Anulare act administrativ. Decizia nr. 2412/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2412/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 21-10-2014 în dosarul nr. 490/64/2014
ROMÂNIA
C. DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr.2412/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 21 octombrie 2014
Completul compus din:
Președinte: M. F. - judecător
M. C. - judecător
R. Grațiela M. - judecător
T. S. - grefier
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul U.A.T. M. SF.G. PRIN PRIMAR împotriva Deciziei civile nr.1966/R din 08.08.2014 pronunțată de C. de Apel B. – „secția contencios administrativ și fiscal” în dosarul nr._, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic M. E. pentru contestatorul U.A.T. M. SF.G. PRIN PRIMAR, consilier juridic B. S. pentru intimatele C. DE C. A ROMÂNIEI ȘI C. DE C. A JUDEȚULUI C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că împotriva încheierii de ședință din data de 03.10.2014 pronunțată de C. de Apel B., contestatorul U.A.T. M. SF.G. PRIN PRIMAR a declarat recurs.
Instanța, ținând cont că recursul declarat în cauză nu ar avea caracter sustensibil în raport de prezumțiile legale incidente, acordă cuvântul părților asupra cererii de suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a excepției de neconstituționalitate.
Consilier juridic M. E. pentru contestator, arăta că sunt întrunite condițiile pentru a se dispune această măsură de suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a excepției de neconstituționalitate, respectiv paguba iminentă, ce constă în prejudicierea atât a instituției, cât și a tuturor angajaților săi în situația în care s-ar pune în executare decizia Curții de C., raportat la cuantumul mare al sumelor de recuperat, aspect ce ar duce la blocarea activității, precum și cazul bine justificat, în condițiile în care această decizie este, în mod evident, nelegală. De asemenea, solicită acordarea unui termen mai lung până la soluționarea excepției.
Consilier juridic B. S. pentru intimate, arată că se opune la suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a excepției de neconstituționalitate. Astfel, referitor la cazul bine justificat, susține că contestatorul nu a indicat nici un motiv concret care să vizeze nelegalitatea aparentă a actului dedus judecății, iar probele administrate până la data soluționării cererii de suspendare de către instanța de fond nu au permis să se ajungă la concluzia că există o aparență vădită de nelegalitate a actelor atacate. Cu privire la paguba iminentă, intimata a arătat că luarea măsurilor în vederea recuperării prejudiciului cauzat de aplicarea greșită a legislației are ca efect întoarcerea acestor sume în patrimoniul instituției recurente, astfel că suspendarea executării deciziei Curții de C. nu este în interesul entității controlate, în folosul acesteia fiind luarea măsurilor de recuperare a prejudiciului. Solicită respingerea cererii de acordarea a unui termen de judecată până la soluționarea excepției de nelegalitate.
Instanța față de caracterul urgent al procedurii îndelungate în cadrul contestației în anulare, de faptul că și în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate contestatorul ar avea la îndemână dispozițiile art.509 pct.11 din NCPCIV. și față de caracterul nesuspensiv al recursului din această speță, respinge cererea contestatorului de acordare a unui alt termen de judecată.
Întrebată fiind, consilier juridic M. E. pentru contestatorul U.A.T. M. SF.G. PRIN PRIMAR și consilier juridic B. S. pentru intimatele C. DE C. A ROMÂNIEI ȘI C. DE C. A JUDEȚULUI C., învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și nici alte probe de administrat, instanța, în baza art. 392 coroborat cu art. 494 Noul Cod de procedură civilă declară deschise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Consilier juridic M. E. pentru contestator, solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate, rejudecarea cauzei și pe cale de consecință admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Arată că la baza acordării drepturilor salariale constatate de către intimata pârâtă au stat Acordul colectiv nr._/2009 încheiat de U. Sf. G. și prevederile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, dar, mai ales, dispozițiile unor hotărâri judecătorești. Mai arată că este adevărat că salarizarea personalului bugetar se supune principiului legalității, drepturile salariale stabilindu-se exclusiv prin lege, dar acordarea drepturilor bănești în prezenta cauză a avut la bază dispoziții legale respectiv – art. 72 din Legea nr. 188/1999 și art. 8 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. În opinia sa, C. de C. nu are ca atribuție constatarea nulității absolute a clauzelor contractului colectiv de muncă, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de judecată, conform art. 24 din Legea nr.130/1996 și, prin urmare, acest contract colectiv de muncă, fiind un act încheiat în mod legal și care nu a fost suspus controlului judiciar în condiții de contradictorialitate, publicitate și cu respectarea dreptului la apărare, executarea lui avea caracter obligatoriu pentru instituția recurentă. Pentru considerentele arătate solicită admiterea contestației în anulare, depune la dosar practică judiciară.
Consilier juridic B. S. pentru intimate, solicită în baza probelor administrate în cauză, respingerea contestației în anulare ca fiind nefondată și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile nr.1996/R/08.08.2014 pronunțată de C. de Apel B.. Arată că, contestatorul a acordat nelegal drepturi salariale, în baza contractului colectiv de muncă, fără ca acestea să fie reglementate legal de actele normative privind salarizarea personalului din instituții publice, atât cele existente la data încheierii contractului/acordului colectiv de muncă cât și cele adoptate ulterior. CURTEA,
Asupra contestației în anulare de față:
Prin decizia civilă nr. 1966/R/08.08.2014 C. de Apel B.- secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului S. G. împotriva sentinței civile nr. 489/29.04.2014 pronunțată de Tribunalul C. - Secția civilă, pe care a menținut-o ca atare.
Mai exact, prin sentința civilă nr. 489/29.04.2014 pronunțată de Tribunalul C. - Secția civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului S. G., prin primar A. A. A., în contradictoriu cu pârâtele C. de C. a României și C. de C. a Județului C. având ca obiect:
- suspendarea executării măsurilor impuse prin Decizia nr. 34 din 02.08.2013 emisă de C. de C. a Județului C. în baza procesului verbal de constatare nr. 1457/15.07.2013/_/08.07._ anexă la raportul de audit financiar nr. 1457/15.07.2013/_/08.07.2013 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei .
- anularea încheierii nr. 155/01.11.2013 emisă de C. de C. a României prin care s-a soluționat contestația reclamantei nr._/20.08.2013.
- anularea pct. 2, 3, 4 din decizia nr. 34/2013 și a procesului verbal de constatare nr. 1457/15.07.2013/_/08.07._ anexă la raportul de audit financiar nr. 1457/15.07.2013/_/08.07.2013, emise de C. de C. a Județului C..
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului S. G. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii.
În motivare, a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Referitor la cererea de suspendare, recurenta a arătat că sunt întrunite condițiile pentru a se dispune această măsură, respectiv paguba iminentă, ce constă în prejudicierea atât a instituției, cât și a tuturor angajaților săi în situația în care s-ar pune în executare decizia Curții de C., raportat la cuantumul mare al sumelor de recuperat, aspect ce ar duce la blocarea activității, precum și cazul bine justificat, în condițiile în care această decizie este, în mod evident, nelegală.
Recurenta a mai susținut că prima instanță nu a analizat susținerile sale din cererea de chemare în judecată referitoare la cazul bine justificat, ci a reținut, de la început, că reclamanta a săvârșit nereguli. În plus, contrar celor arătate în considerentele sentinței recurate, prin dispozitivul deciziei atacate nu se dispun numai măsuri de stabilire a întinderii prejudiciului, ci și de recuperare a acestuia și de recalculare a obligațiilor bugetare, fiind stabilit un termen pentru aceasta.
Referitor la fondul acțiunii, recurenta a arătat că la baza acordării drepturilor salariale constatate nelegale de către intimata pârâtă au stat Acordul colectiv nr._/2009 încheiat de U. Sf. G. și prevederile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, dar, mai ales, dispozițiile unor hotărâri judecătorești.
Recurenta a arătat că este adevărat că salarizarea personalului bugetar se supune principiului legalității, drepturile salariale stabilindu-se exclusiv prin lege, dar acordarea drepturilor bănești în prezenta cauză a avut la bază dispoziții legale respectiv – art. 72 din Legea nr. 188/1999 și art. 8 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
În opinia recurentei, C. de C. nu are ca atribuție constatarea nulității absolute a clauzelor contractului colectiv de muncă, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de judecată, conform art. 24 din Legea nr. 130/1996 și, prin urmare, acest contract colectiv de muncă, fiind un act încheiat în mod legal și care nu a fost suspus controlului judiciar în condiții de contradictorialitate, publicitate și cu respectarea dreptului la apărare, executarea lui avea caracter obligatoriu pentru instituția recurentă.
Recurenta a arătat că nu este corectă nici susținerea primei instanțe în sensul că nu exista posibilitatea legală de acordare a acestor drepturi. Astfel, recurenta susține că întreaga legislație aferentă perioadei analizate are în vedere veniturile personalului bugetar la data de 31.12.2009, iar, din interpretarea coroborată a art. 4 alin. 1, 2, 3 și 5, art. 5 din OUG nr. 1/2010 cu art. 30 din legea nr. 330/2009, art. 5 cap. I anexa I din Legea nr. 284/2010, art. 1 din Legea nr. 285/2010, Ordinul nr. 77/2011 și art. 1 din OUG nr. 19/2012 rezultă că acordarea drepturilor bănești dezavuate de către C. de C. s-a realizat legal.
Cu privire la sporul de dispozitiv de 25% - măsură stabilită la pct. 2 din Decizia 34/2013, recurenta a arătat că aceste drepturi au fost stabilite în raport de Acordul colectiv nr._/2009 încheiat de U. Sf. G. cu salariații aparatului de specialitate al primarului și cei ai instituțiilor înființate în subordinea CL Sf. G., reprezentați de Sindicatul N. Vita, acord care a fost precedat de sentința civilă nr. 1327/2007 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr. 968/2007 și sentința civilă nr. 1132/2007 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr. 969/2007. În plus, recurenta a precizat că acest acord colectiv de muncă a fost emis în conformitate cu HG nr. 833/2007, Legea nr. 53/2003, Constituția României, Legea nr. 215/2001, fiind adus la cunoștința publică prin afișare și publicare pe pagina de internet a instituției și că a existat chiar un raport de audit asupra acestuia, anterior prezentului control, care a statuat că drepturile salariale au fost corect acordate.
Recurenta a mai arătat că există și o hotărâre judecătorească prin care a fost obligată să acorde salariaților drepturile salariale prevăzute de art. 31 alin. 6, 7, 9, 11 și 14 din Acordul colectiv nr._/2009 pe perioada de valabilitate a acordului colectiv de muncă.
Recurenta reclamantă a mai invocat aplicarea unor dispoziții din Legea nr. 330/2009, respectiv a art. 3, prin care se stabilesc principiile ce stau la baza sistemului de salarizare, inclusiv „luarea în considerare a sporurilor, adaosurilor salariale, a majorărilor și indemnizațiilor cu caracter general sau special, precum și a altor drepturi de natură salarială recunoscute sau stabilite, până la data intrării în igoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătorești (…)”, a art. 1 alin. 1 și 5 din Legea nr. 285/2010 care stabilește că în anul 2011 salarizarea funcționarilor publici se face prin raportare la salariul de încadrare pentru luna octombrie 2010 care se majorează cu 15%, salariul de bază fiind alcătuit cu includerea tuturor sporurilor și sumelor compensatorii.
În aceste condiții, recurenta a invocat faptul că există atât un temei juridic, cât și un temei contractual al acordării acestor drepturi.
Referitor la sporul pentru condiții recalcitrante de până la 15% achitat către un nr. de 76 de angajați - măsură stabilită la pct. 3 din Decizia 34/2013, recurenta a arătat că aceste drepturi au fost stabilite în raport de Acordul colectiv nr._/2009 încheiat de U. Sf. G. și a fost acordat în baza hotărârii judecătorești prin care instanța a obligat-o să acorde salariaților drepturile salariale prevăzute de art. 31 alin. 6, 7, 9, 11 și 14 din acest acord, sumele fiind incluse în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat de către Consiliul Local prin hotărâre.
Recurenta a mai arătat că aceste sume au fost introduse în salariul de bază și a fost acordat numai persoanelor care au beneficiat de acesta până la data de 31.12.2009 și care au desfășurat activitatea în aceleași condiții.
Cu privire la acordarea indemnizației de hrană și a avantajelor în bani pentru procurarea de bunuri și servicii cu ocazia sărbătorilor, recurenta a arătat că aceste drepturi au fost stabilite în raport de Acordul colectiv nr._/2009 încheiat de U. Sf. G. și a fost acordat în baza sentinței nr. 918/2010 a Tribunalului C. prin care instanța a obligat-o să acorde salariaților drepturile salariale prevăzute de art. 31 alin. 6, 7, 9, 11 și 14 din acest acord.
Intimata C. de C. a României, în nume propriu și pentru intimata C. de C. a Județului C., prin întâmpinare formulată în condițiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 43-51), a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond.
Referitor la cererea de suspendare, intimata a arătat că, în mod corect, prima instanță a susținut că nu sunt îndeplinite, cumulativ, cele două condiții impuse de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Astfel, referitor la cazul bine justificat, intimata a arătat că recurenta reclamantă nu a indicat nici un motiv concret care să vizeze nelegalitatea aparentă a actului dedus judecății, iar probele administrate până la data soluționării cererii de suspendare de către instanța de fond nu au permis să se ajungă la concluzia că există o aparență vădită de nelegalitate a actelor atacate. Cu privire la paguba iminentă, intimata a arătat că luarea măsurilor în vederea recuperării prejudiciului cauzat de aplicarea greșită a legislației are ca efect întoarcerea acestor sume în patrimoniul instituției recurente, astfel că suspendarea executării deciziei Curții de C. nu este în interesul entității controlate, în folosul acesteia fiind luarea măsurilor de recuperare a prejudiciului.
Intimata a mai precizat că nu pot fi reținute nici criticile referitoare la legalitatea măsurilor dispuse prin decizia Camerei de C. C. prin prisma faptului că acordarea drepturilor salariale respective a avut loc în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul instituției, act încheiat fără a avea în vedere actele normative care reglementau acordarea acestora și limitele în care acestea puteau fi negociate, invocând în acest sens dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, art. 72 din Legea nr. 188/1999, art. 22 din HG nr. 833/2007. În esență, intimata arată că acordarea prin contractul colectiv de muncă a unor drepturi salariale cu depășirea unor dispoziții legale imperative este lovită de nulitate absolută, neputând produce efecte juridice, astfel cum prevede și art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Intimata a susținut că nu se poate pretinde Curții de C. să procedeze la anularea fiecărui acord colectiv de muncă, deoarece, în dreptul public, un act încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale nu poate produce efecte juridice.
Referitor la sporul de dispozitiv, intimata a arătat că, după adoptarea Legii nr. 330/2009, în art. 10 din acest act normativ se stabilea expres că, la stabilirea salariilor personalului bugetar, începând cu data de 01.01.2010, nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contracte și acorduri colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor. Chiar dacă nota I/3 din Legea nr. 330/2009 prevede că în coeficientul prevăzut în coloana „bază” sunt cuprinse salariul de merit, sporul de confidențialitate, sporul de stabilitate și sporul de dispozitiv, intimata a arătat că aceste norme trebuie interpretate în sensul că sporul de dispozitiv va fi acordat în continuare numai categoriilor de personal pentru care legea prevedea anterior acordarea acestui spor, acesta fiind considerat inclus în salariul de bază. În plus, acest spor nu se putea acorda funcționarilor din primării, aspect consacrat prin decizia nr. 37/2009 a ICCJ.
Referitor la sporul pentru condiții recalcitrante de până la 15%, intimata a arătat că acordarea acestuia nu este legală, deoarece nu a fost reglementat de lege, iar în acordul de muncă invocat și în sentința civilă nr. 918/2010 nu a fost prevăzut acest spor. Nu are relevanță faptul că acest spor a fost aprobat de consiliul local, deoarece un act administrativ nu poate deroga de la lege.
Referitor la acordarea indemnizației de hrană și a avantajelor în bani pentru procurarea de bunuri și servicii cu ocazia sărbătorilor, intimata a arătat că recurenta reclamantă a încălcat dispozițiile Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, ale Legii nr. 283/2011 privind aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 care, la art. 15, stabilește că „în anul 2012 instituțiile și autoritățile publice centrale și locale (…) nu acordă tichete de masă personalului din cadrul acestora”.
Analizând recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului S. G., prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 c.pr.civ., C. a reținut următoarele:
Recurenta reclamantă invocă drept motiv principal de reformare a sentinței primei instanțe greșita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 c.pr.civ., dar care nu este fondat.
Cu privire la cererea de suspendare a executării deciziei nr. 34/02.08.2013, instanța a constatat că argumentele invocate în recurs nu sunt fondate.
Astfel, în mod legal, prima instanță a constatat că nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ – cazul bine justificat și paguba iminentă.
Pe de o parte, motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată cu privire la decizia nr. 34/02.08.2013 a Camerei de C. C. nu au fost de natură a crea o serioasă aparență de nelegalitate a acesteia.
Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția pagubei iminente, chiar dacă, astfel cum susține recurenta, prin decizie s-au stabilit nu numai măsuri de identificare a prejudiciului, ci și de recuperare a lui. Executarea deciziei Curții de C. are efecte pozitive asupra bugetului instituției recurente, deoarece vizează recuperarea unor sume cheltuite cu nerespectarea dispozițiilor legale, aspect constatat prin act administrativ de organul abilitat de Constituție în acest sens. În plus, recurenta nu a invocat și nu a probat alte efecte negative asupra activității sale.
Pe fondul cauzei, C. a reținut, în fapt, că, în urma controlului efectuat de intimata pârâtă C. de C. a României prin C. de C. C. la recurenta reclamantă a fost emisă decizia nr. 34/02.08.2013 (filele 20-36 vol. I dosar tribunal) prin care s-a stabilit:
- la pct. 2 obligația ordonatorului de credite de a lua măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului estimat la suma de 572.770 lei cu titlu de spor de dispozitiv de 25% la care se vor calcula accesoriile aferente, ca rezultat al includerii nelegale în salariul de bază în anul 2012, pe baza acordului colectiv nr._/14.12.2009, încheiat la nivelul U.A.T. Sf. G., a sporului de dispozitiv de 25% și dispunerea măsurilor de recuperare a sumelor în contul bugetului local al unității auditate.;
- la pct. 3 obligația ordonatorului de credite de a lua măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului estimat la suma de 95.375 lei cu titlu de spor pentru condiții recalcitrante, la care se vor calcula accesoriile aferente, ca rezultat al acordării nelegale, în anul 2012, în baza unui buletin de determinare prin expertizarea locurilor de muncă nr. 1/2012 întocmit de către Direcția de Sănătate Publică a Județului C. și dispunerea de măsuri de recuperare a sumelor obținute în contul bugetului local al U.A.T. Sf. G.;
- la pct. 4 stabilirea întinderii prejudiciului estimat la suma de 477.184 lei cu titlu de indemnizație de hrană în sumă de 402.360 lei și cu titlu de avantaje în bani în sumă de 74.824 lei, la care se vor calcula accesoriile aferente, ca rezultat al acordării nelegale în anul 2012 funcționarilor publici din cadrul aparatului propriu al U.A.T. a Municipiului Sf. G., evidența populației și administrația pădurilor a unei indemnizații de hrană în sumă de 12 lei net/ salariat/zi pentru zilele lucrate și avantaje în bani în cuantum de 500 lei net/salariat pentru procurarea de bunuri și servicii cu ocazia sărbătorilor de paște, și dispunerea măsurilor de recuperare a sumelor obținute în contul bugetului local al U. a Municipiului Sf. G..
Contestația promovată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin încheierea nr. 155/01.11.2013 (filele 11-19 vol. I dosar tribunal).
Recurenta – reclamantă a invocat drept motiv principal de constatare a nelegalității deciziei emisă de pârâta C. de C. faptul că, pe de o parte, sporul de dispozitiv a fost acordat în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv sentința civilă nr. 1327/2007 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr. 968/2007 și sentința civilă nr. 1132/2007 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr. 969/2007 și a Acordului colectiv nr._/2009 încheiat de U. Sf. G., act a cărui valabilitate nu a fost contestată în fața instanței de judecată.
Pe de altă parte, recurenta a arătat că Legea nr. 330/2009 recunoaște ca fiind legală plata indemnizației de dispozitiv, prin chiar prevederile anexei I.3 aplicabile salariaților din aparatul de specialitate al primăriilor, municipiilor și comunelor, iar, ulterior, în baza normelor juridice adoptate în materia salarizării personalului bugetar - art. 4 alin. 1, 2, 3 și 5, art. 5 din OUG nr. 1/2010 cu art. 30 din legea nr. 330/2009, art. 5 cap. I anexa I din Legea nr. 284/2010, art. 1 din Legea nr. 285/2010, Ordinul nr. 77/2011 și art. 1 din OUG nr. 19/2012 - salariul a fost stabilit, în anii 2010, 2011 și 2012, prin raportare la salariul stabilit la data de 31.12.2009.
Referitor la hotărârile judecătorești invocate în cauză (sentința civilă nr. 1327/2007 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr. 968/2007 și sentința civilă nr. 1132/2007 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr. 969/2007), C. a reținut că în mod legal tribunalul a stabilit că acestea nu pot produce efecte după data intrării în vigoare, la data de 01.01.2010, a actului normativ privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice – Legea nr. 330/2009, act normativ care a abrogat modalitatea de salarizare anterioară a funcționarilor publici angajați ai recurentei, chiar dacă în cuprinsul acestor hotărâri judecătorești s-a menționat plata sporului de dispozitiv și pe viitor.
O altă interpretare ar duce la încălcarea principiului separației puterilor în stat, deoarece prin aceste hotărâri judecătorești s-ar ajunge la acordarea aptitudinii de reglementare de drepturi de către puterea judecătorească, aptitudine ce reprezintă însă atributul exclusiv al legiuitorului, instanțele fiind îndreptățite numai să verifice dacă actele administrative emise în aplicarea acestor legi respectă drepturile acordate de legiuitor.
Nu se încalcă puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, deoarece efectele hotărârilor judecătorești nu se pot întinde după momentul abrogării actelor normative care au stat la baza pronunțării lor, sens în care C. reține considerentele deciziei nr. 1601/09.12.2010 a Curții Constituționale prin care s-a statuat în sensul constituționalității dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 330/2009.
Argumentul referitor la puterea de lege a părților a acordului colectiv nr._/14.12.2009, încheiat la nivelul U.A.T. Sf. G., nu a fost reținut.
Astfel, conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă (în vigoare în anul 2009 când a fost încheiat acest acord) „contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale”, iar „contractele colective de muncă ale salariaților instituțiilor bugetare se pot încheia la nivelul unităților, la nivelul administrației sau al serviciilor publice locale, pentru instituțiile din subordinea acestora, și la nivel departamental, pentru instituțiile subordonate.” Prin urmare, dispoziția legală arătată prevede expres și imperativ faptul că nu se pot stabili prin contractele colective de muncă drepturi peste cele determinate prin lege.
A reține susținerea recurentei referitoare la valabilitatea acordului colectiv de muncă, ce încalcă o normă imperativă clară și explicită, pe motivul că nu a fost anulat în instanță, ar însemna a lipsi de eficiență o normă imperativă a legii, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept, având în vedere principiul ierarhiei actelor normative.
Nici argumentul lipsei de competență a Curții de C. în constatarea nevalabilității acordului colectiv nu a fost reținut, deoarece art. 140 din Constituție raportat la art. 22 din Legea nr. 94/1992 stabilește competența acesteia referitoare la modul de formare și utilizare a resurselor financiare ale U.-urilor, în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității, astfel că există obligația acesteia de verificare a legalității întrebuințării resurselor financiare ale sectorului public, inclusiv a cheltuielile de natură salarială, respectiv, în speță, de verificare a modului în care au fost stabilite salariile personalului autorităților publice locale. Este excesiv și incert ca rezultat (prin prisma condiției interesului promovării unei acțiuni în justiție) a se solicita Curții de C. să procedeze la anularea fiecărui acord colectiv de muncă încheiat cu nerespectare unei norme imperative a legii.
Nu a fost reținută nici susținerea recurentei că valabilitatea acestui acord a fost anterior verificată printr-un raport de audit, această afirmație nefiind susținută de probe.
Referitor la susținerea recurentului că Legea nr. 330/2009 recunoaște ca fiind legală plata indemnizației de dispozitiv, prin chiar prevederile anexei III.3 aplicabile salariaților din aparatul de specialitate al primăriilor, municipiilor și comunelor (iar nu anexa I.3 cum greșit s-a indicat în cererea de recurs) acesta este principial corectă, însă recurenta se află în eroare în ceea ce privește modalitatea de determinare a acestui spor, respectiv prin raportare la hotărârea judecătorească și la procentul de 25% stabilit de Legea nr. 138/1999.
C. a reținut că potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 în salariul de bază stabilit pentru fiecare categorie de funcționari sunt incluse toate sporurile acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului (nefiind avută în vedere ipoteza unor hotărâri judecătorești), astfel că, de la data de 01.01.2010, nu mai este posibilă acordarea altor sporuri decât cele expres prevăzute de acest act normativ.
Or, sporul de dispozitiv, era recunoscut potrivit art. 13 din Legea nr. 138/1999, așa cum a fost interpretat și prin decizia 37/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, doar pentru funcționarii publici și personalul contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau de detașare din cadrul fostului Minister de Interne, ceea ce nu s-a dovedit în speță. De altfel, funcționarii din cadrul recurentei au fost în situația de a formula cereri de chemare în judecată pentru recunoașterea acestui sport este evident că el nu era prevăzut de lege pentru această categorie de personal.
Aceasta este ipoteza pentru care în diferitele anexe ale Legii nr. 330/2009 (în speță anexa III.3) se face referire la sporul de dispozitiv, însă aceasta nu echivalează cu recunoașterea existenței sporului pentru orice categorie de personal, cu atât mai mult cu cât chiar în art. 30 alin. 2 din Legea 330/2009 se arată că sporurile specifice pe categorii de personal și domenii de activitate sunt cele prevăzute în cap. III și în anexele la prezenta lege.
Nu a fost reținută susținerea recurentei că decizia 37/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are aplicabilitate în cauză.
Conform art. 330 ind. 7 alin. 4 c.pr.civ. dezlegarea de drept dată de ICCJ prin decizia pronunțată de instanțe în procedura recursului în interesul legii este obligatorie. În plus, această decizie vizează drepturile reglementate de Legea nr. 138/1999 – sporul de dispozitiv, drepturi care au fost însă modificate prin Legea nr. 330/2009.
C. a mai reținut că, potrivit notei 1 din Anexa III.3, în coeficientul prevăzut în coloana „Bază” sunt cuprinse salariul de merit, sporul de stabilitate, sporul de dispozitiv.
Prin urmare, din acest text rezultă în mod evident faptul că salariul de bază așa cum este reglementat prin noua lege cuprinde deja sporul de dispozitiv (acolo unde este cazul), astfel că acesta nu mai are individualitate și în nici un caz nu trebuie adăugat din nou de fiecare instituție angajatoare, pentru că altfel s-ar ajunge la o dublă includere a acestuia.
Norma de principiu reglementată de art. 3 lit. c) din Legea nr. 330/2009 își găsește aplicarea potrivit soluțiilor tehnice prevăzute de lege în condițiile unui alt principiul, respectiv acela al supremației legii.
Dispozițiile art. 5 lit. a și b din Legea nr. 330/2009 care instituie principiul menținerii salariului avut în plată la data de 31.12.2009 și cele ale art. 7 alin. 2 și art. 30 alin. 5 din același act normativ care stabilesc faptul că nici o persoană nu va suferi o diminuare a veniturilor salariale sunt pe deplin aplicabile salariaților instituției recurente, ceea ce presupune ca, în urma verificărilor efectuate ca urmare a actelor încheiate de C. de C., să se stabilească dacă sumele acordate cu titlu de spor de dispozitiv au fost mai mari decât cele care se cuveneau angajaților cu titlu de sumă compensatorie, în condițiile art. 6 din OUG nr. 1/2010, și, în caz afirmativ, să se procedez la recuperarea acestora de la funcționarii publici.
Ulterior, drepturile salariale aferente anului 2012 au fost reglementate de Legea nr. 284/2010, care a preluat același principiu ca cel prevăzut de Legea nr. 330/2009, respectiv că drepturile salariale sunt și rămân exclusiv cele prevăzute de acest act normativ și care a introdus noțiunea de clase de salarizare și coeficienți de salarizare, creând un sistem unitar pentru salarizarea personalului bugetar.
Nici argumentul referitor la faptul că recurenta reclamantă a fost obligată prin sentința civilă nr. 918/2010 a Tribunalului C. la plata indemnizației de dispozitiv nu poate fi reținut, fiind, în mod evident, eronat.
Pe de o parte, din verificarea dispozitivului acestei sentințe și a drepturilor la care se face referire în aceasta - art. 31 alin. 6, 7, 9, 11 și 14 din Acordul colectiv nr._/2009 (filele 43 și 53 Vol. II dosar tribunal) rezultă că Tribunalul C. a obligat U. Sf. G. la plata altor drepturi decât indemnizația de dispozitiv.
Pe de altă parte, această sentință nu poate produce efecte după data intrării în vigoare, la data de 01.01.2011, a actului normativ privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice – Legea nr. 284/2010, act normativ care a abrogat modalitatea de salarizare anterioară a funcționarilor publici angajați ai recurentei.
Nici argumentele recurentei referitoare la legalitatea sporului pentru condiții recalcitrante de până la 15% și a indemnizației de hrană și a avantajelor în bani pentru procurarea de bunuri și servicii cu ocazia sărbătorilor prin prisma Acordului colectiv nr._/2009 încheiat de U. Sf. G. și a sentinței nr. 918/2010 a Tribunalului C. prin care instanța a obligat-o să acorde salariaților drepturile salariale prevăzute de art. 31 alin. 6, 7, 9, 11 și 14 din acest acord nu poate fi reținut.
Pe de o parte, sporul pentru condiții recalcitrante de până la 15% nu este inclus între drepturile prevăzute de art. 31 alin. 6, 7, 9, 11 și 14 din acest acord și nici în vreo altă dispoziție legală de salarizare, astfel că în mod corect s-a statuat că acordarea acestuia este nelegală.
Pe de altă parte, astfel cum s-a reținut anterior și cum corect a stabilit și prima instanță, sentința civilă nr. 918/2010 a Tribunalului C., pronunțată sub imperiul Legii nr. 330/2009, nu poate produce efecte după data intrării în vigoare, la data de 01.01.2011, a actului normativ privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice – Legea nr. 284/2010, act normativ care a abrogat Legea nr. 330/2009.
Nici argumentul că prin hotărâre a consiliului local au fost aprobate sumele acordate salariaților cu titlu de spor pentru condiții recalcitrante nu a fost reținut, deoarece aceasta nu este de natură să legalizeze acordarea acestui spor, cât timp legea de salarizare, ca act juridic cu o forță superioară HCL, nu prevedea posibilitatea plății acestuia.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 496 c.pr.civ., C. a respins recursul declarat de recurenta reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului S. G. împotriva sentinței civile nr. 489/29.04.2014 pronunțată de Tribunalul C. - Secția civilă, pe care a menținut-o.
Împotriva acestei decizii, prevalându-se de prerogativa conferită prin dispozițiile art. 503 din NCPC, U. a mun. S. G. a formulat contestație în anulare, susținând că dezlegarea dată recursului a pornit de la o premisă greșită, câtă vreme dezlegarea de drept dată de ÎCCJ în Decizia nr. 37/2009 pronunțată într-un recurs în interesul legii, devine obligatorie pentru toate instanțele de la data publicării ei în Monitorul Oficial, publicare intervenită ulterior intrării în vigoare a Acordului Colectiv de Muncă nr._/2009. Prin urmare, decizia sus-menționată nu anulează efectele unui contract de muncă legal încheiat anterior apariției sale. Prin urmare, drepturile salariale cuprinse în contractul colectiv de muncă au fost deja negociate la data apariției Legii nr. 285/2010, ele rămânând valabile până la proxima negociere colectivă. Acest acord este valid și nedesființat, neexistând o bază legală pentru a nu-l aplica, mai ales că nerespectarea obligațiilor asumate prin acord a fost sancționată de către instanță prin hotărâri judecătorești. Se susține că instanța de recurs a ignorat obligativitatea și validitatea acordului colectiv încheiat la nivelul instituției începând cu data de 01.01.2010 și în continuare, inclusiv pentru anul 2012.
În replică, intimata a formulat întâmpinare cu respectarea prescripțiilor legale, punând concluzii de repingere a contestației dedusă judecății.
C., raportând decizia contestată la dispozițiile legale incidente, reține că i s-a cerut de către una din părțile participante la judecarea pricinii în recurs să purceadă la desființarea propriei hotărâri și să procedeze la o nouă judecată, pe considerentul că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale vizate de art. 503 alin. 2 punct 2 din NCPC.
Deși contestatoarea susține că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, a unei erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite, ea omite că textul art.. 503 din NCPC vizează greșeli de fapt, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Pe calea contestației în anulare de față se susține că Decizia nr. 37/2009 a ÎCCJ pronunțată în procedura recursului în interesul legii, reținută de instanța de recurs, nu are aplicabilitate în cauză, ea neputând retroactiva câtă vreme a fost publicată ulterior perfectării Acordului colectiv de muncă datat 2009. Dar, nu numai că a da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac, dar practic, contestatoarea, revine asupra unui aspect clarificat pe calea recursului, aspect cu privire la care judecătorul s-a pronunțat motivat, arătând că obligativitatea respectivei decizii reiese din dispoz. Codul de proc. civilă. Prin „eroare materială", ca temei al unei contestații în anulare, în sensul art. 503 C. proc. civ., se înțelege orice eroare materială evidentă, pe care o săvârșește instanța, cum ar fi, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar se găsește recipisa de plată a taxelor legale de timbru, sau respingerea recursului ca tardiv, deși a fost depus în termen la poștă dar instanța nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării la grefa instanței a căii de atac. Prin urmare, textul se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara. O greșeală în aprecierea probelor, datorită căreia situația de fapt reținută de instanță ar fi, în opinia contestatoarei, eronată, este o greșeală de fond, de apreciere a probelor, ce nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare. Legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, sub motivul că s-a stabilit eronat situația de fapt. Totodată, contestația în anulare nu este admisibilă în ipoteza în care pretinsele greșeli materiale au fost invocate în fața instanței de recurs și aceasta s-a pronunțat asupra lor.
Atât prima instanță cât și instanța de recurs au concluzionat asupra faptului că, în cazul funcționarilor publici, drepturile salariale sunt stabilite de legiuitor și nu pot forma obiectul negocierilor. Astfel, potrivit art. 8 din Anexa III la Legea nr. 330/2009, funcționarii publici beneficiază doar de sporurile generale prevăzute la art. 18 (sporul pentru munca prestată în timpul nopții), art. 19 (sporul pentru munca prestată peste durata normală a timpului de lucru), art. 20 (sporul pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal) și art. 21 (sporul pentru activitatea desfășurată de nevăzătorii cu handicap accentuat). Prin urmare, din acest text rezultă în mod evident faptul că salariul de bază așa cum este reglementat prin noua lege cuprinde deja sporul de dispozitiv (acolo unde este cazul), astfel că acesta nu mai are individualitate și în nici un caz nu trebuie adăugat. Bugetarii care beneficiau la 31.12.2009 de anumite sporuri care nu se mai regăsesc în anexele Legii nr. 330/2009 au primit sume compensatorii care să acopere diferența până la nivelul drepturilor salariale pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009. Or, în speță nu asistăm la acordarea unei indemnizații compensatorii pentru situația în care salariul calculat conform noii legi este inferior celui din decembrie 2009, ci la acordarea, în continuare, a unor sporuri neprevăzute în cuprinsul noii legi.
Ținând cont că potrivit dispozițiilor art.140 din Constituția României și art. 21 din Legea nr.94/1992 C. de C. exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, constatând că art. 37 din Legea nr. 284/2010 prevede interdicția ca prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă de a se negocia salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care exced acestui act normativ, văzând că atunci când în cuprinsul contractului colectiv de muncă s-a stipulat acordarea anumitor drepturi de natură salarială, acesta nu poate modifica dispozițiile legale imperative, date fiind și cele inserate în art. 948 din Codul civil, în vigoare la data perfectării acordului, ținând seama că efectele hotărârii judecătorești amintite de contestatoare nu se pot întinde după momentul abrogării actelor normative care au stat la baza pronunțării ei, că efectele acestei hotărâri judecătorești sunt limitate în timp, până la o eventuală modificare legală ori convențională a raporturilor de muncă, deoarece a raționa în sens contrar ar însemna ca printr-o hotărâre judecătorească să fie modificată legea sau să se legifereze de către puterea judecătorească, ceea ce ar fi inadmisibil într-un stat de drept în care prevalează principiul separației puterilor legislativă, executivă și judecătorească, C., sesizând că instanța de recurs a răspuns criticilor recurentei, apreciind ca nefondate susținerile acesteia referitoare la greșita aplicare a unor prevederi legale, apreciază că în cauză nu s-a probat existența deficienței indicată limitativ la art. 503 alin.2 punct 2 din NCPC, sens în care respinge prezenta contestație în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea UATM S. G. prin primar împotriva deciziei nr. 1966/R/08.08.2014 pronunțată de C. de Apel B.-secția contencios administrativ și fiscal.
Fără cheltuieli de judecată în cadrul contestației în anulare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.10.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. F. M. C. R. Grațiela M.
Grefier,
T. S.
Red.MF./21.10.2014
Dact.TS/27.10.2014
Jud.fond.:M. I.M
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 417/2014.... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 200/2014.... → |
|---|
