Anulare act administrativ. Decizia nr. 1499/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1499/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 07-05-2014 în dosarul nr. 666/62/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 1499/R
Ședința publică de la 07 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. Ț.
Judecător L. P.
Judecător M. I. M.
Grefier M. D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului B., împotriva sentinței civile nr. 6410/CA din 16.12.2013, pronunțate de Tribunalul B. - Secția Comercială și de C. Administrativ în dosarul nr._, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față, au avut loc în ședința publică din data de 30 aprilie 2014 când partea prezentă a pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar instanța în baza art.146 Cod procedură civilă pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, potrivit art.260 alin.1 Cod procedură civilă a amânat pronunțarea la data de 7 mai 2014.
CURTEA,
Asupra recursului de față,
Constată că prin sentința nr. 6410/CA din 16.12.2013, Tribunalul B. - Secția Comercială și de C. Administrativ, a admis cererea formulată de reclamanta Ț. M., în contradictoriu cu pârâta C. DE ASIGURARI DE SANATATE A JUDETULUI BRASOV, a anulat decizia de impunere nr._/17.04.2013 emisă de pârâtă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8,6 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele considerente:
Decizia inițială emisă de pârâtă privitoare la reclamant are nr._/01.12.2010, cuprinzând debit total aferent anilor 2005-2007, precum și accesorii.
Această decizie a fost anulată prin sent. civ. nr. 2572/19.05.2011 a Tribunalului B., irevocabilă prin dec. civ. nr. 2403/R/08.11.2011 a Curții de Apel B. pronunțată în dos. nr._ iar formele de executarea silită anulate (titlul executoriu nr._/31.12.2010).
Cu toate acestea, ulterior, pârâta a recalculat obligația de plată stabilită în sarcina reclamantei, emițând decizia nr. 6974/15.06.2012, cuprinzând majorări/dobânzi în cuantum total de 1805 lei, calculate până la data de 31.05.2012, calculate asupra aceluiași debit aferent acelorași ani 2005-2007.
Și această decizie a fost anulată de pârâtă ca urmare a punerii în aplicare a hotărârilor judecătorești de mai sus, fiind emisă decizia nr._/17.04.2013, cuprinzând debit aferent anilor 2005-2007 de 8727 lei, majorări de 9122,37 lei, dobânzi de 2632,06 lei și penalități de 1309,05 lei.
Potrivit art. 261 alin. 5 din Legea nr. 95/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006, Persoanele prevăzute la art. 257 și 258 au obligația de a pune la dispoziția ANAF, respectiv al organelor de control ale acesteia sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond.”
Declarația de venituri din cedarea folosinței care să fie avută în vedere la stabilirea sumei de plată cu titlu de CASS se putea depune în anii 2005-2007 și la A.F.P. B., fapt rezultat din folosirea conjuncției "sau".
CASJ B. era obligată să ia în anii de mai sus respectivele informații de la A.F.P. B. și să emită la timp decizia de impunere pentru anul respectivi, cu indicarea sumei de plată și a scadenței, pe care să o comunice, pentru a putea ști cât este de plată și când se poate efectua plata.
Posibilitatea depunerii declarației și la A.F.P. este confirmată ulterior și de art. 35 alin. 1 din Ordinul 617/13 august 2007 care dispune: „Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF”.
Respectivul articol, deși apărut ulterior anului 2006, confirmă această posibilitate a contribuabilului.
Așadar, potrivit textului de lege aplicabil în perioada menționată, CASJ B. trebuia să verifice la timp declarațiile de impunere depuse la A.F.P. B. și să stabilească suma de plată cu titlu de CASS, precum și scadența, pentru a putea ști cât și până la ce dată trebuie să se plătească.
CASJ B. a rămas în mod nejustificat în pasivitate până la data de 01.12.2010, când a emis prima decizie de impunere, în care a calculat și inclus în mod nelegal dobânzi și penalități de întârziere, decizie care a fost anulată ulterior de instanță, pârâta emițând, în mod nelegal, după anularea primei decizii, cea de-a doua decizie pentru penalități, pe care a și anulat-o, precum și a treia decizie de impunere pentru exact același debit și aceleași accesorii, actualizându-le la zi pe acestea din urmă, deși nu sunt datorate.
Așa cum se recunoaște chiar de pârâtă în întâmpinare, doar ca urmare a Protocoalelor încheiate în anii 2007 și 2009 între CNAS și Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru furnizarea de date privind veniturile impozabile, casele de asigurări au înțeles să facă, abia în anul 2010, verificările pe care legea i le impunea și să emită decizii de impunere pentru anii din urmă, deci și pentru anii 2005-2007, incluzându-se și calculându-se așadar, în mod nelegal și dobânzile și penalitățile de întârziere.
Pârâta nu justifică în nici un fel de ce, deși recunoaște că avea încheiat încă din anul 2007 Protocol cu ANAF, nu a emis măcar începând cu acel an decizii de impunere și a făcut acest lucru abia în 2010 și apoi în 2012.
Lipsa de colaborare în transmiterea informațiilor existentă până în anul 2010 între pârâtă și ANAF nu este imputabilă contribuabilului.
Potrivit art. 222 din Legea nr. 95/2006: "Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personala si a modalității de plata, precum si asupra drepturilor si obligațiilor sale".
Regula în materie fiscală o constituie stabilirea obligațiilor fiscale printr-o decizie de impunere, iar excepția o constituie stabilirea obligațiilor fiscale prin declarația fiscală, atunci când legea stabilește obligația contribuabilului de a calcula cuantumul obligației fiscal. Este firesc, întrucât contribuabilii nu au pregătire de specialitate în domeniul fiscal, fiind astfel posibil ca stabilirea propriilor obligații de plată să se facă eronat.
În cazul de față, nu revenea contribuabilului obligația de a determina cuantumul obligației de plată ce decurge din art. 257 al Legii nr. 95/2007, întrucât nu s-a prevăzut expres faptul că obligația de calcul a contribuției de asigurări sociale de sănătate datorate revine contribuabilului.
CASJ B. era obligată să emită în anul respectiv, pentru stabilirea concretă a obligațiilor de plată către această instituție, decizia de impunere, prin care să încunoștințeze efectiv despre sumele datorate și despre termenul de plată, adică despre scadență.
Esențială este emiterea la timp pentru anul în care trebuie plătită contribuția a deciziei de impunere, precum și comunicarea efectivă și în timp util a acesteia către contribuabil, pentru a se putea ști de plătitor care este data limită până la care trebuie să plătească și după care încep să curgă dobânzile și penalitățile de întârziere.
În lipsa emiterii unei decizii de impunere care să stabilească în concret suma ce trebuie plătită cu titlu de CASS de fiecare contribuabil și data scadenței, precum și în lipsa comunicării efective către contribuabil, este evident că acesta nu poate ști cât să plătească și până la ce dată, astfel încât să i se calculeze ulterior dobânzi și penalități de întârziere, situația nefiindu-i imputabilă.
Chiar în cazul în care se considera că nu ar fi existat depusă declarația privind veniturile din cedarea folosinței, CASJ B. avea obligația stabilirii din oficiu a obligațiilor fiscale.
Stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale în cazul contribuabililor care au obligația declarării bunurilor sau veniturilor impozabile, stabilirea din oficiu a obligației fiscale se face prin estimarea bazei de impunere.
CASJ B. nu a respectat nici această regulă, rămânând în pasivitate în raport de obligațiile pentru anii anteriori până la data de 01.12.2010, când a emis prima decizie de impunere în care a calculat și inclus în mod nelegal dobânzi și penalități de întârziere, iar după anularea acesteia de instanța de judecată a emis în mod nelegal cea de-a treia decizie de impunere pentru exact același debit și accesorii, accesorii care au fost actualizate la zi, deși nu sunt datorate.
Dreptul de a stabili obligația fiscală și de a emite decizia de impunere este, de altfel, prescris pentru anii 2005, 2006 și 2007, termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. 1 și 2 din OG nr. 92/2003 rep. fiind împlinit la datele de 01.01.2011, 01.01.2012 și respectiv 01.01.2013, neexistând vreunul dintre cazurile de întrerupere sau de suspendare prevăzute de art. 92 din același act normativ.
Dreptul de a stabili obligația fiscală prin emiterea deciziei de impunere, drept prevăzut de art. 91-93 din OG nr. 92/2003 rep., este distinct și nu trebuie confundat cu dreptul ulterior de a cere executarea silită a obligației fiscale astfel stabilită prin emiterea deciziei de impunere.
Acest drept de a cere executarea silită este o etapă ulterioară emiterii deciziei de impunere, art. 132 și 133 din actul normativ menționat referitoare la întrerupere și suspendare aplicându-se doar dreptului de a cere executarea silită, nu și dreptului de a stabili obligația fiscală, acestuia din urmă aplicându-i-se art. 92 din OG nr. 92/2003 rep. Susținerea pârâtei în sensul că termenul de prescripție al dreptului de a stabili obligația fiscală prin emiterea deciziei de impunere s-ar fi întrerupt prin începerea executării, respective prin emiterea titlului executoriu nr._/29.09.2010 este neîntemeiată.
Pârâta asociază în mod greșit întreruperea prescripției executării silite prin emiterea unui act de executare silită cu prevederile art. 92 Cod procedură fiscală care au în vedere întreruperea prescripției unui alt drept, respective a dreptului de a stabili obligația fiscală prin emiterea deciziei de impunere.
Dreptul de a stabili obligația fiscală prin emiterea deciziei de impunere, drept prevăzut de art. 91-93 din OG nr. 92/2003 rep., este distinct și nu trebuie confundat cu dreptul ulterior de a cere executarea silită a obligației fiscale astfel stabilită prin emiterea deciziei de impunere, reglementat de art. 131-134 din Codul de procedură fiscală.
Acest drept de a cere executarea silită este o etapă ulterioară emiterii deciziei de impunere, executarea silită neputându-se face dacă dreptul de a stabili obligația fiscală nu a fost exercitat sau a fost exercitat cu depășirea termenului de prescripție.
Art. 132 și 133 din actul normativ menționat referitoare la întrerupere și suspendare se aplică doar dreptului de a cere executarea silită, nu și dreptului de a stabili obligația fiscală, acestuia din urmă aplicându-i-se art. 92 din OG nr. 92/2003 rep.
Niciunul dintre cazurile de întrerupere a dreptului de a stabili obligația fiscală prin emiterea deciziei de impunere indicate la art. 92 din OG nr. 92/2003 rep. nu prevede că prescripția acestui drept se întrerupere prin începerea executării silite.
Cazurile de întrerupere prevăzute de art. 133 Cod procedură fiscală nu se aplică dreptului de a stabili obligația fiscală prin emiterea deciziei de impunere ci dreptului de a cere executarea silită.
Așadar, dispozițiile acestui articol în sensul că, pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii în orice alt mod a datoriei ori pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită, se întrerupe prescripția, sunt aplicabile prescripției dreptului organului fiscal de a cere executarea silită și nu dreptului ce trebuie exercitat anterior, de a stabili obligația fiscală prin emiterea deciziei de impunere.
De altfel, art. 133 de mai sus este așezat în Capitolul VII intitulat în mod expres ”Prescripția dreptului de a cere executarea silită”.
În plus, este evident că dreptul de a porni executarea silită nu poate fi exercitat în temeiul unei decizii de impunere emisă cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de lege pentru stabilirea obligației fiscale, decizie de impunere care a fost anulată de instanța de judecată.
Având în vedere argumentele menționate, instanța de fond a admis cererea reclamantei de anulare a deciziei de impunere, sumele indicate mai sus nefiind datorate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului B. solicitând admiterea căii de atac și respingerea acțiunii introductive.
În motivarea recursului au fost reluate apărările formulate în cuprinsul întâmpinării și s-au mai precizat următoarele:
Intimata a obținut în perioada 2005-2007 venituri din cedarea folosinței bunurilor pentru care avea obligația plății contribuției de asigurări de sănătate conform prevederilor OUG nr. 150/2002, art. 51 și Legii nr. 95/2006 art. 257 alin.2 lit. e.
Intimata avea obligația depunerii declarațiilor privind veniturile realizate, însă aceasta nu și-a respectat obligația legală, informațiile privind veniturile realizate de intimată din cedarea folosinței bunurilor fiind puse la dispoziția recurentei de către ANAF.
Se arată, că în cauză contestatoarea nu a contestat natura veniturilor realizate.
Recurenta precizează că în acest context, în conformitate cu prevederile art.35 din Ordinul nr.617/2007, cu modificări și completări a fost emisă decizia de impunere nr._/01.06.2010 comunicată prin publicitate pe pagina de internet a instituției, conform prevederilor art.44 alin.2 lit.d.
Aceasta a luat la cunoștință de existența acestei decizii de impunere în posesia căreia a intrat, așa cum confirmă însăși reclamanta, fapt reținut și de către instanța de fond la prima pagină din sentință, la data de 12.08.2010.
Pentru neplata debitelor stabilite prin decizia de impunere amintită mai sus și pentru a se evita prescrierea debitelor aferente anului 2005 s-a procedat la începerea executării silite prin emiterea titlului executoriu și a somației nr._/31.12.2010.
Împotriva deciziei de impunere nr._ din data de 1.06.2010 reclamanta a introdus acțiune având ca obiect anulare act administrat la instanța competentă, respectiv Tribunalul B., care a fost soluționată prin admiterea acțiunii prin sentința civilă nr.2572/2011 rămasă definitivă și irevocabilă.
În acest context s-a procedat la punerea în aplicare a sentinței amintite mai sus, s-a anulat decizia de impunere din data de 1.06.2010 precum și toate actele emise în baza acesteia, respectiv titlul executoriu și somația precum și decizia de impunere emisă la data de 12.06.2012.
Totodată s-a procedat la emiterea unei noi decizii de impunere în care au fost individualizate atât debitele principale cât și accesoriile calculate pentru neplata la scadență a debitelor principale, adică până la data de 31.05.2012, respectiv DI nr._/17.04.2013 comunicată prin poștă cu confirmare de primire.
CASJ B. poate să își îndeplinească obligația prevăzută de Legea nr. 95/2006 cu privire la informarea contribuabililor despre nivelul obligațiilor către FNUASS doar în condițiile în care are cunoștință despre aceștia și despre nivelul veniturilor realizate de ei.
Contribuabilii pot beneficia de dreptul legal de a fi informați și îndrumați în condițiile în care se înregistrează la organul fiscal.
Faptul că aceasta nu a fost informată cu privire la astfel de obligații nu are relevanță juridică sub aspectul obligației de a plăti la scadență contribuția către fondul de sănătate, această obligație rezultând din lege.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304/1 cod procedură civilă, Curtea constată că recursul formulat este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prima instanță a fost învestită cu o cerere de anulare a deciziei de impunere nr._/17.04.2013 emisă de CASJ B. privind contribuția de asigurări de sănătate datorată de persoane fizice cuprinzând debit aferent anilor 2005-2007 si accesorii aferente.
Acțiunea introductivă a fost admisă în sensul anulării deciziei de impunere atât cu privire la debit cât și cu privire la dobânzi și penalități.
Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală.
Instanța de fond în mod corect a apreciat că în ceea ce privește debitul principal, dreptul pârâtei de a stabili obligația fiscală este prescris față de prevederile art.89 din OG nr. 92/3003 ( forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune). Potrivit acestui articol, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel iar termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.
Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada incidenței vreunuia dintre cazurile de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție prevăzute de art. 90 C. pr. fiscală, aceste cauze fiind diferite de cele de întrerupere/suspendare a termenului de prescripție a dreptului de executare silită.
Faptul că anterior au fost alte decizii de impunere care au fost anulate nu prezintă relevanță, deciziile anulate nu mai pot produce efecte juridice nici cu privire la instituția prescripției, și nu pot fi considerate acte de informare cu privire la debit.
Pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a apreciat că pentru a fi aplicabile dispozițiile legale privind calcularea de majorări și dobânzi, este necesar să existe un termen de scadență, termen ce are rolul de a permite contribuabilului să fie încunoștințat, să poată plăti sau, eventual, sa poată contesta impunerea sumei.
Intimatei nu i-au fost respectate aceste drepturi la informare și beneficiului termenului de scadență, astfel că, în mod corect, în lipsa unui moment de la care să curgă dobânzile și majorările de întârziere, obligația de plată a acestora se impune a fi înlăturată.
În consecință, criticile aduse în recurs nu sunt în măsură să înlăture considerentele primei instanțe astfel încât, Curtea, în baza art. 312 al 1 cod procedură civilă, va respinge recursul formulat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă recurenta va fi obligată să plătească intimatului reclamant suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs respectiv onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului B. împotriva sentinței civile nr. 6410/CA/16.12.2013 pronunțată de Tribunalul B. - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.
Obligă pe recurentă să plătească intimatei Ț. M. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.05.2014.
Președinte, I. Ț. | Judecător, L. P. | Judecător, M. I. M. |
Grefier, M. D. |
Red: IȚ/20.05.2014
Dact: MD/21.05.2014 -2 ex.
Jud.fond: A.T.V.
M.D. 07 Mai 2014
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 491/2014. Curtea de Apel... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
