Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr. 1767/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1767/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 13-05-2015 în dosarul nr. 82/57/2014*
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE APEL A. I.
SECTIA DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 1767/2015
Ședința publică de la 13 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE O. M. P.
Judecător L. I. G.
Judecător C. C. F.
Grefier R. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către reclamanta ., prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele C. de C. a României și C. de C. a județului Hunedoara, împotriva Sentinței nr. 1365/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, având ca obiect litigii C. de C. (Legea Nr.94/1992).
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru intimatele – pârâte consilier juridic Zvancea – C. C., lipsind recurenta – reclamantă ..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că a fost parcursă procedura prealabilă fixării primului termen de judecată.
Instanța acordă cuvântul asupra excepției nulității, invocată de intimate prin întâmpinare.
Reprezentanta intimatelor arată că a invocat această excepție față de lipsa semnăturii mandatarului de pe exemplarul de recurs înaintat către intimatele – pârâte. Studiind dosarul, a constatat însă, că recursul poartă ștampila și semnătura mandatarei reclamantei, astfel încât nu mai stăruie în admiterea acestei excepții.
Instanța ia act de faptul că reprezentanta intimatelor nu înțelege să mai susțină excepția nulității, invocată prin întâmpinare, față de actele existente la dosarul cauzei, și anume, a recursului ce poartă ștampila și semnătura apărătorului recurentei.
Nemaifiind alte cereri de formulat declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbateri asupra recursului.
Reprezentanta intimatelor solicită respingerea acestuia, ca nefondat, și menținerea ca legală a sentinței pronunțată de Tribunalul Hunedoara, sentință ce a avut în vedere toate prevederile legale incidente cauzei.
Învederează că în motivele de recurs se invocă următoarele aspecte, și anume: 1) existența în cauză a unei sentințe din anul 2008; 2) efectul produs de o decizie pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii; 3) teoria drepturilor câștigate, precum și prevederile Contractului colectiv de muncă încheiat în anul 2007 recurentei – reclamante.
Pe de altă parte, arată că recurenta a formulat o cerere nouă referitoare la constatarea exonerării de la plată în baza Legii nr. 124/2014. Cu privire la această cerere, precizează că a arătat în cuprinsul întâmpinării că nu poate fi primită, fiind vorba despre o cerere nouă formulată direct în fața instanței de recurs.
Apreciază că efectul produs de Legea nr. 124/2014 a fost înțeles în mod greșit de către recurentă, arătând că, pe de-o parte, acesta se referă la exonerarea de la plată, ceea ce face ca acest act normativ să vină în faza de executare a actelor emise de către C. de C., neavând prin urmare Legea nr. 124/2014 efect asupra actelor emise de către C. de C.. Pe de altă parte, Legea nr. 124/2014 nu prevede că aceste acte emise de către C. de C. sunt nelegale și nu prevede că drepturile de natură salarială prevăzute la art. 1 din aceasta sunt legale.
Mai mult, recurenta arată, cu privire la Legea nr.124/2014 că, față de abrogarea art. 3 din acest act normativ, drepturile de natură salarială sunt legale. Însă, și de această dată, apreciază că recurenta a înțeles în mod greșit efectul produs de Legea nr. 124/2014, respectiv de abrogarea prin OUG 65/2014, deoarece abrogarea textului de lege nu atrage posibilitatea pentru aceasta de a acorda drepturile salariale în mod nelegal.
Revenind la precizările referitoare la sentința din anul 2008, arată că aceasta nu produce efectele înțelese de către recurentă.
Astfel cum a arătat în fața instanței de fond, reiterează și în fața instanței de recurs că efectele sentinței din 2008 se produc atâta timp cât sunt în vigoare prevederile legale ce au stat la baza pronunțării acestei sentințe, astfel cum și Decizia Curții Constituționale nr. 60 a statuat, deoarece cum o lege nu poate retroactiva, nicio hotărâre judecătorească nu poate ultractiva. Cu alte cuvinte, instanța ce a pronunțat sentința din 2008 de care se pevalează recurenta, a luat în considerare prevederile legale incidente la data investirii, respectiv la data dezinvestirii acesteia.
Așadar, apreciază că hotărârea din 2008 nu produce efecte cu caracter perpetuu, indiferent de prevederile legale ce au intervenit ulterior pronunțării acestei sentințe, deoarece ne aflăm în fața drepturilor de natură salarială acordate prin sistemul bugetar, drepturi asupra cărora doar legiuitorul poate dispune.
În concluzie, apreciază că Decizia 37/2009 pronunțată de ÎCCJ, precum și efectele produse de aceasta au fost greșit înțelese de către recurentă.
Cu privire la teoria drepturilor câștigate, precizează că este de notorietate practica judiciară a Curții de Apel A. I. și anume că un contract de muncă nu poate prevede altceva decât prevede legea, iar teoria drepturilor câștigate nu își are temei atâta timp cât aceste pretinse drepturi câștigate nu sunt prevăzute de lege.
Pentru toate cele învederate, reprezentanta intimatelor solicită respingerea recursului ca nefondat cu menținerea ca legală a sentinței pronunțată de instanța de fond.
Fără cheltuieli de judecată.
Notă: După închiderea dezbaterilor în prezenta cauză, în timpul ședinței de judecată, se prezintă reprezentanta recurentei – reclamate, ., prin Primar.
Instanța arată că prezenta cauză a fost luată în ordinea listei de ședință, la apelul nominal răspunzând reprezentanta intimatelor – pârâte care a pus concluzii iar împuternicirea avocațială a fost depusă doar pentru declararea recursului și nu pentru susținerea acestuia. Ca atare nu se pot relua dezbaterile și nici nu pot fi acceptate concluziile reprezentantei recurentei.
C. DE APEL
Asupra recursului de față,
Prin sentința nr. 1365/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta ., prin primar, în contradictoriu cu pârâții C. de C. a României și C. de C. a județului Hunedoara pentru anularea încheierii nr.1/2014, a Deciziei nr.94/2013 și a procesului-verbal de constatare din data de 4.10.2013.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta.
În susținerea recursului înțelege să invoce faptul că sentința este nelegală întrucât Decizia 37/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii nu are efecte asupra sentinței din data de 07.05.2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara prin care s-a admis acordarea sporului de dispozitiv.
Pe de altă parte, fiind un drept câștigat, acesta nu poate fi modificat de prevederi legale ulterioare.
C. de conturi nu a reținut ca fiind nelegal Contractul Colectiv de Muncă din 2007 și ca atare, instanța de fond nu putea reține că sporul reglementat de acesta nu poate fi acordat întrucât acordul colectiv ar fi fost încheiat cu nerespectarea prevederilor legale.
În subsidiar se solicită a se constata incidența prevederilor Legii 124/2014 privitoare la exonerarea de la plata sumelor stabilite prin actele de control ale Curții de C..
Intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru nesemnare, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat. Cu privire la solicitarea subsidiară solicită a se constata că aceasta este inadmisibilă întrucât a fost invocată pentru prima dată în recurs.
Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, curtea constată următoarele:
Potrivit art. 488 alin 1 din codul de procedură civilă 2010 casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate în mod limitativ la pct. 1-8, iar în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare recursul devine nul potrivit art. 489 alin. 2 din același act normativ.
C. reține că, deși declarat prin avocat, recursul nu a fost motivat sub aspectul încadrării în drept a criticilor formulate, astfel că, dând eficiență variantei subsidiare stabilită de legiuitor în art. 489 alin. 2, revine instanței sarcina de a stabili dacă aspectele ridicate pot fi încadrate în motivele indicate de art. 488 alin. 1.
Potrivit art. 488 alin 1 sentința poate fi casată numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
1. când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii;
4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;
5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
După cum lesne se poate constata instanța de fond a fost alcătuită potrivit legii, hotărârea a fost pronunțată de judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza și care a participat la dezbaterea pe fond a procesului, normele de competență de ordine publică au fost respectate iar, prin hotărârea pronunțată, instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Nu au fost indicate norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității ce ar fi fost încălcate după cum nu a fost invocată și nici nu se poate reține incidența autorității de lucru judecat.
Hotărârea cuprinde motivele pe care se întemeiază nefiind semnalate motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Față de cele ce preced curtea reține că incidența cazurilor de casare prevăzute de pct. 1-7 este exclusă, singurul care ar suscita discuții fiind cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8, respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material.
În ce privește sporul de dispozitiv, justificarea privitoare la stabilirea obligației printr-o hotărâre judecătorească nu este suficientă pentru a legitima plata acestuia în anul 2012.
Potrivit art. 22 din Legea 330/2009 „sporurile, majorările, precum și indemnizațiile de conducere care, potrivit prezentei legi, sunt incluse în salariul de bază, în solda funcției de bază sau în indemnizația lunară de încadrare, după caz, sunt prevăzute în notele din cuprinsul anexelor la prezenta lege.” În Nota de la anexa III a legii se prevede că „1. În coeficientul prevăzut în coloana „Bază” sunt cuprinse salariul de merit, sporul de stabilitate, sporul de dispozitiv, iar în coeficientul prevăzut pentru gradul I, respectiv treapta de salarizare a funcțiilor de conducere este cuprins și sporul de vechime în muncă.”
Conform art. 30 (1) din legea-cadru de salarizare, începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, și, după caz, indemnizațiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcțiilor de bază, respectiv din indemnizațiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, în soldele funcțiilor de bază, respectiv în indemnizațiile lunare de încadrare corespunzătoare funcțiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuție, cât și pentru funcțiile de conducere. Acest articol trebuie aplicat în sensul art. 3 și 10 din O.u.G. nr. 1/2010, unde se prevede că „Prin contractele sau acordurile colective și individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care exced prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009”, iar art. 10 prevede expres că „În conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care exced prevederilor Legii - cadru 330/2009.”
Potrivit art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne.
În același sens a statuat și Î.C.C.J. prin decizia nr. 37/2009 pronunțată în cadrul sesizării prin recurs în interesul legii, că dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne.
Este adevărat că prin sentința nr. 1020/CA/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar_, rămasă irevocabilă, a fost obligat pârâtul să plătească sporul de dispozitiv prevăzut de Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 496/2003 începând cu data de 16.01.2005, dar trebuie avută în vedere la reîncadrarea funcționarilor publici și intenția legiuitorului ce reiese din dispozițiile 30 alin. 1 din lege, și anume aceea de a recunoaște doar acele sporuri ce au fost acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului și care se regăsesc în capitolul III și anexele la lege, iar sporul de dispozitiv deși este prevăzut generic în note, nu se acordă categoriei de personal respectiv funcționarilor publici din autoritățile publice locale. Sporul de dispozitiv se acordă doar până la data de 31.12.2009 și în condițiile în care a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, iar efectele hotărârii judecătorești încetează la data aplicării noii legi de salarizare. Hotărârea are efect declarativ, recunoscând un drept care își are izvorul într-un act normativ și nicidecum un efect constitutiv. Ca atare nu se poate discuta despre o ultraactivitate a efectului hotărârii judecătorești, în sensul dorit de recurent. În același sens se constată că acordarea sporului de dispozitiv funcționarilor publici din administrația publică locală nu a fost stabilită prin lege sau hotărâre de guvern, potrivit legislației existente până la data de 31.12.2009, acest spor nefiind prevăzut nici de legile de salarizare ulterioare datei de 01.01.2010 pentru această categorie profesională.
În aceste condiții curtea reține că, de la data intrării in vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, acest spor era reglementat pentru categoriile de personal arătate în dispozitivul deciziei în interesul legii, iar sporul de dispozitiv nu este prevăzut în actuala reglementare decât pentru acele categorii de funcționari publici care au fost detașați de la MAI, astfel că nu se cuvine angajaților recurentei, sens în care interpretarea dată de judecătorul fondului este cea corectă.
Împrejurarea că auditorii Curții de conturi nu au reținut ca fiind nelegal Contractul Colectiv de Muncă din 2007 nu are relevanță în cauză întrucât competența conferită Curții de C. prin art. 1 și 22 din Legea 94/1992 îi permite acesteia să verifice legalitatea întrebuințării resurselor financiare ale sectorului public, inclusiv a cheltuielilor cu privire la drepturile de natură salarială și implicit să stabilească, pe cale incidentală, dacă acordul colectiv încheiat de funcționarii publici/contractul colectiv încheiat de personalul contractual bugetar era legal încheiat prin prisma legislației în vigoare la data încheierii. Ca atare nu era necesar ca actul respectiv să fie anulat în procedura prevăzută de lege.
În ce privește cererea subsidiară, curtea reține că aceasta este inadmisibilă întrucât, recursul, în viziunea Noului Cod de Procedură Civilă, este o cale extraordinară prin care se verifică exclusiv legalitatea sentinței, prin prisma criticilor deja avute în vedere de instanța de fond. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8, aplicat la materia contenciosului administrativ, presupune verificarea modalității prin care instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile legale pretins încălcate de administrație la emiterea actului administrativ/ actului asimilat actului administrativ atacat.
Or cererea subsidiară reprezintă o critică nouă ridicată direct în recurs astfel că ea este inadmisibilă și nu se mia impune a fi analizată.
Reținând că dispozițiile incidente au fost corect interpretate, curtea constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă 2010 nu subzistă și ca atare, recursul declarat urmează a fi respins potrivit art. 496 alin. 1 din același act normativ.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta . împotriva sentinței nr. 1365/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 13 Mai 2015.
Președinte, O. M. P. | Judecător, L. I. G. | Judecător, C. C. F. |
Grefier, R. B. |
Red./tehnored. LIG
5 ex/15.05.2015
Jud. fond Iftimuș AC
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 1109/2015. Curtea de Apel... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 1966/2015.... → |
|---|
