Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1879/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1879/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 09-05-2013 în dosarul nr. 534/110/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 1879/2013
Ședința publică de la 09 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE Olguța L. T.
Judecător M. G. B.
Judecător C. Ș.
Grefier M. A.
**********************************
La ordine a venit spre soluționare recursul în materia contenciosului administrativ și fiscal declarat de recurentul P. C. F. împotriva sentinței civile nr. 97 din 17.01.2013 pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare au lipsit părțile, cauza fiind lăsată la a doua strigare când, de asemenea, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul oral asupra cauzei de către grefier, care învederează că la dosar s-a depus de către recurent, taxa judiciară de timbru și precizări din partea intimatei CAS Bacău.
Instanța constată recursul la primul termen de judecată, declarat și motivat în termen, legal timbrat. Totodată se constată că părțile au solicitat judecata cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Instanța, asupra precizărilor formulate de intimata-pârâtă prin care solicită citarea în cauză a A.N.A.F., cerere motivată în temeiul art. V pct. (10) din O.U.G. nr. 125/2011 care prevede că ANAF se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Caselor de asigurări sociale și dobândește calitatea procesuală a acestora, respinge cererea formulată de intimata-pârâtă C.A.S. Bacău întrucât dispozițiile invocate se referă la litigiile având ca obiect contestațiile la executarea silită sau contestațiile împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii, precum și în cazul litigiilor ce privesc procedurile de insolvență.
Totodată, nemaifiind chestiuni prealabile sau cereri de formulat și având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art.242 alin. 2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată, păstrând-o în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului în materie contencios fiscal de față:
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. C. F. în contradictoriu cu Casa de Asigurări de Sănătate Bacău înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 26.01.2012 sub nr. de dosar_ s-a solicitat instanței, ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea deciziei de impunere nr. 1517/20.10.2011.
În motivarea acțiunii, reclamantul a invocat excepția necompetenței teritoriale a CAS Bacău în ceea ce privește emiterea deciziei de impunere, având în vedere faptul că domiciliul acestuia se găsește în satul Dumbrăvița, județul T.. Reclamantul a mai invocat nelegalitatea deciziei, întrucât a fost emisă din oficiu, în baza datelor primite de la ANAF, fără a respecta prevederile articolului 78 din OG 92/2003 referitoare la termenul de plată, majorările de întârziere fiind raportate la data de 25.01.2007, fără ca anterior să îi fie comunicată o decizie de impunere. Reclamantul a criticat decizia și sub aspectul modului de calcul al debitului, întrucât la venituri de 1673 lei s-a stabilit o contribuie de 3750 lei, mai mult decât dublul sumei realizate în 2010. Un alt motiv de nulitate precizat în cerere se referă la încălcarea principiului libertății alegerii casei de asigurări, reclamantul menționând faptul că nu este asigurat al Casei de asigurări de sănătate Bacău, calitatea putându-se dobândi doar în urma unui contract de asigurare. S-a arătat faptul că în perioada pentru care a fost emis actului administrativ nu a pretins și nici nu a putut pretinde beneficierea serviciilor medicale enumerate în articolele 217-219 ale Legii 95/2006, pârâta nefiind asigurătorul său. S-a mai invocat faptul că pârâta a calculat creanța în baza deciziilor de impunere cu titlu de impozit pe veniturile contracte de prestări servicii depuse la AFP Bacău în anul 2006, aceste declarații fiscale având valoarea unei declarații personale ale contribuabilului în funcție de care AFP calculează titlul de creanță. S-a mai precizat faptul că prin comunicarea acestora către CAS Bacău i se încalcă dreptul de opțiune asupra casei de asigurări și articolul 19 din Ordinul nr 221/2005, organul fiscal preluând evidența existentă la AFP Bacău fără a i se pune în vedere să depună el însuși declarațiile la CAS Bacău. Reclamantul a mai invocat dispozițiile articolului4 din HG 972/2006 și ale articolului 222 din Legea 95/2006 referitoare la dreptul de informare a asiguratului asupra serviciilor de care beneficiază, la obligativitatea încheierii contractului de asigurare, legiuitorul reglementând și situația persoanelor care nu sunt asigurate și care beneficiază de servicii medicale.
Pârâta nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în instanță pentru a-și face apărări, solicitând doar introducerea în cauză a pârâtei ANAF.
Prin sentința civilă nr. 97/2013 a Tribunalului Bacău a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantului . În considerentele sentinței s-a reținut că în fapt, prin decizia de impunere nr. 1517/20.10.2011 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Bacău (fila 52) a fost stabilită în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 9832 lei, reprezentând contribuții la fondul de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2006 (1673 lei), majorări de întârziere (4745 lei), dobânzi (728 lei), penalități (569 lei). Prin adresa nr_/16.12.2011 (fila 41) Casa de Asigurări de Sănătate Bacău a respins contestația formulată de contribuabil, motivat de faptul că prin nedepunerea declarației fiscale s-a procedat la stabilirea din oficiu a contribuțiilor, obligația fiind legală, stabilită prin legea 95/2006. În ceea ce privește primul motiv invocat de reclamant, și anume necompetența teritorială a organului fiscal, instanța reține că nu este întemeiat, domiciliul debitorului la momentul nașterii obligației de plată fiind în Bacău, aspect care nu a fost negat de reclamant. Potrivit dispozițiilor articolului 33 alineat 1 din OG 92/2003 „Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, competența revine acelui organ fiscal, județean, local sau al municipiului București, stabilit prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în cazul impozitelor și contribuțiilor realizate prin stopaj la sursă, în condițiile legii”. și ale articolului 31„ (1) În cazul creanțelor fiscale administrate de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin domiciliu fiscal se înțelege:
a) pentru persoanele fizice, adresa unde își au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;
b) pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere, sediul activității sau locul unde se desfășoară efectiv activitatea principală”. Susținerile reclamantului referitoare la momentul de referință, respectiv data emiterii actului administrativ, nu sunt întemeiate, având în vedere faptul că legiuitorul a stabilit competența organului fiscal de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului de stat, relevanță având astfel perioada de colectare, respectiv data nașterii dreptului creditorului, respectiv a obligației contribuabilului de plată a taxei. În cazul de față organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a contribuțiilor aferente fondului de asigurări de sănătate pentru anul 2006, competent pentru administrarea acestor taxe fiind organul fiscal din raza teritorială în care se află domiciliul contribuabilului în 2006, în caz contrar ajungându-se la schimbarea creditorului în funcție de împrejurări care țin de conduita debitorului, prin neplata obligației la termen. Cu privire la cel de al doilea motiv și anume modul de calcul al sumei, instanța reține că nici acest motiv nu este întemeiat, simpla invocare a aplicării unui algoritm aleatoriu, fără a depune înscrisuri din care să rezulte o diferență între cuantumul veniturilor obținut în perioada analizată și cel avut în vedere de organul fiscal, neputând conduce la anularea deciziei de impunere. Instanța va înlătura și apărarea referitoare la depășirea cuantumului veniturilor obținute în 2010, atât timp cât organul fiscal a stabilit contribuția de plată pentru anul 2006, relevanță având astfel veniturile obținute de contribuabil în acest an și nu într-o perioadă ulterioară. Decizia de impunere nr 1517/20.10.2011 are ca obiect obligația de plată a unei creanțe fiscale în cuantum de 3790 lei, cuantumul obligației fiind stabilit prin aplicarea prevederilor articolului 257 din Legea 95/2006. În ceea ce privește cel de al treilea motiv invocat și anume nerespectarea cerințelor de formă prevăzute de art. 43 alineat 2 Cod procedură fiscală și 141 alineat 4, instanța reține că nici această critică nu este întemeiată, titlul fiscal fiind emis cu respectarea tuturor cerințelor legale. Neregularitățile invocate de reclamant vizează lipsa termenului de plată. În drept, potrivit dispozițiilor articolului 46 Cod procedură fiscală: „Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.” Ca noțiune juridică, nulitatea apare ca sancțiunea legală care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Legea prevede expres cerințele de formă a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a actului, elementele impuse de articolul 46 regăsindu-se în actul atacat de reclamantă. Din analiza deciziei de impunere rezultă în mod clar faptul că organul fiscal a identificat obligația stabilită în sarcina contribuabilului, respectiv obligația de plată a sumei de 3790 lei pentru anul 2006, cu termen de plată la data de 25.01.2007. Instanța apreciază faptul că decizia de impunere cuprinde date referitoare la modalitatea de stabilire a obligației, la perioada avută în vedere, existând elemente suficiente pentru ca debitorul să cunoască măsura adoptată de creditorul fiscal și consecințele juridice ale acesteia asupra patrimoniului său. Actul este clar și nu lasă loc de interpretări, din analiza acestuia rezultând în mod clar faptul că s-a procedat la stabilirea din oficiu a obligației de plată pentru anul 2006, scadentă la data de 25.01.2007, în baza veniturilor impozabile declarate la ANAF, termenul de plată a obligației fiscale fiind determinat de lege. Având în vedere faptul că actul atacat cuprinde elemente suficiente pentru individualizarea obligației de plată, și depășirea termenului de plată, instanța reține că nu este incident niciun caz de nulitate absolută, drepturile debitorului nefiind vătămate. În ceea ce privește lipsa informării cu privire la obligațiile fiscale, instanța reține faptul că partea nu poate invoca necunoașterea legii. În ceea ce privește cel de al patrulea motiv invocat și anume lipsa unui contract încheiat între părți și lipsa serviciilor medicale, instanța reține că nu este întemeiat, față de natura legală a obligației de plată. În drept, potrivit dispozițiilor articolului 215 din Legea 95/2006 (forma în vigoare pentru perioada avută în vedere de organul fiscal): „(1) Obligația virării contribuției pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care angajează persoane pe bază de contract individual de muncă ori în baza unui statut special prevăzut de lege, precum și persoanelor fizice, după caz.
(2) Persoanele juridice sau fizice la care își desfășoară activitatea asigurații sunt obligate
să depună lunar la casele de asigurări alese în mod liber de asigurați declarații nominale privind
obligațiile ce le revin față de fond și dovada plății contribuțiilor.
(3) Prevederile alin. (1) și (2) se aplică și persoanelor care exercită profesii liberesau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfășoare activități independent.” Obligația de plată a contribuției la fondul național de asigurări sociale de sănătate derivă direct din norma legală, calitatea de contribuabil fiind dată de calitatea de persoană care desfășoară activități independente, nefiind necesară încheierea unui contract de asigurare între cele două părți, raporturile juridice stabilite nefiind de natură privată, fiind născute din desfășurarea de către reclamant a unor activități independente, generatoare de venituri impozabile. Având în vedere aceste aspecte instanța apreciază faptul că actul de impunere a fost întocmit în conformitate cu dispozițiile legale, contestatorul și-a asumat calitatea de asigurat prin desfășurarea unei activități independente, având obligația legală de a plăti contribuțiile aferente, în cauză nefiind necesară încheierea unui contract scris pentru determinarea drepturilor și obligațiilor părților, acestea fiind stabilite de lege. Contribuția stabilită în sarcina reclamantului derivă din obținerea de venituri impozabile, fiind o taxă datorată bugetului de stat, raportul juridic fiind unul de natură fiscală. Faptul că partea nu a apelat la servicii medicale, respectiv faptul că nu a fost informat asupra serviciilor medicale nu este de natură să conducă la înlăturarea calității de asigurat, fiind o opțiune a părții cu privire la modul în care își exercită drepturile legale. Instanța va înlătura apărările referitoare la încălcarea principiului libertății dreptului de a alege casa de asigurări, pentru înlăturarea obligației de plată a contribuției, atât timp cât legiuitorul a stabilit caracterul obligatoriu al participării asiguraților la formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, obligația neavând natură contractuală, ci fiscală. Alegerea casei de sănătate s-a realizat prin stabilirea domiciliului în raza teritorială a Casei de Sănătate Bacău, susținerile reclamantului referitoare la aplicarea cu prioritate a principiului libertății de alegere a casei față de principiul participării la formarea fondului de sănătate neavând fundament juridic, cele două alineate ale articolului 208 reglementând aspecte distincte, în speță importanță având caracterul obligatoriu al taxei, întrucât obiectul de analiză îl reprezintă titlul de creanță fiscală. Dreptul de colectare al acestei contribuții este reglementat de OG 92/2003, raporturile juridice dintre reclamant, în calitate de asigurat și C. de Sănătate Bacău, în calitate de asigurător născându-se din prestarea de activități generatoare de venituri impozabile pe raza municipiului Bacău. În ceea ce privește încălcarea prevederilor articolului 4 alineat 3 din HG 972/2006 instanța reține faptul că neîndeplinirea obligației de informare anuale asupra nivelului contribuției nu conduce la nulitatea deciziei de impunere, nefiind o condiție de valabilitate a titlului de creanță, vătămarea fiind acoperită prin emiterea deciziei și prin posibilitatea contestării în instanță a legalității obligației de plată. Mai mult decât atât partea nu poate invoca necunoașterea legii, respectiv necunoașterea obligației legale de plată a contribuției la fondul asigurărilor de sănătate. În ceea ce privește cel de al cincilea motiv invocat și anume stabilirea obligațiilor de plată pe baza declarațiilor fiscale, instanța reține că nici acest motiv nu este întemeiat. Legea conferă dreptul organului fiscal de a proceda la calcularea din oficiu a obligațiilor de plată (articolul 83 alineat 4 Cod procedură fiscală), în caz de nedepunere a declarației fiscale, pasivitatea contribuabilului fiind astfel sancționată prin stabilirea din oficiu a contribuțiilor. Potrivit dispozițiilor punctului 7 din Ordinul nr. 74/2000
„Contribuțiile pentru Fondul de asigurări sociale de sănătate se varsă de către persoanele fizice sau juridice prevăzute la lit. A și B în conturile 30.15 și 64.88, astfel:
b) contribuția prevăzută la pct. 1 lit. b) se plătește de către beneficiarii de venituri din activități independente o dată cu plata impozitului pe venitul datorat, pe baza declarației”. Având în vedere faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit la termen obligația de plată, în mod corect creditorul a procedat la stabilirea cuantumului creanței pe baza declarațiilor fiscale, impunerea din oficiu având la bază neexecutarea obligațiilor legale, partea fiind informată prin adresa nr_/9.08.2011 cu privire la obligația declarării veniturilor impozabile. Mai mult decât atât, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul nu a făcut dovada existenței unei diferențe între veniturile realizate și cele la care s-a raportat organul fiscal. Față de aceste aspecte prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, mai mult cu cât contestația vizează doar titlul de creanță fiscală și nu decizia de soluționare a contestației, toate motivele fiind legate de decizia de impunere.
Împotriva sentinței de mai sus a formulat recurs reclamantul care în esență a arătat (1) că prima instanța a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 33 alin. C.pr.fisc. atunci când a respins excepția necompetenței teritoriale a CAS Bacău de a emite decizia de impunere contestată, (2)că apărarea sa privind modul de calcul al sumei cuprinse în decizia de impunere a fost respinsă cu superficialitate, (3)că instanța a ignorat apărarea cu privire la nerespectarea cerințelor privind forma, respectiv lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, respectiv termenul de plată, (4)că în cauză nu a fost avut în vedere principiul alegerii libere a casei de asigurări. Nu a solicitat probe în susținerea recursului.
Intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare și nu a solicitat probe în apărare.
Analizând sentința recurată, sub aspectul criticilor formulate, încadrabile în dispozițiile art. 304 pct.(9) și 3041 Cod procedură civilă, curtea apreciază că recursul de față este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
În ceea ce privește legalitatea impunerii, Curtea reține că, așa cum se prevede expres prin art. 208 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației, alin. 3 instituind obligativitatea acestora. Tot la alin. 3 sunt prevăzute și principiile în baza cărora se realizează obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate, între care se impun a fi reținute - în raport de acest motiv de recurs – solidaritatea în constituirea fondurilor (art. 208 alin. 3 lit. b) și participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate (art. 208 alin. 3 lit. e). Față de aceste dispoziții legale reclamantul, în calitatea sa de persoană care desfășoară activități independente avea obligația legală de a se asigura, în acest sens fiind și dispozițiile art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora toți cetățenii români cu domiciliul în țară au calitatea de asigurați, precum și dispozițiile art. 215 alin. 3, care impun persoanelor care desfășoară activități independente obligația virării contribuției pentru asigurările sociale de sănătate. Legea nu acordă un drept de opțiune asiguraților, astfel cum rezultă din art. 208 alin. 3 lit. a) și c) din Legea nr. 95/2006, decât în alegerea casei de asigurări și a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente și de dispozitive medicale, dar nu conține o reglementare care să lase la dispoziția lor posibilitatea de a fi sau nu asigurați, asigurările de sănătate nefiind facultative, ci obligatorii. Din această perspectivă apărarea reclamantului referitoare la inexistența contractului este irelevantă, pe de o parte pentru că această contribuție este datorată potrivit dispozițiilor legale, iar pe de altă parte, obligația de plată a contribuției, este obligatorie pentru cetățenii români cu domiciliu sau reședința în România (art.211) fără a fi condiționată de existența unui contract.
În ceea ce privește competența casei de asigurări de a emite decizii de impunere pentru sumele datorate cu titlu de contribuție de asigurări de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 216 din Legea nr. 95/2006 în cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului, C.N.A.S., prin casele de asigurări, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate și a majorărilor de întârziere, potrivit procedurilor instituite de legislația privind executarea creanțelor bugetare. Potrivit art. 85 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, și față de norma de trimitere din art. 261 alin.4 din Legea nr. 95/2006, contribuția la fondul de asigurări de sănătate se stabilește prin declarația contribuabilului sau prin decizie de impunere. De asemenea, potrivit art. 35 alin. 1 din Ordinul nr.617/2007, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4) sau decizia de impunere emisă de organul competent al casei de asigurări de sănătate, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. În speță, actul administrativ prin care au fost constatate obligațiile de plată a contribuției pentru asigurările sociale de sănătate îl reprezintă decizia de impunere emisă la data de 20.10.2011, emiterea acesteia, sub aspect procedural, fiind în acord cu reglementarea dată prin O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la data emiterii actului. În ceea ce privește accesoriile, acestea sunt datorate de la data scadenței obligației de plată a contribuției, în speță contribuția datorată trimestrial pentru venitul estimat, și după regularizarea cu venitul realizat, de la data scadenței plății diferenței de contribuție față de aceea estimată. Într-adevăr, unul dintre principiile pe baza cărora funcționează sistemul asigurărilor sociale de sănătate, înscris în art. 208 alin. 3 lit. a) din Legea nr. 95/2006, este cel al alegerii libere de către asigurați a casei de asigurări de sănătate. Însă, nici acest principiu nu poate fi reținut ca temei al exonerării reclamantului de plata contribuției de asigurări de sănătate atâta vreme cât reclamantul nu și-a exercitat dreptul de a-și alege casa începând cu data intrării în vigoare a primului act normativ care a reglementat obligativitatea tuturor cetățenilor români de fi asigurați în sistemul asigurărilor sociale de sănătate (Legea nr. 145/1997). Reclamantul nu poate pretinde exercitarea retroactivă a dreptului de a-și alege casa de asigurări, astfel încât, pentru trecut, obligația plății contribuției s-a făcut în mod legal către pârâtă; pentru viitor, după achitarea obligațiilor contestate în prezentul litigiu, reclamantul își va putea exercita acest drept, în condițiile prevăzute de lege.
De asemenea în mod corect a reținut prima instanță că CAS Bacău avea competența teritorială de a emite decizia de impunere contestată raportat la dispozițiile art. 33 Cod procedură fiscală relevanță având perioada de colectare, respectiv data nașterii dreptului creditorului, respectiv a obligației contribuabilului de plată a taxei. În cazul de față organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a contribuțiilor aferente fondului de asigurări de sănătate pentru anul 2006, competent pentru administrarea acestor taxe fiind organul fiscal din raza teritorială în care se află domiciliul contribuabilului în 2006, în caz contrar ajungându-se la schimbarea creditorului în funcție de împrejurări care țin de conduita debitorului, prin neplata obligației la termen. Reclamantul nu a făcut dovada că în anul 2006 ar fi avut domiciliul în jud. T..
În ceea ce privește conținutul deciziei de impunere aceasta este reglementată prin art. 43 din Codul de procedură fiscală (2011), iar potrivit art. 46 lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Reclamantul critică prin acțiune și recurs și faptul că actul administrativ nu ar avea toate elementele prevăzute de art. 43 din Codul de procedură fiscală. Prima instanță în mod corect a înlăturat această critică având în vedere că actul contestat cuprinde dispozițiile prevăzute de art. 46 Cod procedură fiscală, iar în privința elementelor lipsă recurentul nu a invocat vreo vătămare.
Nici motivul de recurs cu privire la modul de calcul al accesoriilor nu este întemeiat deoarece de la data scadenței obligației principale au trecut mai mulți ani și în mod logic cuantumul obligațiilor accesorii poate depăși cuantumul obligației fiscale, legea fiscală neinterzicând acest lucru. Legea nr. 95/2006 dă în mod expres caselor de asigurări de sănătate și președintelui CNAS competențe în ce privește colectarea și gestionarea creanțelor fiscale care compun fondul asigurărilor de sănătate, art. 261 din această lege arătând expres că „1) Angajatorii și asigurații care au obligația plății contribuției în condițiile prezentei legi și care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală. (2) CNAS aprobă norme privind desfășurarea activității de executare silită a creanțelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF. (4) În cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului, aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate și a majorărilor de întârziere se realizează potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și normelor aprobate prin ordin al președintelui CNAS, cu avizul consiliului de administrație.
(5) Persoanele prevăzute la art. 257 și 258 au obligația de a pune la dispoziția organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond.” Rezultă din prevederile legale menționate, pe de o parte, că sunt datorate majorări de întârziere în cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului și că acestea se calculează în condițiile Codului de procedură fiscală, iar pe de altă parte că CNAS aprobă norme privind desfășurarea activității de executare silită a creanțelor datorate fondului de către persoanele fizice și că persoanele obligate de lege la plata contribuției la fondul de sănătate au obligația de a pune la dispoziția organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond. În consens cu prevederile menționate mai sus art. 8 din Ordinul CNAS nr. 617/2007 arată că:
„ (1)Contribuabilii care realizează venituri din activități independente virează trimestrial contribuția calculată la venitul estimat, până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru.
(2)În cazul în care contribuabilii care realizează venituri din activități independente, la finele anului, înregistrează pierderi sau realizează venituri anuale sub nivelul a 12 salarii minime brute pe țară, contribuția se calculează la nivelul unui salariu de bază minim brut pe țară pentru fiecare lună și se achită în termenul prevăzut la alin. (4).
(3)Prevederile alin. (2) se aplică numai în situația în care venitul din activități independente este singurul venit asupra căruia se calculează contribuția.
(4) Diferențele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează și nu se datorează majorări de întârziere.
(5) La expirarea termenului prevăzut la alin. (4), pentru sumele datorate și rămase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii instituite prin Codul de procedură fiscală.”
Rezultă clar că termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere și în care nu se vor percepe majorări de întârziere, se aplică numai pentru cei care respectă obligația de a vira trimestrial contribuția calculată la venitul estimat, până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru și numai pentru sumele care reprezintă diferențele rămase de achitat, iar nu și pentru cei care nu plătesc contribuția legală la fondul de sănătate trimestrial, pentru că în această ultimă ipoteză redevin aplicabile prevederile generale din Codul de procedură fiscală, care prezumă relativ reaua-credință a contribuabilului, generatoare de majorări de întârziere, în cazul neachitării obligațiilor fiscale la termenul stabilit de lege.
Față de considerentele expuse, având în vedere că motivele de recurs invocate nu sunt fondate, în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul de față, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul P. C. F., cu domiciliul ale la Cabinet avocat R. V., cu sediul în Cluj N., ., . civile nr. 97 din 17.01.2013 pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, cu sediul în Bacău, ., județ Bacău, ca nefondat, cu opinia separată a d-lui judecător Ș. C. care opinează pentru admiterea recursului în sensul înlăturării accesoriilor fiscale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 Mai 2013
Președinte, Olguța L. T. | Judecător, M. G. B. | Judecător, C. Ș. |
Grefier, M. A. |
Opinia separată a d-lui judecător Ș. C.
Apreciez că recursul trebuia admis numai în ce privește înlăturarea accesoriilor fiscale, pentru următoarele argumente:
În situația celor care desfășoară activități independente, contribuția de asigurări sociale se datorează, ca drept substanțial, în temeiul Legii nr. 95/2006.
Procedura de depunere a declarației fiscale ori a deciziei organului fiscal sunt prevăzute în Legea nr. 95/2006, care constituie o prevedere specială în raport de O.G. nr. 92/2003, în OPANAF nr. 617/2006, precum și de O.G. nr. 92/2003, așa cum este reglementată această procedură de art. 82-87 din acest din urmă act normativ.
Apreciez că debitorul fiscal are dreptul de a fi informat anual despre sumele datorate cu acest titlu și care constituie contribuții aferente sumelor obținute din activitățile independente pe care le desfășoară, întrucât art. 222 din Legea nr. 95/2006 prevede expres că „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale.”
Întrucât, ca regulă generală, legea se interpretează atât pentru a produce efectele scontate, dar și în favoarea debitorului, stabilirea unor accesorii fiscale în lipsa informării anuale a debitorului fiscal încalcă nu numai prevederile art. 222 din Legea nr. 95/2006, în care statuează în mod expres că „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale”, pentru că îl lasă pe acest text de lege fără efectele pentru care a fost edictat, dar în același timp încalcă și prevederile art. 83 alin. (4) din O.G nr. 92/2003 care prevăd că „...Stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale…”coroborate cu prevederile art. 83 alin. (4^1) din același act normativ, care prevăd că „Contribuabilul poate depune declarația fiscală pentru obligațiile fiscale ce au format obiectul deciziei de impunere prin care au fost stabilite din oficiu obligațiile fiscale, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Decizia de impunere se desființează de organul fiscal la data depunerii declarației fiscale”, precum și cu prevederile art. 85 care prevăd următoarele: „(1) Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel:
a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4);
b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.”
Rezultă din toate aceste prevederi legale că:
- debitorul fiscal, care datorează contribuții la asigurările de sănătate, are dreptul la informare și nu poate fi pus în întârziere decât de la data informării anuale ale acestuia cu privire la debitele pe care le datorează, pentru că numai în acest fel pot avea efecte prevederile art. 222 din Legea nr. 95/2006, precum și prevederile art. 83 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, care interzic organului fiscal să emită decizia de impunere, legea nedistingând cu privire la debit principal sau accesorii, mai înainte cu 15 zile ca debitorul să fie pus în întârziere;
- dacă debitele fiscale sunt datorate, ca regulă, de la data depunerii declarațiilor fiscale, iar legiuitorul prevede prioritatea declarației fiscale față de decizia de impunere în aceste cazuri, așa cum prevede expres art. 83 alin. (4^1) din O.G. nr. 92/2003, în care se arată expres că decizia de impunere se desființează de organul fiscal la data depunerii declarației fiscale, în termen de 60 de zile de la data înștiințarea contribuabilului, înseamnă că accesoriile fiscale pot începe să curgă fie după expirarea termenului de 15 zile de la înștiințare, în cazul în care debitorul fiscal nu depune declarația fiscală în termen de 60 de zile de la înștiințare și nu desființează astfel decizia de impunere, fie de la expirarea termenului de 60 de zile de la înștiințarea anuală, în cazul în care depune declarația fiscală în termenul de 60 de zile de la înștiințare, dar nu-și plătește imediat și debitul principal;
- nu poate fi primi argumentul potrivit căruia accesoriile se datorează de drept de la data trimestrială în care sunt datorate contribuțiile de asigurări de sănătate ca debit principal, o dată pentru că instituirea unei prezumții absolute de rea-credință, pe care debitorul fiscal să nu o poată răsturna și care trebuie să justifice calcularea unor majorări de la data săvârșirii delictului (neplata la termen a debitului principal), este inadmisibilă într-un stat de drept, iar deciziile nr. 705/2007 si nr. 1304/2009 Curtea Constituționala nu au statuat și nu au avut în vedere absolutizarea aceste prezumții de rea-credință, dar mai ales că prin calcularea unor accesorii pentru 5 ani anteriori se încalcă prevederile exprese ale Legii nr. 95/2006 și cele ale art. 82,83 și 85 din O.G. nr. 92/2003 și se ajunge în fapt la confiscarea unei părți din averea celor care datorează contribuția de asigurări de sănătate, acești debitori fiscali fiind puși în fața situației de a achita uneori penalități ori majorări de întârziere mai mari de 3-4 ori decât debitul principal, ceea ce echivalează în fapt cu confiscarea averii și are ca efect direct încurajarea pasivității organelor fiscale, în timp ce rolul acestora este sau ar trebui să fie unul preponderent unul preventiv, iar nu punitiv, situații care conduc la legalizarea unei cămătării în favoarea statului din partea instanțelor de judecată, statul obținând creanțe care depășesc cele mai mari dobânzi de pe piață și cele mai mari penalități care se pot calcula, întrucât debitele fiscale se prescriu în termen de 5 ani, deși acesta nu a informat debitorii, loial și conform prevederilor legilor pe care însuși statul le-a edictat, despre obligațiile de plată către bugetul asigurărilor de sănătate.
În condițiile în care Constituția României statuează principiul încurajării liberei inițiative și consacră principiul ocrotirii dreptului de proprietate privată, precum și caracterul prezumat licit al averii dobândite ori posibilitatea confiscării acesteia numai atunci când provine din fapte penale sau contravenționale, calcularea retroactivă a accesoriilor fiscale pentru o perioadă de 5 ani anteriori și fără ca organele fiscale să-și îndeplinească anual obligația de informare a reclamantului apare ca fiind în flagrantă contradicție cu drepturile fundamentale constituționale enumerate mai sus și cu principiul aplicării prezumției relative de bună –credință, care se aplică sau ar trebui să se aplice în toate raporturile sociale și juridice, inclusiv a celor financiar-fiscale.
Judecător,
C. Ș.
Red. sent. O.G.P.
Red./tehnored. deciztia recurs M.G.B.
Red/tehnored. op.s. C.Ș. 07.06.2013
Tehnored. M.A. 06.06.2013/2 ex.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 1210/2013. Curtea de Apel... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 2703/2013.... → |
|---|
