Anulare act administrativ. Decizia nr. 2577/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2577/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 15-09-2015 în dosarul nr. 1647/85/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 2577/2015
Ședința publică de la 15 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. K.
Judecător M. F.
Judecător F. I. P.
Grefier M. C. Daiboc
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta DGRFP B. prin AJFP Sibiu împotriva sentinței nr.2607/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat V. F. pentru reclamantul intimat, lipsind pârâta recurentă.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că s-au depus la dosar prin serviciul registratură al instanței concluzii din partea reclamantului intimat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în dezbateri.
Avocatul reclamantului intimat solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Susține că vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul personal între anii 2005 – 2009 nu reprezintă activitate economică și prin urmare reclamantul intimat nu are calitatea de persoană impozabilă în scopuri de TVA conform dispozițiilor art.127 alin.1 Cod fiscal. Mai susține că reclamantul intimat nu a avut intenția de a desfășura o activitate economică, că activitatea acestuia a determinat pierdere financiară, a cheltuit mai mult pentru realizarea acelor construcții, decât a câștigat din vânzarea lor ulterioară, vânzare determinată de împrejurări obiective și nu în scopul de a realizării venituri. În consecință, cercetarea fondului a dovedit faptul că activitatea reclamantului intimat nu a dus la realizarea niciunui venit, împrejurare dovedită cu acte testimoniale, acte contabile, expertize în construcții.
Arată că recurenta critică sentința atacată pentru că instanța de fond nu putea să stabilească o altă tare de fapt fiscală în contra celor stabilite de organul fiscal, dimpotrivă Cod pr.fiscal stabilește că starea de fapt cu relevanță fiscală se determină pe baza tuturor probelor pe care le are atât contribuabilul, cât și organul fiscal, iar organele fiscale refuză administrarea de alte probe și stabilesc pe criterii subiective o stare de fapt fiscală pe care o impun contribuabilului.
Mai arată că reclamantul intimat a făcut dovada că a dat la rude acele imobile pentru că a intervenit o situație de familie, acele construcții nu au adus venituri, dimpotrivă a ieșit în pierdere, în aceste condiții apreciază că nu există acea activitate cu caracter de continuitate în scopul realizării de venituri, condiție esențială pentru a fi activată impunerea în scopuri de TVA a operațiunilor săvârșite. Susține că impunerea doar formală a contractelor de vânzare-cumpărare, făcând abstracție de realitatea lor, este un abuz din punct de vedere al organului fiscal, care a fost înlăturat de instanța de fond.
Susține că în mod corect instanța de fond a stabilit starea de fapt cu relevanță fiscală determinând constatarea faptului că operațiunile nu erau impozabile din punct de vedere al TVA-ului, astfel încât actul de impunere este nelegal și netemeinic. Nu solicită cheltuieli de judecată.
-CURTEA DE APEL –
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr._ reclamantul F. B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații înregistrată sub nr.7896/31.05.2010, a Raportului de inspecție fiscală nr. 7895/31.05.2010 și a Deciziei nr.347/24.08.2011 emise de pârâtă, precum și exonerarea reclamantului de la plata sumei de 342.720 lei compusă din 146.562 lei taxă pe valoarea adăugată, 174.174 lei majorări de întârziere TVA și 21.984 lei penalități de întârziere TVA. Cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar s-a cerut stabilirea sumei datorate în urma deducerii TVA aferentă achizițiilor și plăților efectuată de reclamant pentru edificarea imobilelor.
În motivarea acțiunii s-a invocat faptul că în urma inspecției fiscale efectuate în zilele de 25,26,27 și 30.05.2011 la sediul DGFP- Activitatea de inspecție fiscală - Serviciul inspecție fiscală persoane fizice din Sibiu s-au întocmit Raportul de inspecție fiscală înregistrat sub nr.7895/31.05.2010 și Decizia de impunere înregistrată sub nr.7896/31.05.2010, prin care s-a reținut că reclamantul, în calitate de persoană fizică, a efectuat în perioada 01.01._10, mai multe tranzacții imobiliare, din patrimoniul personal, iar frecvența tranzacțiilor a demonstrat existența unei activități economice desfășurate cu caracter de continuitate.
În consecință, organele de inspecție fiscală au stabilit, pentru perioada 01.01._10, un TVA de plată suplimentar în sumă de 146.562 lei, majorări de întârziere în sumă de 174.174 lei și respectiv penalități de întârziere în valoare de 21.984 lei, apreciind că reclamantul a avut, pentru activitatea desfășurată calitatea de persoană impozabilă.
Reclamantul a considerat, în speță, că actele administrativ-fiscale sunt netemeinice și nelegale pentru următoarele considerente:
Codul fiscal, de la ..01.2004, și până la 01.01.2010, nu a reglementat situațiile în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile din patrimoniul personal devin persoane impozabile, din punct de vedere al TVA.
Vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul personal, între anii 2005-2009, nu reprezintă activitate economică și, în consecință reclamantul nu are calitatea de persoană impozabilă în scopuri de TVA, conf. Cod fiscal, art.127, alin. 1.
Până la 01.01.2010, atât Codul fiscal cât și Normele de aplicare a acestuia, în cazul obținerii de venituri din vânzarea de bunuri imobile de către persoane fizice, nu au definit noțiunea de „caracter de continuitate”.
Stabilirea de obligații fiscale de TVA și majorări de întârziere de către organul fiscal, pentru vânzarea, între anii 01.01._10, de imobile din patrimoniul personal, încalcă două principii de fiscalitate respectiv: cel al certitudinii impunerii și cel al eficienței prevăzut de art.3, alin.1, lit.b și c din Codul fiscal.
Încadrarea de către organul fiscal a operațiunilor de vânzare de imobile proprietate personală, în sfera de aplicare a TVA, este în contradicție cu celelalte prevederi ale Codului Fiscal, privitoare la impozitul pe venit (art.77, ind.1 și art.83, alin.3, lit.f).
Vânzarea-cumpărarea de imobile este o operațiune civilă, conform art.1294 și urm cod civil și nu comercială.
De asemenea, conform adresei nr._/8.07.2011 reclamantul a fost înregistrat ca plătitor de TVA doar începând cu data de 1.07.2011.
Pe de altă parte, reclamantul nu a avut intenția de a desfășura o activitate economică în condițiile în care două imobilele au fost ridicate pe terenul primit din donație de la bunic, iar un alt teren a fost achiziționat în anul 2006 cu intenția de a construi un imobil pentru familia extinsă formată din reclamant, mamă, bunicii materni și sora mamei cu soțul acesteia.
Sub aspectul calculării TVA și majorări de întârziere, actele administrativ fiscale atacate sunt netemeinice și nelegale întrucât organul fiscal a calculat în mod greșit TVA, aplicând cota standard de 19% asupra prețului declarat în contractele de vânzare-cumpărare și încasat de către reclamanții în anii 2005-2009, precum și cota de 5%, asupra vânzărilor efectuate, în condițiile în care potrivit pct.23, alin.2 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal „prețul include taxa, în cazul livrărilor de bunuri și/sau servicii direct către populație”.
În drept s-au invocat disp. art.77 ind.1, art.83 alin.3 lit.f, art.127 Cod Fiscal, art.23 alin.2, din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, art.9 și art.76 Cod de Procedură Fiscală, OMF nr.2333/2007, HG nr.1620/2009.
Pârâta DGFP Sibiu a depus întâmpinare la fila 78 dosar, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nelegala si neîntemeiata si pe cale de consecința menținerea actelor administrative, respectiv: Decizia nr.347/24.08.2011 emisă de Direcția G. a Finanțelor Publice Sibiu, Decizia de impunere înregistrată sub nr.7896/31.05.2010 și Raportul de inspecție fiscală înregistrat sub nr.7895/31.05.2010 precum și menținerea în sarcina reclamantului a obligației de plată a TVA-ului în sumă de 146.562 lei, majorări de întârziere în sumă de 174.174 lei și penalități de întârziere în valoare de 21.984 lei.
Prin Sentința nr. 2607/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr._ a admis acțiunea în contencios așa cum a fost formulată de reclamantul F. B. în contradictoriu cu pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. - Administrația Județeană A Finanțelor Publice Sibiu ,a dispus anularea Deciziei nr.347/24.08.2011, a Deciziei de impunere nr.7896/31.05.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr.7895/31.05.2010 emise de către Direcția G. a Finanțelor Publice Sibiu, care în baza HG nr.520/2013 și OUG nr.74/2013 s-a transformat în AJFP Sibiu aflată în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice B. și exonerarea reclamantului de la plata sumei de 146.562 lei cu titlu de TVA, a majorărilor de întârziere în sumă de 174.174 lei și respectiv a penalităților de întârziere în valoare de 21.9845 lei. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.443 lei.
Instanța a reținut că în urma inspecției fiscale efectuate în perioada 25-30.05.2010, la sediul DGFP - Activitatea de inspecție fiscală - Serviciul inspecție fiscală persoane fizice din Sibiu s-au întocmit Raportul de inspecție fiscală înregistrat nr.7895/31.05.2011 și Decizia de impunere înregistrată nr.7896/31.05.2010, prin care s-a reținut că reclamantul F. B., în calitate de persoană fizică, a efectuat în perioada 01.01._10 mai multe tranzacții imobiliare, iar frecvența tranzacțiilor a demonstrat existența unei activități economice desfășurate cu caracter de continuitate, operațiuni care intră în sfera de aplicare a TVA. Aceasta deoarece a edificat apartamente în vederea înstrăinării lor și a obținut venituri impozabile astfel că aceasta activitate a fost considerată ca activitate economică de pe urma căreia s-au obținut venituri impozabile, drept pentru care s-a procedat la stabilirea venitului total realizat și a calității reclamantului de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, drept pentru care organele de inspecție fiscală au stabilit un TVA de plată în sumă de 146.562 lei, majorări de întârziere în sumă de 174.174 lei și respectiv penalități de întârziere în valoare de 21.984 lei.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestație înregistrată la Direcția Generala a Finanțelor Publice Sibiu sub nr.9602/11.07.2011, care prin Decizia nr.347/24.08.2011 a respins contestația ca neîntemeiată, menținând obligațiile de plată la care a fost obligat reclamantul prin decizia de impunere atacată.Pentru stabilirea corectă a cadrului procesual instanța urmează a reține faptul că trebuie avute în vedere modificările succesive ale Codului Fiscal, modificări esențiale intervenite de a lungul celor 5 ani ai perioadei supuse inspecției fiscale, și care nu au fost luați in considerare de către organele de inspecție din cadrul DGFP Sibiu.
Este de observat că Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, de la . 01.01.2004 și până la data de 01.01.2010, perioadă înăuntrul căreia reclamantul a fost verificat - nu a reglementat situațiile în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile din patrimoniul personal devin persoane impozabile, din punct de vedere al TVA.
Abia prin OUG nr.109/2009, intrată în vigoare la 01.01.2010, a fost introdus un nou aliniat la art.127 din Codul fiscal, respectiv alin.2, ind.1, cu următorul cuprins: „Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme”. Aceste prevederi nu pot opera retroactiv, pentru perioada supusă controlului ci numai pentru viitor, începând cu data 01.01.2010.
Referitor la imposibilitatea aplicării retroactive a actului administrativ s-a pronunțat și ICCJ - Secția de contencios administrativ și fiscal, care prin Decizia nr.569/2.02.2011 a hotărât că, prin emiterea unui act administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele CEDO, și care, a fost consacrat în jurisprudența CEDO.
În ceea ce privește aspectul referitor la vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul personal, ca activitate economică cu consecința calității de persoană impozabila, în scopuri de TVA, a titularului tranzacției este de reținut că activitățile economice sunt definite în mod expres în art.127, alin.1 și 2 în sensul că: Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.”;“(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”.
Ori, construirea și vânzarea de bunuri imobile, nu constituie „activitate de exploatare” a bunurilor imobile, întrucât Codul fiscal nu face nici o mențiune expresă în acest sens.
Având în vedere că noțiunea de „exploatare”, în sensul etimologic al cuvântului reprezintă activitatea de a folosi și de a pune în valoare un bun, în vederea realizării unor scopuri economice, activitățile economice de exploatare sunt realizate prin închiriere, subînchiriere, arendă, leasing, concesiune etc., contracte cu executare succesivă prin care se transferă posesia și folosința bunurilor.
În schimb, potrivit art.1294 Cod civil, vânzarea de bunuri imobile este „o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și cealaltă a plăti celei dintâi prețul lui.”
Rezultă așadar că reclamantul nu a efectuat operațiuni de exploatare de bunuri imobile, ci de vânzare a acestora, iar asimilarea vânzării de bunuri imobile de către persoane fizice, cu activitatea de exploatare a bunurilor corporale este lipsită de temei juridic.
De asemenea, până la 01.01.2010, atât Codul fiscal cât și Normele de aplicare a acestuia, aprobate prin HG nr.44/2004, în cazul obținerii de venituri din vânzarea de bunuri imobile de către persoane fizice, nu au definit noțiunea de „caracter de continuitate”.
Acest aspect nu a fost avut în vedere și nu s-a considerat necesar a se impune o asemenea interpretare, prin comparație cu cazul închirierii de bunuri imobile, unde, în situația derulării unui număr mai mare de 5 contracte, s-a intervenit în mod expres, prin OMFP nr.2233/2007, prin calificarea acestor venituri ca fiind venituri din activități independente comerciale.
Caracterul de continuitate la vânzarea de imobile de către persoane fizice este definit numai de HG nr.1620/2009, publicat în MO nr.927/31.12.2009, intrat în vigoare la 01.01.2010, însă, aceste norme nu pot fi aplicate retroactiv, în speță.
În condițiile arătate, este de reținut faptul că în perioada supusă controlului, respectiv 1.01._, Codul fiscal nu avea reglementate situațiile în care persoanele fizice care încheie contracte de v/c de bunuri imobile din patrimoniul personal devin persoane impozabile, din punct de vedere al TVA, întrucât modificarea art.127 din Codul fiscal, prin introducerea alin 2 ind.1, s-a realizat doar prin OUG nr.109/2009, intrată în vigoare la 1.01.2010, act normativ ce nu poate opera retroactiv.
Anterior acestei date noțiunea de persoană impozabilă în scopuri de TVA a fost definită de art.127 alin.1 și 2 Cod fiscal, care a statuat că „Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.”;“(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”.
Din economia acestor prevederi legale rezultă în mod neechivoc faptul că dobândește calitatea de persoană impozabilă în scopuri de TVA, doar aceea persoană fizică sau juridică autorizată să desfășoare fapte de comerț.
Însăși ICCJ a reținut, prin Decizia nr.439/2011 pronunțată în dosar nr._, faptul că în succesiunea modificărilor aduse art.127 din Codul fiscal „ se poate vorbi de o obligație legală neclară în sarcina persoanelor fizice de a plăti taxa pe valoarea adăugată”.
În același timp, prin art.12 din Directiva nr.112/2006/CE privind sistemul comun al TVA este prevăzută posibilitatea ca statele membre să considere „ ca persoană impozabilă orice persoană care efectuează în mod ocazional o operațiune legală de activitățile prev.în art.9 alin.1 al doilea paragraf, și în special în una din următoarele operațiuni: a)livrarea unei clădiri sau a unor părți a unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, înaintea primei ocupări și b) livrarea de terenuri construibile”.
Această prevedere are caracter de recomandare pentru statele membre, drept pentru care prin Hotărârea Curții Europene de Justiție pronunțată în data de 15.09.2011 în cauzele conexate C-180/10 și C-181/10 s-a subliniat că „ această din urmă dispoziție prevede o posibilitate, iar nu o obligație a statelor membre. Rezultă că pentru a beneficia de posibilitatea prevăzută de această dispoziție, statele membre sunt obligate să facă uz de această posibilitate”.
Pe de altă parte este de observat că stabilirea de obligații fiscale de TVA și majorări de întârziere de către organul fiscal, pentru vânzarea de imobile – în perioada 2005-2010 – de către reclamant din patrimoniul personal încalcă două principii de fiscalitate, respectiv: cel al certitudinii impunerii și cel al eficienței prevăzut de art.3 alin.1 lit.b și c din Codul fiscal.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană de Justiție în cauza C-102/08 din data de 4.06.2009 precizând că „ fiecare stat membru este obligat să transpună directivele într-un mod care respectă pe deplin cerințele de claritate și de certitudine a situaților juridice impuse de legiuitorul comunitar, în interesul persoanele vizate stabilite în statele membre”.
Raportat la obiectul cauzei este de reținut că reclamantul a realizat o construcție pe un teren primit prin donație de la bunicul său, iar un alt teren a fost achiziționat in vederea construirii unui imobil format din locuințe destinate pentru reclamant, mama acestuia, bunicii materni și sora mamei cu soțul acesteia.
În cauză, nu s-a dovedit intenția de revânzare la momentul dobândirii imobilului în condițiile în care acesta a fost obținut prin donație făcuta de bunicul matern, ca si act de gratificare unilateral care nu poate fi determinat de către cel gratificat.
Conform declarațiilor martorelor Hărhătă R. A. și R. M. M. - audiate în cauză, construcția imobilelor a fost făcuta cu intenția inițială de a crea o " curte . a reclamantului, în unicul scop de a îmbunătăți acesteia situația locativa. Acest lucru este dovedit si de cele reținute in expertiza tehnica judiciara - efectuată în cauză - care a reținut că reclamantul a vândut imobilele sub valoarea de piața si sub prețul pe care la plătit pentru edificarea construcțiilor.
Având in vedere ca din cele reținute de către expertul in cadrul raportului de Expertiza contabila – depusă la fila 269 dosar -, coroborate cu cele reținute de către expert in cadrul Raportului de expertiza tehnica judiciar – depus la fila 211 dosar - rezulta că nu a existat o valoare adăugata obținută de către contestator care sa fie supusa impozitării, valoarea cheltuielilor deductibile efectuate pentru realizarea construcțiilor fiind superioara valorii obținute din valorificarea imobilelor în condițiile în care s-a stabilit o baza de impunere de 771.379 lei în timp ce cheltuielile deductibile s-au ridicat la valoarea de 883.400 lei, ceea ce înseamnă ca reclamantul a cheltuit pentru realizarea construcțiilor suma de 883.499 lei și le-a vândut la valoarea de 771.379 lei.
Rezultă așadar, că reclamantul, în calitate de persoană fizică care a primit un teren prin donație în anul 2005 iar un alt teren la cumpărat în anul 2006 și pe care a construit imobile care au fost vândute, din motive personale, în anul 2007, nu este persoană impozabilă în sensul legii fiscale aplicabile în perioada menționată și în consecința nu datorează suma de 146.562 lei, majorări de întârziere în sumă de 174.174 lei și respectiv penalități de întârziere în valoare de 21.984 lei calculate prin Decizia de impunere nr.7896/31.05.2010.
Pe de altă parte, chiar dacă organul de control ar fi avut la bază un temei legal pentru obligarea reclamantului la plata TVA, modul de calcul al TVA-ului s-a făcut greșit întrucât s-a aplicat cota standard de 19% asupra prețului declarat în contractele de v/c și cota de 5% asupra vânzărilor efectuate.
Ori, potrivit pct.23 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal „ prețul include taxa, în cadrul livrărilor de bunuri și/ sau servicii direct către populație”.
Prin urmare, procedeul ce ar fi trebuit aplicat, în situația în care s-ar fi datorat TVA ar fi fost cel al sutei mărite, procedeu descris la pct.23 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, în sensul că „se aplică procedeul sutei mărite pentru determinarea sumei taxei, respectiv 19 x 100/ 119 și 5x100/105”.
În același sens au fost interpretate și prevederile art.73 respectiv art.78 din Directiva 2006/CE/112 în sensul că pentru o tranzacție încheiate între vânzător care este persoană impozabilă și un cumpărător care nu este persoană impozabilă, baza de impozitare reprezintă prețul stabilit de părți diminuat cu cota de TVA.
Având în vedere considerentele expuse mai sus și textele legal citate, instanța a admis acțiunea așa cum a fost formulată, iar pe cale de consecință, anularea Deciziei nr.347/24.08.2011, a Deciziei de impunere nr.7896/31.05.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 7895/31.05.2010 emise de către Direcția G. a Finanțelor Publice Sibiu, care în baza HG nr.520/2013 și OUG nr.74/2013 s-a transformat în AJFP Sibiu aflată în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice B..
În baza art.274 C. pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.443 lei.
Împotriva hotărârii a declarat recurs AJFP Sibiu în numele și pentru DGRFP B. solicitând a se dispune modificarea hotărârii și respingerea acțiunii reclamantului.
Susține că se impune în primul rând admiterea recursului care a fost dată cu interpretarea greșită a actelor administrative supuse judecării cauzei, în sensul că nu s-a reținut corect care a fost obiectul actelor administrative contestate, respectiv Decizia de impunere nr.7896/31.05.2011 emisă de fosta AIF Sibiu, în care s-a stabilit cuantumul TVA colectat în valoare de 146.562 lei TVA, 174.174 lei majorări de întârziere aferente și 21.984 lei penalități de întârziere aferente.
Împotriva acestui act administrativ de impunere intimatul a formulat contestația administrativă prevăzută de art.205 și urm. din O.G.nr.92/2003, iar aceasta a fost soluționată prin Decizia nr.347/24.08.2011 a fostei D.G.F.P.Sibiu.
În condițiile art.1 din Legea nr.554/2004 coroborat cu dispozițiile art.218 din O.G.nr.92/2003, acesta este actul administrativ împotriva căruia se poate formula acțiunea în contencios administrativ și numai în ceea ce privește natura fiscală a acestor obligații fiscale, așa că instanța de fond ar fi trebuit să rețină acest aspect legal și să soluționeze cauza numai în ceea ce privește TVA colectat.
Ori, instanța de fond în mod greșit a administrat proba cu expertiza tehnică și a validat concluziile acestei expertize tehnice care a avut ca obiectiv încuviințat de instanță „Să se stabilească valoarea investițiilor, respectiv a cheltuielilor efectuate pentru edificarea construcțiilor, precum și valoarea pentru fiecare investiție în parte”.
Prin validarea concluziilor expertizei tehnice, instanța de fond și-a depășit puterile judecătorești, s-a substituit organului fiscal când a reținut că reclamantul a vândut imobilele sub valoarea de piață și sub prețul pe care l-a plătit pentru edificarea construcțiilor.
Și în ceea ce privește fondul impunerii apreciază că instanța de fond a ignorat dispozițiile legale prin care s-a stabilit că din activitatea desfășurată, intimatul reclamant a realizat venituri din edificarea spre vânzare în scopul de a obține venituri cu caracter de continuitate a mai multor imobile care au fost vândute și de pe urma cărora s-au obținut venituri, cu interpretarea greșită a art.126 alin.1 din Legea nr.571/2003 coroborat cu pct.2 alin.1 și 2 din H.G.nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003.
În opinia recurentei se susține că hotărârea atacată este greșită cât timp în expertiza contabilă nu s-a făcut nici un fel de referire la operațiunile din decizia de impunere ci s-a efectuat numai un simplu calcul al cuantumului TVA colectat, iar calculul efectuat de aceasta și validat a privit numai varianta de calcul a TVA prin aplicarea procedeului includerii TVA în preț, fără să se facă vreo referire la TVA deductibil.
Recursul pârâtei este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:
Acțiunea reclamantului este demarată anterior reorganizării ANAF prin OUG nr.74/2013, reclamantul chemând în judecată în calitate de pârât fostul DGFP Sibiu acesta fiind atât autoritatea care a emis Decizia de impunere nr.7896/31.05.2010 cât și Decizia nr.347/24.08.2011 de soluționare a contestației împotriva acestei decizii de impunere.
Potrivit art.13 alin.1 din HG nr.520/2013 (act normativ care a abrogat HG nr.109/2009), începând cu data de 01.08.2014se înființează în subordinea Agenției direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică.
Conform alin.3 din același text în cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice funcționează, ca structuri fără personalitate juridică:
a) direcții regionale vamale;
b) administrații județene ale finanțelor publice;
c) servicii fiscale municipale și orășenești, precum și birouri fiscale comunale;
d) birouri vamale de interior și de frontieră.
Potrivitart.23din HG nr.520/2013:
(1) Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice se înființează prin transformarea direcției generale a finanțelor publice a județului, respectiv a municipiului București în care este stabilit sediul direcției generale regionale, prin fuziunea prin absorbție a celorlalte direcții generale ale finanțelor publice județene din aria de competență stabilită potrivit anexei nr. 2, care își pierd personalitatea juridică.
(4) Activitatea și competențele tuturor direcțiilor generale ale finanțelor publice absorbite din aria de competență, precum și a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora sunt preluate de către direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, înființate potrivit prevederilor prezentei hotărâri. În același sens a fost modificat și art.209 Cpr fiscală care prevede „ Contestațiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, deciziilor pentru regularizarea situației emise în conformitate cu legislația în materie vamală, a măsurii de diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziție de măsuri, precum și împotriva deciziei de reverificare se soluționează de către:
a) structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice în a căror rază teritorială își au domiciliul fiscal contestatarii, pentru contestațiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuții, datorie vamală, accesorii ale acestora, măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 5 milioane lei, precum și pentru contestațiile îndreptate împotriva deciziilor de reverificare, cu excepția celor emise de organele centrale de inspecție/control;
Ca atare, în noua configurație, Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. era cea care în temeiul art.23 din HG nr.520/2013 trebuia introdusă în cauză de instanța de fond și în contradictoriu cu care trebuia soluționată acțiunea reclamantului. Instanța de fond, deși a dispus introducerea în cauză a DGRFP B. ,a admis acțiunea reclamantului în contradictoriu cu AJFP Sibiu, anulând actele fostului DGFP Sibiu, considerând greșit că AJFP Sibiu este continuatoarea acestuia în drepturi și obligații.
Cum prima instanță a soluționat procesul fără a se pronunța în contradictoriu cu partea care avea calitatea de succesor în drepturi și obligații a fostului DGFP Sibiu, această instanță nu a soluționat practic litigiul cu judecarea căruia a fost investită, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța să soluționeze acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B..
Pentru toate aceste considerente, în baza art.498 alin.2 raportat la art.488 alin.1 pct.8 C.pr.civ., recursul declarat de pârâta DGRFP B. va fi admis și în consecință casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE :
Admite recursul declarat de pârâta DGRFP B. prin AJFP Sibiu împotriva sentinței nr.2607/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu și în consecință:
Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 Septembrie 2015.
Președinte, M. K. - CM Semnează Vicepreședintele Curții de Apel M. A. M. | Judecător, M. F. | Judecător, F. I. P. |
Grefier, M. C. Daiboc |
Red./tehnored.M.F.
2 ex./23.09.2015
Jud.fond – B. G.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 1801/2015. Curtea de Apel ALBA... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 2460/2015.... → |
|---|
