Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 933/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 933/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 05-03-2013 în dosarul nr. 2955/110/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 933/2013
Ședința publică de la 05 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. P.
Judecător C. Ș.
Judecător C. P.
Grefier C. M.
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
Astăzi au venit spre soluționare recursurile declarate de recurentul-reclamant B. E. M. și de recurenta-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău, împotriva sentinței civile nr. 1119 din 28 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a răspuns consilier juridic P. D. pentru recurenta-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău și intimata-pârâtă A. de Inspecție Fiscală Bacău, lipsă fiind recurentul-reclamant B. E. M., cauza fiind reluată la a doua strigare când părțile au lipsit.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
La prima strigare, consilier juridic P. D. pentru recurenta-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău și intimata-pârâtă A. de Inspecție Fiscală Bacău a solicitat judecarea cauzei în lipsă și a depus la dosar concluzii scrise. La a doua strigare, părțile au lipsit.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, s-a constatat că s-a solicitat judecata în lipsă, cauza rămânând în pronunțare.
CURTEA
- deliberând –
Reclamantul B. E. Mariu a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1119/2012 pronunțată de Tribunalul Bacău in dosarul nr._, prin care a solicitat:
1) Admiterea recursului modificarea în parte a sentinței recurate în sensul anulării deciziei 574/12.01.2011 și în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulată împotriva deciziei de impunere nr._/18.10.2012, anularea deciziei de impunere nr._/18.10.2010; anularea deciziei de calcul accesorii nr._/31.12.2010 cât și anularea RIF_/18.10.2010;
2)Obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată;
În fapt;
În motivare arată că prin sentința civilă recurată instanța de fond ne-a admis în parte acțiunea și a dispus anularea parțială a deciziei nr. 574/12.01.2011 și anularea deciziei nr._/18.10.2010, iar restul contestației a fost respinsă ca neîntemeiată.
În primul rând consideră că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere că dispozitivul conține dispoziții contrare. Astfel, instanța de fond trebuia să n admită contestația și să anuleze cel puțin parțial și decizia nr. 668/06.04.2011 și decizia de calcul accesorii nr._/31.12.2010 în ceea ce privește accesoriile referitoare la TVA.
În al doilea rând instanța de fond a greșit când i-a respins acțiunea în ceea ce privește impozitul pe profit cu toate că experții au calculat un impozit pe profit diferit față de cel stabilit prin decizia de impunere contestata.
Instanța de fond a considerat că nu a fost contestat venitul brut, dar a ignorat că prin contestație s-a contestat chiar venitul brut, întrucât am spus că în mod eronat prin decizia de impunere s-a determinat o alta baza impozabi1ă, bază impozabi1ă care înseamnă chiar venitul brut.
Un alt aspect pe care instanța de fond nu l-a avut in vedere este faptul că organul de inspecție fiscală a calculat impozitul pe profit având în vedere și faptul că a stabilit că există TVA de plată, deci venitul brut a fost stabilit prin scăderea TVA-ului aferent veniturilor, astfel determinându-se baza impozabilă la care s-a calculat impozitul pe profit, pe când experții au calculat un impozit pe profit având în vedere situația reală, fără a se avea în vedere vreo sumă cu titlu de TVA. Astfel, în mod cert baza impozabilă se modifică, iar instanța în temeiul art. 129 Cod procedură civilă, trebuia să aibă în vedere concluziile expertizei efectuate în cauză și să afle și să stabilească adevărul în cauza dedusă judecății. Chiar dacă am accepta că nu am contestat expresis verbis venitul brut (ceea ce nu este adevărat), având în vedere faptul că prin proba cu expertiză am solicitat și calcularea impozitului pe profit pe care-1 datorez, impozit pe profit real, consideră că instanța de fond era datoare să verifice și acest aspect.
Așa cum s-a afirmat și mai sus, în virtutea principiului aflării adevărului și având în vedere faptul că există o interdependență nemijlocită între cele două categorii de creanțe fiscale, respectiv TVA si impozit pe profit, consideră că instanța de fond era obligată să verifice care este impozitul pe profit corect si legal datorat având in vedere ca o decizie de impunere a fost anulata (in ceea ce priveste TVA-ul), ceea ce influențează în mod categoric și cealaltă creanță bugetară - impozitul pe profit.
În ceea ce privește susținerile instanței de fond referitoare la nedeductiblitatea cheltuielilor pentru care experții au considerat că se poate acorda caracter de deductibilitate, opinia exprimată prin hotărâre este lipsită de orice fundament legal.
Astfel, instanța de fond face o confuzie dintre deductibilitate ca și cheltuială efectuată cu aprovizionarea și deductibilitate ca și amortizare, ori experții au calculat amortizarea mijloacelor fixe și au dedus parțial cheltuielile cu combustibilul - pentru cota pentru care reclamantul a produs acte justificative.
Învederează că aceste operațiuni sunt perfect legale, iar instanța de fond este în eroare cu privire la natura acestor cheltuieli și din acest punct de vedere a stabilit, in mod greșit evident, faptul că impozitul pe profit stabilit prin decizia de impunere nr._/18.10.2010 este corect și legal.
O altă greșeală săvârșită de instanța de fond este că nu a acordat toate cheltuielile de judecată efectuate in dosarul de fond, respectiv și cheltuielile efectuate cu expertul parte.
Nu este de acord cu faptul că au fost acordate numai parțial cheltuielile de judecată și consideră că trebuiau acordate în totalitate conform dovezilor de la dosar.
Față de aceste motive, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
II. Direcția Generala a Finanțelor Publice Bacău a formulat la rândul său recurs împotriva sentinței nr. 1119/2012 pronunțata de instanța de fond, solicitând instanței de recurs admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea contestației ca nefondată și păstrarea actelor administrativ fiscale pentru următoarele considerente.
Prin sentința atacată instanța de fond a admis în parte contestația formulată de reclamant în sensul în care a anulat decizia de impunere nr._/2010 și a anulat în parte decizia de soluționare a contestației nr.574/2011 în ce privește obligațiile reprezentând TVA în cuantum de 35 993 lei și accesorii aferente în cuantum de 16.413 lei .
Consideră soluția instanței nefondată, pronunțată cu încălcarea normelor legale în materie fiscală.
Astfel că, așa cum a arătat la judecata în fond a cauzei, controlul efectuat de organele de inspecție fiscală a vizat aspecte de legalitate în ce privește podului de calcul, evidențiere și de plată a obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat de către B. P. E. M.-CABINET DE AVOCAT, pentru perioada 01.01._09 în cazul veniturilor realizate și a cheltuielilor efectuate si 01.01._10, în cazul contribuțiilor obligatorii și a taxei pe valoarea adăugată, contestația formulată de petent vizând suma de 60.302 lei, care reprezintă:
- 35.993 lei-taxa pe valoarea adăugata ;
- 16.413 lei - majorări și penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată;
- 6.249 lei-impozit pe venit stabilit suplimentar,
- 1.647 lei - majorări de întârziere aferente impozitului pe venit stabilit suplimentar.
Față de constatările organelor de control, instanța a reținut în mod corect, că sumele reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar majorările aferente impozitului pe venit au fost calculate și reținute în mod legal respingând contestație reclamantului sub acest aspect.
Referitor la TVA și accesoriile aferente, admise de instanța de fond, precizează că prin RIF nr._/18.10.2010 organele de inspecție fiscala au stabilit ca s-a depășit plafonul de TVA în luna decembrie 2008 și drept urmare au calculat TVA de plata în sumă de 35.993 lei respectiv majorări și penalități de întârziere în cuantum de 16.413 lei.
Față de motivarea instanței, formulată în vederea admiterii contestației privind sumele reprezentând TVA și accesorii aferente, consideră că în mod greșit s-a reținut ca în „ lipsa obligației de înregistrare în scopuri de TVA atrage lipsa organului fiscal de a stabili obligații de plata în sarcina reclamantului" acestă judecată excedând cadrului legal în materie fiscală.
Concluziile expertului fiind cele care au susținut susținerile instanței cu privire admiterea contestației în ce privește suma de 35.996 lei și a accesoriilor aferente în cuantum de 16.413 lei.
Din datele prezentate de organul fiscal, care sunt în contradicție cu concluziile expertului desemnat, față de datele deținute la data efectuării controlului și ținând cont de documentația depusă de contestator conform declarației pe propria răspundere ( anexa 16), rezulta ca factura nr.12/ 10.09.2008 în valoare de 7.500 lei emisă către EU T. SRL nu s-a regăsit în toate cele trei exemplare la carnetul de facturi.
Referitor la factura nr. 15/30.09.2008, acesta nu a fost luata în calcul de organele de control întrucât era anulata anterior.
Astfel față de cele precizate, cu referire la cele doua facturi respectiv contravaloarea celor două factura nr. 12/2008 si nr. 15/2008 reprezintă diferența de calcul intre suma stabilită de organele de control pe de o parte și de expert, în mod greșit pe de alta parte.
Referitor la susținerile petentului prin care considera că în mod greșit organul de inspecție fiscală a considerat drept venit suma de 1.115 lei din data de 19.08.2008, întrucât aceasta nu reprezintă un venit în accepțiunea legii care poate fi avut în vedere la calculul cifrei de afaceri pentru stabilirea plafonului de TVA deoarece, în fapt, este vorba despre o regularizare a sumelor plătite la Casa de Asigurări a Avocaților si nu sunt prestări de servicii în desfășurarea obiectului de activitate, consideră că susținerile sunt nereale în condițiile în care la data controlului petenta nu a făcut dovada cu documente justificative ca suma încasata cu chitanța nr. 16/19.08.2008 în valoare de 1.115 lei reprezintă concediu medical.
Referitor la suma aferentă chitanței nr. 7/29.02.2008 în valoare de 2500 lei, acesta nu era anulată la data controlului, neregăsindu-se în situația tipizatelor anulate sau neutilizate ( anexa 2 ) la RIF, anexa semnată și de reclamant în timpul inspecției fiscale. Mai mult decât atât, în ce privește un număr de 4 chitanțe nr. 5/20.02.2008, nr. 8/25.03.2008. nr. 10/17.04.2008, 17/02.09.2008 în valoare totală de 5.500 lei pentru care s-a precizat de către petent ca sunt procese verbale de reziliere contracte și restituire onorarii, precizează ca acesta suma a fost luată în calcul și scăzut de organele fiscale la stabilirea plafonului de scutire. In consecință, diferența de calcul stabilită pe de o parte de expert în sumă de 9.115 lei aferentă chitanțelor nr. 16, 5,8,10,17 emise în anul 2008, nu se justifică.
Astfel că, față de constatările expertului contabil referitoare la primul obiectiv, referitor la stabilirea TVA de plată și ținând cont de precizările recurentei, nu poate fi reținută concluzia că sumele stabilite de organele fiscale nu ar fi corecte, ci că acestea au fost stabilite în conformitate cu normele legale în vigoare.
Având în vedere cele precizate, solicită instanței de recurs, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în tot a contestației reclamantului și menținerii actelor administrativ fiscale contestate ca fiind emise cu respectarea normelor legale în materie fiscală.
Solicită judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 242 (2 ) Cod procedură civilă.
III. B. E. M. a depus concluzii scrise prin care a solicit admiterea recursului formulat de acesta și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul anulării deciziei 574/12.01.2011 și în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulată împotriva deciziei de impunere nr._/18.10.2012 și pe cale de consecință anularea deciziei de impunere nr._/18.10.2010 și anularea deciziei de calcul accesorii nr._/31.12.2010 cât și anularea RIF_/18.10.2010 și totodată solicit respingerea recursului formulat de recurenta DGFP Bacău ca nefondat.
În ceea ce privește recursul formulat de DGFP Bacău, solicită respingerea acestuia ca nefundat, având în vedere faptul că instanța de fond în mod temeinic și legal a admis acțiunea reclamantului și a anulat decizia de impunere nr._/18.10.2010 cât și decizia de soluționare a contestației nr. 574/12.01.2011.
În mod corect s-a constatat de către instanța de fond, pe baza expertizei contabile, că nu a depășit plafonul de TVA în luna decembrie 2008 și pe cale de consecință nu avea obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA.
Astfel, experții au reținut că organul de inspecție fiscală nu a luat în considerare două documente justificative, reprezentate de o factură și de o chitanță, care au fost găsite în original în contabilitatea reclamantului și anulate, astfel că aceste acte nu fac dovada că veniturile înscrise în ele pot fi cuprinse în cifra de afaceri, cifră de afaceri care se ia în calcul la stabilirea plafonului la care incumbă obligația de înscriere în scopuri de TVA.
Experții fiscali au constatat că în anul 2008 reclamantul a realizat o cifră de afaceri sub plafonul legal pentru declarare în scopuri de TVA și drept urmare în mod greșit organul de inspecție fiscală a purces la calcul TVA-ului aferent perioadei de după 2008 și până la data controlului.
Nu este culpa reclamantului că organul de inspecție fiscală nu a vrut să observe și să ia în considerare factura și chitanța anulată, cu toate că acestea au fost prezentate în original organului de inspecție fiscală. Arată faptul că organul de inspecție fiscală a avut la dispoziție întreaga contabilitate, inclusiv facturile fiscale și chitanțele anulate în original și nu se poate explica scăparea organului fiscal în neobservarea actelor în discuție.
În ceea ce privește suma de 1.115 lei reprezentând regularizare Casa de Asigurări a Avocaților, arată că acesta sumă nu poate fi considerată venit din exercitarea activităților întrucât reprezintă o restituire a unor sume plătite în plus și actele contabile au fost la dispoziția organului de control, iar acesta trebuia să constate acest lucru întrucât a produs ca dovadă dispoziția de regularizare a sumelor pățite către Casa de Asigurări a Avocaților.
Arată că în contabilitate nu există alt document justificativ pentru încasarea acestei sume și din actele contabile rezultă că această sumă a fost încasată de la Casa de Asigurări a Avocaților, iar de acest lucru trebuia să țină cont recurenta DGFP Bacău.
Față de aceste motive solicit respingerea recursului formulat de recurenta DGFP Bacău ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, solicită admiterea în forma în care a fost formulat întrucât instanța de fond în mod greșit i-a respins acțiunea ce privea impozitul pe profit și deciziile și RIF-ul care stabilea acest impozit pe profit.
Consideră că instanța de fond în mod nejustificat a considerat că nu a contestat venitul brut stabilit de organul de control.
Prin acțiunea introdusa a contestat chiar venitul brut asupra căruia se aplică cota de 16% pentru determinarea impozitului datorat către bugetul de stat. De asemenea, chiar prin criticarea faptului că în mod nelegal organul de inspecție fiscală nu a acordat caracter de deductibilitate unor cheltuieli în mod direct se critică determinarea venitului brut, astfel că instanța de fond trebuia să analizeze și acest aspect.
Un alt motiv pentru care se impunea analizarea deciziei de impunere nr._/18.10.2012 este dat de faptul că organul de inspecție fiscală a calculat o bază impozabilă având în vedere faptul că din 2009 reclamantul era plătitor de TVA, ceea ce impune ca baza impozabilă să fie stabilită după înlăturarea sumelor care reprezintă TVA, iar în cazul în care instanța de fond a considerat că impunerea în scopuri de TVA nu mai este valabilă atunci instanța de fond trebuia să realizeze că baza impozabilă este modificată, iar impozitul pe venit se calculează la o bază impozabilă din care nu se mai înlătură TVA-ul.
Având în vedere dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă, care impun instanțelor obligația stabilirii adevărului, consideră că instanța de fond trebuia să analizeze acțiunea și sub aspectul criticilor aduse impozitului pe venit.
De altfel, concluziile raportului de expertiză se coroborează cu documentația contabilă prezentată de subsemnatul atât organului de inspecție fiscală cât și instanței de judecată, iar din aceasta rezultă că impozitul pe venit este cel stabilit de experți și nu cel stabilit de organul de inspecție fiscală.
Practic diferențele în minus provin de la faptul că experții au acordat caracter deductibil unor cheltuieli cu combustibilul, pentru care a produs documente justificative, cât și cu amortizarea mijloacelor fixe, lucruri neavute în vedere de organul în plus, instanța de fond fiind obligată să se pronunțe și asupra deciziei de calcul accesorii, decizie atacată de reclamant, având în vedere că dacă este înlăturat debitul principal, accesoriile fiind calculate pentru debitul principal nu pot avea o existență de sine stătătoare și actul administrativ fiscal care le stabilește trebuie anulat.
Consideră că în mod greșit instanța de fond nu a acordat toate cheltuielile de judecată, având în vedere faptul că art. 274 alin. 2 stabilește foarte clar că nu pot fi reduse taxa de timbru, plata experților, etc. Având în vedere că instanța de fond, prin hotărârea recurată a micșorat tocmai aceste cheltuieli, iar acțiunea a fost admisă tocmai pentru sumele cele mai mari, consideră că în mod greșit a apreciat cheltuielile de judecată și solicită admiterea recursului formulat și asupra acestui aspect și obligarea recurentei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
Față de aceste motive solicit admiterea recursului declarat de reclamant, așa cum a fost formulat.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
I. Recursul declarat de DGFP Bacău este nefondat.
Astfel, în ce privește suma de 1115 lei, pe care organul de control a asimilat-o veniturilor și a adăugat-o la sumă totală pentru calculul plafonului, aceasta este suma primită cu titlul de indemnizație pentru concediu medical, după cum rezultă din constatările expertului ( filele 114 verso și 115 din dosarul de fond).
Organul fiscal a contestat că suma nu ar fi reprezentat indemnizația de concediu medical, însă afirmă că suma a fost încasată cu chitanța nr. 16/19.08.2008, astfel că acest document era suficient pentru determinarea naturii sumei încasate, nedovedindu-se că suma nu a fost încasată de la Casa de asigurări a avocaților, sarcina acestei probe revenind organului fiscal care pretinde nerealitatea operațiunii.
O astfel de probă nu a fost însă făcută, astfel că realitatea încasării sumei de 1115 lei cu titlu de concediu medical nu poate fi înlăturată prin simpla afirmație contrară sau prin obligarea petentului să întărească înscrisul produs cu alte înscrisuri suplimentare.
Această sumă nu poate fi încadrată în noțiunea și accepțiunea legală de „cifră de afaceri”, deoarece nu reprezintă un venit realizat prin prestarea de servicii avocațiale; fiind de strictă interpretare și aplicare, legislația fiscală privind plafonul plătitorului de TVA nu poate fi extinsă la orice categorie de venit, astfel că în mod greșit organul fiscal adăuga această sumă la calculul plafonului.
În ce privește cele 4 chitanțe în sumă de 5500 lei pentru care există procese verbale de restituire ca urmare a rezilierii contractelor de asistență judiciară, acestea nu au fost luate în calcul nici de către organul fiscal (fila 14 din raportul întocmit de inspecția fiscală) și nici de expertul fiscal (fila 114 din dosarul de fond), diferența rezultând însă din neluarea în considerare de către expert a cuantumului sumelor aferente facturilor nr. 12/10.09.2008 și nr. 15/30.09.2008 anulate(7500+7500= 15.000 lei).
Pentru chitanța nr. 17/02.09.2008, expertul a constatat anularea acesteia, ambele exemplare găsindu-se în chitanțier.
Expertul a constatat că toate cele trei exemplare ale fiecărei facturi anulate au fost prezentate de reclamant, motive pentru care acestea nu au fost luate în calcul de către expert.
DGFP a criticat acest aspect prin cererea de recurs, arătând că factura 12/10.09.2008 nu s-a regăsit în toate cele trei exemplare la carnetul de facturi; nu arată însă în ce număr de exemplare a fost găsită această factură în carnet și nici nu s-a înscris în fals împotriva constatărilor expertului, motive pentru care această critică nu poate fi primită ca întemeiată.
Despre factura nr. 15/30.09.2008, organul fiscal arată că nu a fost luată în calcul fiindcă fusese anulată anterior; nu se înțelege însă față de ce moment apreciază organul fiscal că fusese anularea facturii anterioară, anularea înaintea controlului fiind perfect legală, iar pe de altă parte nu se contestă că această factură nu s-a regăsit în toate cele trei exemplare la carnetul de facturi.
Pentru ambele facturi și pentru chitanța nr. 17/02.09.2008 organul fiscal nu a dovedit și răsturnat prezumția de bună credință a reclamantului, adică nu a făcut dovada că sumele din facturile anulate s-ar fi încasat de către acesta, prin referire la contabilitatea clienților față de care au fost emise aceste facturi, motive pentru care instanța de judecată nu vede nici un motiv pentru ca acestea să fie luate în calcul la stabilirea plafonului privind plata TVA.
Rezultă din acestea că recursul declarat de DGFP este și va fi respins ca neîntemeiat.
II. Recursul declarat de reclamant este întemeiat în parte, pentru următoarele considerente:
Astfel, strânsa legătură dintre baza impozabilă, deductibilitatea anumitor cheltuieli, impozitul pe profit și obligația de a plăti TVA determină critica și analizarea acestora împreună, mai ales când sunt stabilite prin același control fiscal, impozitul pe profit depinzând de includerea sau excluderea TVA din baza de impozitare.
Există deci o legătură obiectivă între aceste aspecte ale obligațiilor fiscale, care face ca determinarea impozitului pe profit să poată fi cenzurată și dacă reclamantul nu a solicitat expres instanței de judecată, ca și capăt separat de cerere separat sau accesoriu, determinarea impozitului pe profit, chiar dacă instanța de fond putea trage concluzia că impozitul pe profit calculat pentru un plătitor de TVA este de regulă mai mic decât cel calculat pentru aceeași sumă unui neplătitor de TVA.
Nu există însă o obligație de principiu a instanței de fond de a extinde analiza actului-administrativ fiscal dincolo de aspectele criticate de contribuabil, prevederile O.G. nr. 92/2003 fiind explicite în acest sens.
Rezultă că în speță instanța de fond era învestită implicit cu critica privind stabilirea impozitului pe profit.
Față de sumele reținute cu acest titlu de către organul fiscal de control, expertul a găsit și motivat sume diferite decât cele reținute prin decizia de impunere.
Astfel, a apreciat că reclamantul mai datorează ca impozit suplimentar suma de 3.854 lei debit principal și sumele de 147 lei și 578 lei majorări de întârziere și penalități.
În mod corect a apreciat instanța de fond ca nedeductibile cheltuielile legate de abonamentul fitness, mobilier achiziționat și combustibil, acestea neavând legătură nemijlocită cu desfășurarea activității ori neexistând documente justificative.
În plus, instanța de recurs va lua în considerare întreaga sumă calculată de expert, conform tezei arătată în preambulul recursului, întrucât instanța de fond a fost învestită implicit și cu calculul și critica impozitului pe profit suplimentar.
În concluzie, instanța va anula decizia de impunere nr._/18.10.2010 și cu privire la sumele de 1424 lei debit principal (5278 – 3854 = 1424 lei) și accesorii 269 lei (792+202 -147+5780 lei).
Aceste aprecieri ale expertului și constatări asupra documentelor care au stat la baza acestor aprecieri nu au fost contestate de DGFP.
Celelalte susțineri din recurs sunt nefondate, prin anularea deciziei nr._/18.10.2010 anulându-se de fapt actul administrativ producător de efecte față de reclamant, orice recurs administrativ având obiect această decizie rămânând de drept fără efecte.
În mod corect a redus instanța de fond și cheltuielile avansate de reclamant, din moment ce concluziile expertizei i-au fost favorabile numai în parte, nici această critică nefiind întemeiată.
În concluzie, în limita celor arătate mai sus recursul reclamantului va fi admis și sentința atacată va fi modificată în parte, în sensul diminuării sumelor imputate prin decizia nr._/18.10.2010 și cu sumele 1424 lei debit principal impozit pe profit și 269 lei accesorii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
I. Admite recursul declarat de recurentul-reclamant B. E. M. împotriva sentinței civile nr. 1119 din 28 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. de Inspecție Fiscală Bacău.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că anulează decizia de impunere_/18.10.2010 și pentru suma de 1424 lei reprezentând impozit pe venit și 269 lei accesorii și menține celelalte obligații.
II. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău împotriva aceleași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 05 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
V. P. C. Ș. C. P.
GREFIER,
C. M.
Red.s. – O. G. P.
Red.d.r. – C. Șt. – 11.04.2013
Tehnored. – C. Șt. – 11.04.2013
ex. 3
| ← Pretentii. Decizia nr. 677/2013. Curtea de Apel BACĂU | Anulare act emis de autorităţi publice locale. Decizia nr.... → |
|---|
