Anulare act administrativ. Decizia nr. 2599/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2599/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 14-11-2014 în dosarul nr. 1873/62/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 2599/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 14 noiembrie 2014
Completul de judecată constituit din:
Președinte: M. C.
Judecător:M. I. M.
Judecător: L. P.
Grefier: E. Bernád
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului B. împotriva sentinței civile nr. 6035/CA din 29.11.2013, pronunțată de Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios, administrativ și fiscal, în dosarul nr._, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, instanța, față de actele și lucrările dosarului, rămâne în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 6035/CA/19.11.2013 a Tribunalului B. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul K. T. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului B. și, în consecință, a fost anulată Decizia de impunere nr._/22.10.2012 emisă de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului B., pârâta fiind, totodată, obligată să plătească reclamantului suma de 1.004,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin Decizia de impunere nr._/22.10.2012, pârâta a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a sumelor de 532 lei cu titlu de contribuție, 940 lei reprezentând majorări/dobânzi și 80 lei penalități, iar, împotriva deciziei de impunere mai sus identificată, reclamantul a formulat contestație, la care i s-a răspuns cu adresa nr._/12.12.2012.
În privința datelor privind veniturile realizate, pentru care s-a calculat contribuția, pârâta a menționat în decizia mai sus identificată, la pct.2, venituri realizate din cedarea folosinței bunurilor.
Tribunalul a reținut că argumentele invocate de reclamant și care vizează debitul principal (contribuția de asigurări sociale) sunt fondate.
Astfel, tribunalul a reținut ca fiind întemeiate susținerile reclamantului cu privire la prescripția dreptului pârâtei de a stabili obligațiile fiscale pentru anii 2005 și 2006.
În acest sens, conform art. 257 alin. 8 din Legea nr.95/2008, tribunalul a arătat că termenul de prescripție a plății contribuției de asigurări sociale de sănătate se stabilește în același mod cu cel prevăzut pentru obligațiile fiscale, iar dispozițiile art. 91 din OG nr. 92/2003, aplicabil în condițiile art. 216 din Legea nr. 95/2006, respectiv art. 9 din OUG nr. 55/2002, prevăd că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. 1 începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.
Or, art. 23 din OG nr. 92/2003 stabilește că, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
Tribunalul a reținut că, în cauză, creanța fiscală a pârâtei față de reclamant, aferentă anului 2005, s-a născut la data de 01.01.2006, termenul de 5 ani împlinindu-se la data de 01.01.2011, iar, pentru anul 2006, la data de 01.01.2007, termenul împlinindu-se la data de 01.01.2012 și că, în aceste condiții, Decizia de impunere nr._/22.10.2012 emisă pentru obligațiile aferente anilor 2005 și 2006 este emisă cu încălcarea dispozițiilor legale citate, creanțele fiind prescrise.
Pârâta a invocat întreruperea termenului de prescripție prin emiterea Titlului executoriu nr._/25.10.2010, însă, față de faptul că acest titlu a fost anulat prin Sentința civilă nr. 5811/17.05.2011 pronunțată de Judecătoria B., rămasă irevocabilă, tribunalul a constatat că nu a intervenit o cauză de întrerupere a termenului de prescripție.
Ca urmare a intervenirii prescripției dreptului pârâtei de a stabili obligațiile fiscale aferente anilor 2005 – 2006, tribunalul a apreciat că nu se impune analizarea restului motivelor ce vizează obligația principală.
Cu toate acestea, tribunalul a precizat, totuși, că neîntemeiat susține reclamantul lipsa reglementărilor legale pentru calculul obligațiilor fiscale aferente veniturilor din cedarea folosinței bunurilor și, pe cale de consecință, existența unui debit greșit calculat.
În acest sens, tribunalul a constatat că pârâta a calculat contribuția de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. 51 alin. 2 lit. e din OUG nr. 150/2002 și a art. 257 alin. 2 lit. e din Legea nr. 95/2006, textele legale fiind indicate și în motivarea deciziei de impunere contestată.
În ceea ce privește exceptarea reclamantului de la plata contribuției, dată fiind calitatea sa de pensionar, tribunalul a reținut că, numai odată cu modificarea adusă art. 257 din Legea nr. 95/2006 prin OUG nr. 93/2008, acesta nu datorează contribuția de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile realizate din chirii. Așadar, pentru perioada anterioară apariției OUG nr. 93/2008, contribuția se calculează potrivit art. 257 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 asupra tuturor veniturilor realizate de contribuabil, în speță asupra veniturilor realizate din pensie cumulate cu cele realizate din chirii.
Cu privire la accesorii (majorări, dobânzi și penalități), tribunalul a constatat, de asemenea, că acțiunea reclamantului este întemeiată.
Pe de o parte, tribunalul a reținut ca fiind prescris debitul principal, astfel că și accesoriile constând în majorări, dobânzi și penalități de întârziere, urmează a fi anulate în temeiul principiului accesoriul urmează soarta principalului.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că, potrivit art. 41 din Ordinul nr. 617/2007, pentru neachitarea la termenul de scadență de către angajatorii și asiguratorii care au obligația plății contribuției, aceștia datorează după acest termen majorări de întârziere, potrivit prevederilor legale în materie de colectare a creanțelor fiscale.
Cu toate acestea tribunalul a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de informare anuală a contribuabilului cu privire la datoria înregistrată, așa cum stipulează prevederile art. 222 din Legea nr. 95/2006 conform cărora fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale.
Chiar dacă acest text de lege nu prevede sancțiunea pentru lipsa de informare anuală, tribunalul a apreciat că pârâta nu poate percepe și impune reclamantului obligațiile fiscale accesorii, constând în majorări, dobânzi și penalități, care reprezintă sancțiuni aplicate contribuabilului, pentru neîndeplinirea în termen a obligației de plată principală, pornindu-se de la premisa că, în situația în care reclamantul ar fi avut cunoștință de existența unei obligații de plată, ar fi achitat-o în termenul legal.
De asemenea, tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 261 alin. 5 din Legea nr. 95/2006, persoanele prevăzute la art. 257 și art. 258 au obligația de a pune la dispoziția ANAF, respectiv al organelor de control ale acesteia sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond.
În concluzie, declarația de venituri care poate fi avută în vedere la stabilirea sumei de plată cu titlu de CASS se putea depune începând cu anul 2006 și la A.F.P. B., aspect care rezultă inclusiv din folosirea conjuncției "SAU", astfel că pârâta era obligată să ia începând cu anul 2006 respectivele informații de la A.F.P. B. și să emită la timp decizia de impunere, cu indicarea sumei de plată și a scadenței, pe care să o comunice, pentru a putea ști cât este de plată și când se poate efectua plata.
Posibilitatea depunerii declarației și la A.F.P. este confirmată ulterior și de art. 35 alin.1 din Ordinul nr. 617/13 august 2007 care dispune că decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Așadar, tribunalul a reținut că CASJ B. trebuia să verifice la timp și în respectivul an declarațiile de impunere depuse la A.F.P. B. și să stabilească suma de plată cu titlu de CASS, precum și scadența, pentru a putea ști cât și până la ce dată trebuie să se plătească.
CASJ B. a rămas în mod nejustificat în pasivitate până în 2012, când a emis decizia de impunere, în care a calculat și inclus în mod nelegal majorări, dobânzi și penalități de întârziere, până la data de emiterii.
Așa cum se recunoaște chiar de pârâtă, doar ca urmare a Protocoalelor încheiate în anii 2007 și 2009 între CNAS și Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru furnizarea de date privind veniturile impozabile, casele de asigurări au înțeles să facă, abia în anul 2010, verificările pe care legea i le impunea și să emită decizii de impunere pentru anii din urmă, incluzându-se și calculându-se așadar, în mod nelegal majorările, dobânzile și penalitățile de întârziere.
Pârâta nu justifică în nici un fel de ce, deși recunoaște că avea încheiat încă din anul 2007 Protocol cu ANAF, nu a emis măcar începând cu acel an decizii de impunere și a făcut acest lucru abia în 2010.
Lipsa de colaborare în transmiterea informațiilor existentă până în anul 2010 între pârâtă și ANAF nu este imputabilă contribuabilului.
Este de principiu că regula în materie fiscală o constituie stabilirea obligațiilor fiscale printr-o decizie de impunere, iar excepția o constituie stabilirea obligațiilor fiscale prin declarația fiscală, atunci când legea stabilește obligația contribuabilului de a calcula cuantumul obligației fiscale. Este firesc, întrucât contribuabilii nu au pregătire de specialitate în domeniul fiscal, fiind astfel posibil ca stabilirea propriilor obligații de plată să se facă eronat.
În cazul de față, nu revenea contribuabilului obligația de a determina cuantumul obligației de plată ce decurge din art. 257 al Legii nr.95/2007, întrucât nu s-a prevăzut expres faptul că obligația de calcul a contribuției de asigurări sociale de sănătate datorate revine acestuia.
Pârâta era obligată să emită în anul respectiv, pentru stabilirea concretă a obligațiilor de plată către această instituție, decizia de impunere, prin care să încunoștințeze efectiv despre sumele datorate și despre termenul de plată, adică despre scadență.
Esențială este emiterea la timp pentru anul în care trebuie plătită contribuția a deciziei de impunere, precum și comunicarea efectivă și în timp util a acesteia către contribuabil, pentru a se putea ști de plătitor care este data limită până la care trebuie să plătească (scadența) și după care încep să curgă majorările, dobânzile și penalitățile de întârziere.
În lipsa emiterii unei decizii de impunere care să stabilească în concret suma ce trebuie plătită cu titlu de CASS de fiecare contribuabil și data scadenței, precum și în lipsa comunicării efective către contribuabil, este evident că acesta nu are cum ști cât trebuie să plătească și până la ce dată, astfel încât să i se calculeze ulterior și pretinde să plătească majorări, dobânzi și penalități de întârziere.
Din moment ce suma nu fusese determinată în concret și la timp printr-o decizie de impunere, care să prevadă și termenul de plată, nu se putea cunoaște ce sumă trebuie plătită către CASJ B. și până la ce dată.
Nefiind imputabilă această situație contribuabilului, nu se poate pretinde acestuia să plătească majorări, dobânzi și penalități de întârziere.
Trebuie menționat că, inclusiv în cazul în care se considera că nu ar fi existat depusă declarația privind veniturile, CASJ B. avea obligația stabilirii din oficiu a obligațiilor fiscale.
Însă stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale. În cazul contribuabililor care au obligația declarării bunurilor sau veniturilor impozabile, stabilirea din oficiu a obligației fiscale se face prin estimarea bazei de impunere.
Pârâta nu a respectat nici această regulă, rămânând în pasivitate în raport de obligațiile pentru anii anteriori până în 2012, când a emis, după cum s-a arătat, decizia de impunere care face obiectul prezentei cauze, în care a calculat și inclus în mod nelegal majorări, dobânzi și penalități de întârziere.
Raportat considerentelor expuse, în temeiul art.218 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, prima instanță a admis pretențiile formulate de reclamantul K. T. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului B. dispunându-se conform dispozitivului sentinței.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtă C. DE A. DE SĂNĂTATE A JUDEȚULUI B. a declarat recurs, în termenul legal,, prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii promovate de către reclamant.
În motivare, a arătat că au calitatea de asigurat conform art. 211 din Legea nr. 95/2006 toți cetățenii români cu domiciliul în țară, invocând totodată aplicarea OUG nr. 150/2002 și a normelor de aplicarea a acesteia aprobate prin Ordinul nr. 221/2005, conform cărora persoanele care realizează venituri impozabile din activități independente datorează contribuție la fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, calculată ca și cotă asupra acestor venituri.
În plus, se mai arată că reclamantul avea obligația de a declara și plăti această contribuție și că a fost identificat în baza de date furnizată prin protocol de ANAF, cu venituri din cedarea folosinței bunurilor aferente perioadei 2005-2006, motiv pentru care, în temeiul art. 35 din O. 617/2007, a fost emisă decizia de impunere.
Recurenta a mai arătat că decizia a fost emisă în baza informațiilor primite de la ANAF, în condițiile în urma preluării bazelor de date prin protocol, iar debitul a fost determinat în raport de legislația aferentă perioadei respective și că reclamanta contestă obligația sa de plată prin prisma calității sale de pensionar și a lipsei unui contract încheiat cu instituția recurentă. Or, recurenta a arătat că scutirea pensionarilor de obligația de plată a contribuției la FNUASS a fost stabilită prin OUG 93/2008, numai din anul 2008, nu și pentru perioadele anterioare.
Recurenta a mai arătat că intimatul reclamant a fost identificată cu venituri din cedarea folosinței bunurilor aferente anilor 2005-2009, pe care le-a declarat numai la AFP B., nu și la sediul său, deși avea, în opinia sa, această obligație.
În plus, recurenta a mai arătat că nu putea să își îndeplinească obligația prevăzută de Legea nr. 95/2006 privind informarea anuală asupra nivelului obligațiilor, decât în ipoteza în care contribuabilul ar fi depus declarațiile referitoare la cuantumul veniturilor realizate, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Recurenta a mai invocat că, în mod greșit, prima instanță a reținut ca fiind prescris dreptul său de a stabili obligații fiscale aferente anilor 2005-2006, deoarece, în opinia sa, termenul de prescripție s-a întrerupt în condițiile art. 16 și 17 din decretul nr. 167/1958, prin emiterea titlului executoriu la data de 25.10.2010.
Recurenta a criticat și acordarea cheltuielilor de judecată în cauză, apreciind că acestea au fost exagerat de mari prin raportare la obiectul cauzei, solicitând, în baza art. 451 alin. 2 c.pr.civ., reducerea lor.
În drept a fost invocată aplicarea c.pr.civ. și legislația specială - OUG nr. 150/2002 și a normelor de aplicarea a acesteia aprobate prin Ordinul nr. 221/2005, Legea nr. 95/2006, Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată.
Intimatul reclamant K. T., prin întâmpinare (filele 10-12), a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului B..
În susținerea acestei poziții procesuale intimatul a arătat că sentința recurată este legală și temeinică, instanța interpretând corect dispozițiile art. 91 și 93 din G nr. 92/2003, cu privire la debitele principale stabilite pentru anii 2005-2006.
Totodată, intimatul a arătat că, în mod legal, prima instanță a înlăturat susținerile pârâtei referitoare la întreruperea termenului de prescripție, motivată de emiterea titlului executoriu, deoarece acest titlu a fost anulat de instanța de executare.
Referitor la cheltuielile de judecată, intimatul a arătat că acestea corespund complexității cauzei și activității desfășurate de către avocat – redactare contestație administrativă, redactare cerere de chemare în judecată, reprezentare în instanță.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 304 ind. 1 c.pr.civ., a art. 304 c.pr.civ. și recursul declarat de pârâta C. DE A. DE SĂNĂTATE A JUDEȚULUI B., Curtea constată că acesta este întemeiat.
Primul motiv de recurs referitor la calitatea de asigurat a intimatului - reclamant K. T. și la obligația acestuia de a achita contribuția stabilită în sarcina sa prin Decizia de impunere nr._/22.10.2012 nu poate fi reținut în soluționarea prezentei cauze, deoarece prima instanță a admis acțiunea cu privire la debitul principal reținând intervenirea prescripției dreptului organului fiscal de a stabili contribuția datorată de contribuabil.
În mod legal, tribunalul a reținut că, potrivit art. 91 alin. 1 și 2 din OG nr. 92/2003, modificată, dreptul de prescripție pentru stabilirea contribuției la FNUASS pentru veniturile realizate de intimatul reclamant în anul 2005 s-a împlinit la data 01.01.2011, iar pentru cele realizate anul 2006 la data 01.01.2012, neexistând nici unul dintre cazurile de întrerupere sau de suspendare prevăzute de art. 92 din același act normativ.
Nu se poate reține că emiterea titlului executoriu nr._/25.10.2010 a întrerupt acest termen, cum a invocat recurenta pârâtă, deoarece emiterea unui act de executare întrerupe doar termenul de prescripție referitor la executarea unei obligații, iar nu termenul de prescripție referitor la dreptul organului fiscal de stabilire a obligațiilor fiscale. Or, în cauză, recurenta, la data emiterii titlului executoriu nu îndeplinise încă obligația legală de a emite decizia de impunere, ca act administrativ prealabil și obligatoriu pentru începerea executării silite.
Nu se poate reține nici că decizia de impunere nr._/01.06.2010, emisă de către pârâtă anterior, pentru debite aferente aceleiași perioade, a întrerupt acest termen, deoarece, astfel cum rezultă din adresa nr._/22.10.2012 aceasta a fost anulată de pârâtă după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 5811/17.05.2011 pronunțată de Judecătoria B., deși această instanță nu a dispus decât anularea actelor de executare silită efectuate în baza acestei decizii de impunere.
Prin urmare, reținând intervenirea prescripției pentru stabilirea debitului principal, nici accesoriile nu mai pot fi calculate, deoarece acestea urmează soarta debitului principal, conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil față de data începerii prescripției, în condițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Recurenta mai susține că obligația intimatului de declarare a veniturilor realizate din cedarea folosinței bunurilor trebuia îndeplinită exclusiv la structurile sale, prin înregistrarea declarațiilor contribuabililor privind cuantumul veniturilor realizate.
Dar această susținere, corectă prin raportare la dispozițiile art. 8 din OUG nr. 150/2002, aplicabilă în anul 2005 și, în parte în anul 2006, până la . Legii nr. 95/2006, nu justifică rămânerea sa în pasivitate până în anul 2012. OG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, aplicabil, ca lege generală tuturor creanțelor fiscale, în lipsa unor dispoziții exprese în legea specială, OUG nr. 105/2002, obliga recurenta pârâtă la emiterea, în anul următor realizării veniturilor, a deciziilor de impunere pe baza relațiilor de la organul fiscal corespunzător.
Or, deși recunoaște că avea încheiat încă din anul 2007 Protocol cu ANAF, recurenta nu a emis decizii de impunere, ci a făcut acest lucru abia din 2012, după împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a stabili creanța fiscală.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 312 alin. 1 c.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă C. DE A. DE SĂNĂTATE A JUDEȚULUI B. împotriva sentinței civile nr. 6035/CA/19.11.2013 a Tribunalului B. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta C. DE A. DE SĂNĂTATE A JUDEȚULUI B. împotriva sentinței civile nr. 6035/CA/19.11.2013 a Tribunalului B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.11.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. C. M. I. M. L. P.
Grefier,
E. Bernád
Red. M.I.M. /05.12.2014
Tehnored. E.B./05.12.2014-2 ex
Jud. fond. D.U.
| ← Pretentii. Decizia nr. 750/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Pretentii. Decizia nr. 421/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
