unui ambalaj.
Pentru demersul reclamantei, sunt relevante cerințe esențiale privind caracterul recuperabil al unui ambalaj:
ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, ca un anumit procent din greutatea materialelor folosite să fie reciclat. Fixarea acestui procent poate diferi în funcție de tipul materialului folosit la fabricarea ambalajului;
ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, ca deșeurile de ambalaj tratate în vederea valorificării energetice să aibă o valoare calorică minimă ce să permită optimizarea recuperării de energie;
ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, ca deșeurile de ambalaje tratate în vederea compostării să fie suficient de biodegradabile;
ambalajul biodegradabil trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, o descompunere fizică, chimică, termică sau biologică, astfel încât cea mai mare parte a materialului să se transforme în bioxid de carbon, biomasă și apă.
Analizând coroborat toate aceste texte legale, Curtea achiesează tezei avansate de reclamantă, în sensul că legislația europeană, așa cum a fost ea transpusă prin H.G. nr. 621/2005, nu impune ca toate ambalajele să fie biodegradabile, ci doar ca ambalajele să fie recuperabile.
Pe de altă parte, esențial este de reținut că este considerat ambalaj biodegradabil acel ambalaj care permite, atunci când devine deșeu de ambalaj, o descompunere fizică, chimică, termică sau biologică, astfel încât cea mai mare
parte a materialului să se transforme în bioxid de carbon, biomasă și apă, definiție ce este conformă cu cea din art. 3 lit. d din Anexa II a Directivei 94/62/CE.
Cu alte cuvinte, orice ambalaj care respectă condiția biodegradabilității fixată la pct. 3 lit. d) din Anexa II la Directiva nr. 94/62/CE și pct. 3 lit. d) din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 621/2005 trebuie să beneficieze de scutirea de ecotaxa.
Or, din această perspectivă, se constată că prin Ordinul nr. 1607/2008 se derogă nepermis de la prevederile legislației europene și chiar de la prevederile reglementării naționale care transpun legislația europeană, relevante în acest sens fiind prev. pct. 5 ind. 1 din Anexa la Ordinul nr. 578/2006, care definesc
"biodegradabilitatea".
De asemenea, în acest context, trebuie avut în vedere faptul că legislația națională impune o condiție suplimentară pentru recunoașterea caracterului biodegradabil a produselor: evaluarea conformității produselor cu standardele internaționale, naționale sau din statele membre ale Uniunii Europene care adoptă standarde europene armonizate. Or, corect se relevă prin acțiune că instituirea unei asemenea condiții este contrară legislației Uniunii Europene, care nu raportează în mod expres caracterul biodegradabil al produselor la un anumit standard.
Ca atare, Curtea reține pertinența concluziei conform căreia se impune ca în analiza raportului juridic dedus judecății să ne raportăm la reglementările europene, așa cum au fost ele transpuse prin H.G. nr. 621/2005, cu ignorarea cerințelor suplimentare impuse prin Ordinul nr. 1607/2008. Aceasta cu atât mai mult cu cât o asemenea concluzie rezultă și din analiza forței juridice a celor două acte normative naționale în discuție: în mod evident, H.G. nr. 621/2005 are o forță juridică superioară Ordinului nr. 1607/2008, motiv pentru care trebuie să prevaleze în raport cu acesta.
Chiar dacă nu s-ar achiesa acestui punct de vedere, Curtea observă că Ordinul nr.1607/2008 privind modificarea si completarea Ordinului nr. 578/2006, valabil pentru perioada in litigiu - privind plata ecotaxei pe anul 2009, in art.67, precizeaza: ,,Caracterul biodegradabil al materialului se stabileste in baza evaluarii conformitatii, potrivit prevederilor Legii nr.608/2001 privind evaluarea conformitatii produselor, republicata, cu urmatoarele categorii de standarde: standarde internationale, standarde romane sau standarde nationale ale statelor membre ale UE care adopta standarde europene armonizate";, fara a fi precizata o lista cu standardele referitoare la caracterul biodegradabil al materialelor, din conținutul raportului de expertiză întocmit în cauză reieșind că și ASTM D6954, respectiv cel la care se raportează reclamanta, respectă aceste cerințe.
În acest context, de subliniat este și faptul că lista standardelor romane armonizate adoptate la nivel national (inclusiv SR EN 13432:2002) referitoare la caracterul biodegradabil, a fost introdusa la pct.5^2 in anexa la metodologie odata cu publicarea Ordinului 1648/2009, si anume la data de_, astfel încât este extrem de discutabilă poziția pârâtei conform căreia refuză raportarea la alte standarde, chiar și pentru perioada anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, ceea ce ridică serioase semne de întrebare în legătură cu respectarea cerinței de neretroactivitate.
În același sens, nu este lipsită de substanță teza petentei în acord cu care, datorită faptului că nu există prevederi clare referitoare la standardele naționale/europene/internaționale recunoscute, datorită faptului că definiția biodegradabilității este o creație a legiuitorului român care nu corespunde vreunei reglementări comunitare și datorită faptului că precizarea condițiilor în care se face proba caracterului biodegradabil al materialelor folosite este lapidară,
se poate susține faptul că nu este respectat principiul securității juridice, această insecuritate trebuind să fie evaluată riguros, întrucât ne aflăm în domeniul fiscal, acolo unde consecințele financiare asupra contribuabililor sunt semnificative.
Plecând de la aceste premise, Curtea constată că pârâta nu a contestat că pungile produse de reclamantă în anul 2009 erau oxo-biodegradabile.
Această împrejurare este, de altfel, atestată prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de către d-na expert Călinescu Natalia (f. 245 și urm., vol II), care relevă, că conform datelor existente in arhiva societătii si prezentate in anexa 3, cantitatile de materii prime utilizate si cantitatea de produs final - folie oxo-biodegradabila din care au fost confectionate pungile de tip sacosa - banana, cu maner aplicat sau maieu, demonstreaza faptul ca societatea a consumat o cantitate de aditiv CESA Foto FD2 conform tehnologiei oxo- biodegradabile.
mai relevat că SC G. SA a utilizat aditivul oxo- biodegradabil CESA Foto FD2 in procent de 2%, proportie recomandata de producator, pentru care acesta a efectuat teste / incercari / determinari privind biodegradabilitatea, in laboratoare de specialitate.
Expertul subliniază că aditivul oxo - biodegradabil CESA Foto FD2, fabricat de compania CLARIANT Italia a fost insotit de :
,,Fisa tehnica / Informatii tehnice";, in care este descris ca un aditiv concentrat degradabil pentru poliolefine (polietilena, polipropilena), ce poate fi adaugat in cantitate de 1- 4 %, in functie de viteza de degradare ceruta si grosimea foliei obtinute, se poate amesteca si procesa in conditii normale de procesare, nu este toxic, etc.
Fisa de securitate conform Ordonantei CE nr.1907/2006, in care sunt mentionate date de identificare a produsului, ale producatorului, proprietati fizico-chimice, manipulare, depozitare, transport, etc.
Declaratia producatorului CLARIANT din_, solicitata de furnizorul intern PROCIV SRL B., prin care se confirma incadrarea continutului de substante periculoase din aditivul CESA Foto FD2 in limitele impuse de Directiva 2002/95/EC cu modificarile si completarile ulterioare.
Se mentioneaza faptul ca la cererea SC G. SA au fost
efectuate teste privind continutul de metale grele al unei probe / mostre de polietilena aditivata cu 2% aditiv oxo-biodegradabil (FP1), care au demonstrat conformitatea acesteia cu normele legale in vigoare (Raport de incercare nr.58/_ al I.C.I.A. Cluj-Napoca).
Raport tehnic din_, depus în anexa 5 a raportului, intocmit de firma CLARIANT la solicitarea SC G. SA, conform caruia au fost efectuate ,,teste de fotodegradare";, pe esantioane / filme din polietilena cu 2% aditiv CESA foto FD2 si polietilena fara aditiv.
Concluziile acestui Raport tehnic sunt urmatoarele: ,,Esantioanele continand aditivul CESA foto FD2 au prezentat dupa 72 de ore de iradiere cu UV o pierdere cu 91% a rezistentei la tractiune. Dupa 144 de ore esantioanele s-au faramitat. Esantioanele care nu au continut aditivul CESA foto FD2 si- au pastrat proprietati mecanice bune";.
Raport analiza nr. 09/0120/A din_, respectiv anexa 6 a raportului, intocmit de PDC Srl, Italia, BG, Capriate San Gervaso, si
solicitat de compania CLARIANT S.P.A. Conform acestui Raport de analiza / Buletin de analiza au fost efectuate teste de oxo- biodegradabilitate, in conformitate cu ASTM D6954-04, pentru doua esantioane / mostre / probe:
Folie/film de polietilena (PE) - cu 2% aditiv CESA foto FD2
(,,esantion analizat";)
Folie/film de polietilena (PE) - fara aditiv CESA foto FD2.
Concluzia acestui Raport de analiza este urmatoarea: ,,Esantionul analizat in conditiile de test indicate, respecta prevederile Directivei 94/62/EC si este considerat un aditiv oxo-biodegradabil, care este conform cu standardul international ASTM D6954-04 (Ghid Standard pentru Expunerea si T. area Materialelor Plastice care se degradeaza in mediul inconjurator printr-o combinatie de Oxidare si Biodegradare)";.
Expertul subliniază faptul că rezultatele obtinute in urma acestor teste si
concluz iile aces tu i R apor t de an al iz a se po t ex tinde pen tru acel aș i mater ial, sianume ,,folie de polietilena - cu 2% ad itiv CESA f oto FD2";, ind if erent de produc atorsau cine a solicitat efectuarea testelor respective, astfel încât biodegradabilitatea materialului plastic oxo-biodegradabil ,,polietilena cu 2 % aditiv CESA foto FD2";, similar celui fabricat si utilizat de SC G. SA in perioada 0_ -_, a fost testata si respecta prevederile Directivei 94/62/EC.
Plasticul oxo-biodegradabil respectă prevederile art. 3 lit. a) din anexa II a acestui act normativ, deoarece acesta poate fi reciclat. El respectă prevederile art.
3 lit. b, deoarece el poate fi incinerat. El respectă și prevederile art. 3 lit. d), deoarece este capabil să suporte descompunere fizică, chimică, termică sau biologică, astfel că majoritatea compostului terminat în cele din urmă se va descompune în dioxid de carbon, biomasă sau apă. Acesta poate chiar să respecte prevederile art. 3 lit. c), dar nu în intervalul de timp precizat în standardul EN 13432, despre care se subliniază însă că nu este relevant, din perspectiva cerințelor esențiale menționate în directivă.
În ceea ce privește sustinerile pârâtei conform carora plasticul oxo- biodegradabil din produsele pentru care a fost calculata ecotaxa se biodegradeaza mai lent decat termenul de 180 zile prevazut de standardele la care face referire legislatia in domeniu, expertul arată că standardul roman SR EN 13432:2002, Cerinte referitoare la ambalajele valorificabile prin formarea compostului si biodegradare";, este versiunea romana a textului Standardului European EN 13432:2000.
Conform precizarilor facute la pct. 1 - ,,Domeniu de aplicare"; al acestui standard:,,Prezentul standard european stabileste cerintele si metodele care permit determinarea posibilitatii de formare a compostului si tratarii anaerobe a ambalajelor......";, ,,Daca un ambalaj este alcatuit din componente diferite, din care unele sunt compostabile......";, ,,Prezentul standard european se refera la capacitatea ambalajelor de a forma compost.....";, ,,Prezentul standard European prevede dispozitiile referitoare la obtinerea informatiilor despre tratarea ambalajelor in instalatiile controlate de tratare a deseurilor. In schimb, aceasta nu tine cont de deseurile de ambalaj care se pot regasi in mediul inconjurator prin
mijl o ace necon trol ab ile, ad ic a sub f or ma d e deseur i s alb atice";,
Ca atare, expertul subliniază că SR EN 13432 este un standard pentru compostabilitate si stabileste criteriile dupa care un ambalaj este considerat compostabil daca este prelucrat in conditii controlate / in facilitati industriale de composting, respectiv el nu se aplica produselor care se degradeaza in mediul inconjurator.
Apoi, se menționează că plasticul oxo-biodegradabil se biodegradeaza mai lent (functie de conditiile intalnite), nefiind necesar a se face in cele 180 de zile, pentru ca acest tip de plastic este destinat sa fie depozitat in groapa de gunoi a orasului, care nu are conditiile unei instalatii industriale de compostare.
Biodegradarea in mediul inconjurator nu este acelasi lucru ca si compostarea.
Compostarea este un proces artificial operat la un interval de timp mult mai scurt decat procesele din natura.
Nu exista nicio cerinta intr-un Standard oxo-biodegradabil pentru ca 90% din materialul respectiv sa fie transformat in dioxid de carbon si biomasa in 180 de zile, deoarece durata de timp nu este critica / foarte importanta pentru biodegradarea in mediul inconjurator. Totodată, s-a relevat că această condiție nu este utilă nici pentru procesul tratării cu compost din cauză că ea contribuie la schimbarea climatică globală în loc să contribuie la fertilitatea solului.
Standardele pentru plasticul compostabil precum SR EN 13432, ASTM D6400, D6868, Australian Standard 4736 si altele, sunt standarde de biodegradare in conditii speciale gasite in compostarea industriala, nefiind adecvate pentru plasticul proiectat pentru autodistrugere de tip OXO, daca acesta ajunge in mediul inconjurator.
In concluzie, termenul de 180 zile pentru biodegradarea produselor, pentru care a fost calculata ecotaxa, este impus de singurul normativ adoptat- standardul roman SR EN 1342:2002, care face referire ca nu se aplica produselor ce se degradeaza in mediul inconjurator, termen ce nu poate fi impus materialelor plastice oxo-biodegradabile.
Materialul plastic oxo-biodegradabil obtinut si utilizat de reclamanta in 2009, folosind tehnologia oxo-biodegradabila se biodegradeaza într-un interval de maxim 24 luni, functie de conditiile din mediul inconjurator/groapa de gunoi.
În răspunsul la obiecțiunile pârâtei, expertul menționează și că Directiva 94/62/CE transpusa in legislatia nationala prin HG 621//2005 privind ambalajele si deseurile de ambalaje cu modificarile si completarile ulterioare se refera la caracterul biodegradabil al ambalajelor, cerință respectată și de către ambalajele obtinute prin tehnologia oxo-biodegradabila, care are loc in doua faze:
degradarea in prezenta oxigenului - aditivul rupe macromoleculele astfel ca materialul nu mai poate fi considerat plastic,
biodegradarea - dupa ce aditivul a redus greutatea moleculara la un nivel care sa permita microorganismelor (bacterii, ciuperci) accesul la carbon si hidrogen; fragmentele obtinute din degradare sunt consumate de microorganisme, biodegradare ce are loc pe pamant, apa, lumina, intuneric, caldura, frig, nelasand fragmente, praf sau reziduuri toxice.
Cu alte cuvinte, Directiva nu impune utilizarea unei singure tehnologii pentru obtinerea de materiale plastice biodegradabile.
Totodată, expertul a indicat că ASTM D6954 este un standard emis de catre ASTM International, desi titulatura sa este ,,Ghid Standard pentru Expunerea si T. area Materialelor Plastice care se degradeaza in mediul inconjurator printr-o combinatie de Oxidare si Biodegradare)"; , asa cum standardul SR EN 13432:2002 este intitulat ,,Cerinte referitoare la ambalajele valorificabile prin formarea compostului si biodegradare";. Se mai arată că la nivelul Uniunii Europene nu a fost elaborat inca un standard pentru plastic oxo-biodegradabil, dar există în America, și chiar și în Emiratele Arabe Unite pentru a fi folosit in cadrul incercarilor de laborator privind ,,biodegradarea plasticului oxo- degradabil";.
În concluzie,
raportat la înscrisurile prezentate de către reclamantă atât la momentul efectuării controlului, cât și în fața instanței, respectiv: documentul de specialitate ,,Nota succinta asupra Materialelor plastice Biodegradabile";, depus în
traducere autorizată, intocmit de Asociatia de Materiale Plastice Oxo- Biodegradabile (f. 260 și urm., vol. I), precum și determinarile efectuate in laboratoare externe pe materiale similare obtinute prin aceeasi tehnologie din materii prime identice, coroborate cu împrejurarea că nici în 2009 si nici in prezent nu se puteau / nu se pot face teste si incercari de laborator privind caracterul biodegradabil al materialului fabricat de reclamantă, conform adreselor laboratoarelor si institutelor de specialitate, depuse la dosar urmare a demersurilor întreprinse de instanță,
în acest sens relevante fiind cele emise de ECOIND, INCDTP, Institutul Petru Poni, etc, desi aceasta tehnologie este recunoscuta la nivel european si international in peste 170 de tari, Curtea apreciază că petenta a făcut dovada faptului că pungile produse în anul 2009 respectau cerințele din directivă.
Pentru a aprecia astfel, Curtea a făcut apel și la cele relevate în cuprinsul documentului ,,Nota succinta asupra Materialelor plastice Biodegradabile";, amintit anterior, conform cărora, pentru prima oară, Comisia Europeană a recunoscut în mod deschis problema deșeurilor din plastic din mediul înconjurător, în Documentul C. ativ despre Pungile din Plastic din mai 2011, în cadrul căruia s-a precizat că "în practica curentă un produs folosit pentru ambalaj este recunoscut ca fiind biodegradabil dacă el se biodegradează în fabricile industriale de tratare cu compost în condiții controlate. Cu toate acestea, un produs care este tratat cu compost intr-o fabrică industrială nu se va biodegrada neapărat în condiții naturale în mediul înconjurător."
Comisia a punctat că " P. itatea făcută unui produs de ambalare ca fiind biodegradabil când de fapt acesta nu se va biodegrada în condiții naturale poate fi înșelătoare pentru consumator și poate contribui la proliferarea aruncatului de produse care vor persista în mediul înconjurător." Comisia, de asemenea, a mai precizat faptul că "Prevederile legislative curente nu permit a se face o distincție clară între biodegradabilitate și tratarea cu compost"- subliniind necesitatea unui Standard în Europa pentru plastic oxo-biodegradabil, aspecte care sunt de natură să vină în sprijinul alegațiilor petentei, legate de avantajele utilizării tehnologiei oxo-biodegradabile, în contextul în care preocuparea principală, atât a legiuitorului, cât și a producătorilor și a consumatorilor, trebuie să fie protejarea mediului înconjurător.
Totodată, în combaterea susținerilor pârâtei, în același studiu se arată că uneori "se pretinde că standardul britanic BS 8472 si ASTM D6954 nu sunt Standarde și că ele prescriu metode de testare fără a stabili criterii pentru a trece un test/ a pica un test. De fapt ASTM D6954 scris și publicat de către ASTM Internațional (structura Americană) este în mod cert un standard recunoscut. El nu oferă doar metode detaliate de testare, dar oferă și criterii pentru a trece/pica un test. Spre exemplu paragraful 6.6.1 cere ca 60% din carbonul organic să fie transformat în dioxid de carbon înainte de sfârșitul testului. În mod similar, BS8472 pretinde ca cel puțin 50% din evoluția carbonului să fie demonstrată în timpul testului".
Apoi, autorii studiului punctează și faptul că: "Transformarea materiilor organice în CO2 într-un ritm rapid în timpul procesului de compostare nu este
"recuperare" așa cum a fost pretinsa de către Directiva Europeană pentru ambalaje și deșeurile rezultate din ambalaje (94/62/EC modificată)și nu ar trebui să fie parte dintr-un standard pentru compostare.
Deșeurile naturii lemno-celulozice nu se comportă în acest mod și chiar dacă s-ar comporta nu ar conta prea mult deoarece prin fertilizatorii și amelioratorii utilizați în sol și-ar pierde majoritatea carbonului din compoziția lor.
Directiva Europeană NU pretinde ca atunci când un produs care este comercializat ca "degradat" sau "compostabil" în conformitate cu această Directivă să fie evaluat în funcție de standardul EN 13432
."
Ca atare, Curtea va constata nelegalitatea constatărilor din RIF legate de problema ecotaxei aferente anului 2009, cu consecința anulării măsurilor dispuse, referitoare la impunerea în sarcina reclamantei a sumelor aferente.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, dat fiind întregul context anterior expus, achiesarea de punctul de vedere al pârâtei pare că este de natură să ridice semne de întrebare și în ceea ce privește respectarea prev. art. 25 și următoarele din Tratatul CE, aplicabile în anul 2009, referitoare la libera circulație a mărfurilor în spațiul comunitar, din perspectiva faptului că aplicarea regulilor naționale în domeniu are ca efect favorizarea unei tehnologii în detrimentul alteia, în speță, tehnologia hidro-biodegradabilă în detrimentul tehnologiei oxo-biodegradabile.
Un ultim aspect care se impune a fi menționat pe marginea ecotaxei, este că în sarcina reclamantei au fost impuse sume cu acest titlu și pentru anul 2010, în cuantum de 2.287 lei, cu majorări de 619 lei și penalități de 343 lei. Cu toate că toate apărările formulate de reclamantă vizează problema ecotaxei, pentru intervalul_ -_, nu este mai puțin adevărat că se impune anularea actelor contestate și din această perspectivă, în acord cu cele menționate anterior, referitoare la nulitățile procedurale derivând din încălcarea dreptului la apărare.
Aceste considerente rămân valabile și în privința celorlalte celelalte constatări ale RIF, privind taxa de ambalaje, aferente anului 2011, în sumă de 2.718 lei, debit principal, cu accesoriile aferente (f. 26, vol. II), chiar în contextul în care Curtea nu achiesează tezei conform căreia, din conținutul raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, nu ar rezulta care erau obiectivele de reciclare/recuperare pe care trebuia să le îndeplinească societatea G., în ce măsură au fost îndeplinite aceste obiective și care sunt obiectivele care nu au fost îndeplinite.
Aceasta întrucât explicațiile oferite de către organul de control, coroborate cu anexele RIF, dar mai ales cu prev. art. 14-16 din HG nr. 621/2005 și cu metodologia de calcul stabilită prin Ordinul nr. 578/2006, sunt de natură să ateste o fundamentare obiectivă și suficientă a concluziilor expuse.
Totodată, apărarea în acord cu care taxa pentru ambalaje este suportată de către producătorii de bunuri ambalate, reclamanta fiind, de fapt, destinatarul bunurilor respective, își găsește răspuns în prev. art. 10 alin. 3 din OUG nr. 196/2005, iar considerentele privind aplicarea retroactivă O.G. nr. 25/2008 nu sunt nici ele pertinente, dat fiind faptul că pentru anul 2008 nu au fost impuse în sarcina petentei sume cu titlu de taxă de ambalaje.
Pentru toate aceste considerente, în baza prev. art. 218 C.pr.fisc., art. 1, 8 și 18 din LCA, se va admite acțiunea precizată și se va dispune anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 161/_, a deciziei de impunere nr. 368/_ și a RIF nr. 368/_, toate emise de către pârâta A. F. PENTRU M.
B. .
Conform prev. art. 274 alin. 1 C.pr.civ., va fi obligată pârâta să plătească reclamantei SC G. SA suma de 25.148,86 lei, cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, în sumă de 39 RON, în onorarii și cheltuieli de deplasare expert, în cuantum total de 8.500 RON și în onorarii de avocat, în sumă de 16.609,86 RON, conform documentelor justificative existente la dosar, depuse la filele 16 și urm., vol. III.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea precizată formulată de către reclamanta SC G. SA Bistrița cu sediul în municipiul Bistrița, Str. Cart. Unirea nr. 97, județul Bistrița- Năsăud, cu sediul procesual ales la Costaș, Negru & Asociații - Societate Civilă de Avocați, sediul secundar din Cluj-Napoca, Str. Pitești nr. 18, etajul I, județul Cluj, prin avocat Cosmin Flavius Costaș din Baroul Arad și, în consecință:
Dispune anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 161/_, a deciziei de impunere nr. 368/_ și a RIF nr. 368/_, toate emise de către pârâta A. F. PENTRU M. B. cu sediul în B. str. S. I. nr. 294 C. A, sector 6.
Obligă pârâta să plătească reclamantei SC G. SA suma de 25.148,86 lei, cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. B. EVA T. V.
Red.M.B./dact.L.C.C.
4 ex./_
