Obligaţia de a face. Decizia nr. 203/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 203/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 22-01-2014 în dosarul nr. 3054/62/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BRASOV
Secția de C. Administrativ și Fiscal
Decizia nr. 203/RDosar Nr._
Ședința publică de la 22 ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. I.
Judecător I. Ț.
Judecător L. P.
Grefier R. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru Aplicarea Legii 290/2003 împotriva sentinței civile nr. 5525/CA din 11.11.2013, pronunțată de Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ , având ca obiect „ obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 15 ianuarie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 22 ianuarie 2014.
CURTEA :
Asupra recursului de față constată că:
La data de 25.011.2010, reclamantul G. E. G. din B. a chemat în judecată pe pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va da să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamant a cotei parte ce i se cuvine acestuia din cea de a doua tranșă a compensațiilor bănești stabilite prin Hotărârea nr 16/15.12.2006 a Comisiei Județene B., actualizată conform legii.
Acțiunea reclamantului a fost inițial înregistrată la Curtea de Apel B. sub nr._ .
În acest dosar instanța a pronunțat sentința civilă nr. 41/F/4.03.2011 a Curții de Apel B..
Prin această hotărâre instanța a admis acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta cu cheltuieli de judecată, prin sentința din 4.03.2011.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților București criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice, solicitând admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului.
Recursul a fost înregistrat sub nr._ la Înalta Curte de Casație și Justiție .
În acest dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 2315/11.05.2012 prin care a admis recursul pârâtei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, și a casat sentința civilă nr. 41/F/4.03.2011 a Curții de Apel B., trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului B. – secția de contencios administrativ și fiscal.
Ca urmare a casării, cauza a fost înaintată și înregistrată la Tribunalul B. sub nr._ .
În acest dosar instanța de fond pe baza probele de la dosar, a pronunțat sentința civilă nr. 5525/CA/11.11.2013 a Tribunalului B. prin care s-au dispus următoarele:
S-a admis acțiunea reclamantului G. E.-G. în contradictoriu cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003 și, în consecință:
A fost obligată pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003 București să dispună plata celei de-a doua tranșe a compensațiilor bănești stabilite prin Hotărârea nr.16/15.12.2006 a Comisiei Județene B. de Aplicare a Legii nr.290/2003 in favoarea numitei M. M., actualizate conform Leg. 290/2003, obligând totodată pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003 București să plătească reclamantului suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:
Urmare a cererii formulată la data de 19.03.2004, de către numitul M. V., decedat ulterior, la data de 04.07.2004, Instituția Prefectului Județului B. – Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii 290/2003 a emis Hotărârea nr. 16/15.12.2006 prin care s-au acordat compensații bănești în sumă totală de 137.759, 61 lei numiților M. Michael și M. M., moștenitori ai defunctului M. V., pentru bunurile abandonate în localitatea Chișinău, Basarabia, în anul 1944.
Prin întâmpinarea formulată procedural, în primul ciclu procesual, pârâta a arătat că cei doi beneficiari au respectat procedura prevăzută de art. 18 al 1 și 2 din HG 1120/2006 privind solicitarea plății compensațiilor bănești, astfel că, la data de 19.07.2007, s-a dispus plata primei tranșe reprezentând 40% din suma totală, fiecărui beneficiar achitându-i-se cota corespunzătoare conform certificatului de moștenitor.
La data de 28.01.2009 a intervenit decesul numitei M. M., reclamantul, în calitate de moștenitor ale acesteia, având dreptul la cota de ¼ din compensațiile bănești stabilite prin Hotărârea 16/2007 a Comisiei Județene B. de aplicare a Legii 290/2003.
În această calitate, de moștenitor, reclamantul s-a adresat pârâtei ANRP, solicitând achitarea cotei corespunzătoare din cea de a doua tranșă de compensații.
Pârâta a susținut, in primul ciclu procesual, că, în aplicarea dispozițiilor art. 17 lit. h din HG nr. 57/2008, a constatat că hotărârea comisiei județene a fost emisă fără respectarea dispozițiilor legale, în sensul că nu există acte doveditoare pentru confirmarea proprietății bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.
Deși pârâta are atribuțiile legale de verificare și de control a hotărârilor prin care se acordă despăgubiri conform Legii 290/2003, totuși, în virtutea acestor atribuții, pârâta nu a invalidat hotărârea Comisiei Județene de Aplicate a Leg. 290/2003 așa încât instanța investită în limitele obiectului cererii de chemare in judecată nu poate analiza susținerile pârâtei.
Potrivit art. 10 al. 2 din Leg. 290/2003, „despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)”.
Potrivit art. 18 al. 5 din HG 1120/2006, „compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.”
Instanța a constatat că hotărârea Comisiei Județene a fost dată în urmă cu aproximativ 7 ani, interval în care pârâta a achitat beneficiarilor doar prima tranșă.
Inițial, cf. art. 10 al. 2 din Leg. 290/2003 rap. la art. 18 al. 5 lit. c) din HG 1120/2006, suma stabilită prin hotărârea Comisiei, întrucât depășea pragul de 100.001 lei, s-a prevăzut că va fi eșalonată în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutivi. Pârâta, după cum s-a arătat deja, a achitat doar prima tranșă, nu și tranșa următoare.
Ulterior, prin OUG 10/2013 – art. 1 al. 2, s-a stabilit eșalonarea despăgubirilor în tranșe anuale egale, pe o perioadă de 10 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2014. Aceasta înseamnă că suma stabilită cu titlu de despăgubiri va fi achitată reclamantului, integral, abia in anul 2024, în condițiile in care cererea inițială a fost formulată de autorii săi in anul 2004.
În lumina jurisprudenței CEDO (a se vedea in acest sens Cauza Elias împotriva României – par. 21), Hotărârea de acordare a despăgubirilor reprezintă un „bun” in accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar neplata acestora reprezintă o ingerință in dreptul reclamantelor la respectarea acestui bun (această chestiune a fost tranșată de Curte și in cauza M. și G. R. împotriva României – par. 19). Urmează a se analiza dacă ingerința este una justificată, respectiv dacă a existat un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor reclamantelor la respectarea bunurilor. Deși pârâta nu neagă dreptul reclamantelor de a primi despăgubiri, instanța constată că, prin eșalonarea inițială pe o durată de 2 ani și, ulterioară, pe o durată de alți 11 ani (întrucât termenul de 10 ani începe să curgă abia din ianuarie 2014) se cauzează reclamantelor un prejudiciu disproporționat și excesiv, toate aceste termene adăugându-se la cei 4 ani cât a durat soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor.
Așadar, deși ingerința este prevăzută de lege și servește unei cauze de utilitate publică, instanța, față de aspectele reținute de Curte in Cauza Elias împotriva României (par. 24), constată că este distrus echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantelor și cerințele interesului general iar reclamantele au de suportat o sarcină specială și exorbitantă.
În Cauza D. împotriva României, CEDO a avut în vedere că reclamanților le-a fost achitată o parte semnificativă a creanțelor așa încât a apreciat că nu a fost afectată însăși substanța drepturilor. Așadar, situația avută în vedere in cazul eșalonării unor drepturi salariale câștigate prin hotărâri irevocabile este diferită de situația din cauza de față, în care reclamantelor nu li s-a achitat nici măcar o mică parte din sumele stabilite in urmă cu 5 ani.
Raportat considerentelor expuse, in tem. art. 18 Legea contenciosului administrativ Nr. 554/2004 și al art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, va fi admisă acțiunea și va fi obligată pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR la plata despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 299/2008.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, pârâta a fost obligată să achite reclamantului și cheltuielile de judecată efectuate in prezenta cauză, constând in onorariu de avocat. Chiar dacă soluționarea prezentei cauze a durat cca. 3 ani, având in vedere totuși complexitatea redusă a cauzei, probatoriul administrat in cauză, constând doar în înscrisuri, suma acordată cu titlu de cheltuieli a fost redusă in condițiile art. 274 alin. 3 Cod Procedură Civilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului G. E. G., ca neîntemeiată și nelegală.
În dezvoltarea criticilor de recurs se arată următoarele:
În drept a invocat incidența prevederilor art. 304 pct.9 și art. 304/1 Cod procedură civilă iar sentința civilă atacată este nelegală și netemeinică.
Recurenta a invocat și faptul că la Tribunalul B. a fost înregistrată și cererea formulată de reclamantul M. Michael, ce a format obiectul nr._, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 4003/CA/19.09.2012, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2152/R/23.04.2013 a Curții de Apel B..
Față de acest aspect recurenta a susținut că prezenta acțiune are același obiect și cauză cu cererea inițială soluționată prin sentința nr. 4003/19.09.2012 a Tribunalului B. și că sunt incidente prevederile art. 1201 cod civil fiind vorba de respectarea principiului puterii lucrului judecat.
În recurs, recurenta pârâtă a invocat faptul că acțiunea este prematur introdusă de reclamant raportat la prevederile O.G. nr. 10/2013, modificată și aprobată prin Legea nr. 283/2013 invocând art. 1 alin.1 și 7 din O.G. nr. 10/2013 privind plata acestor despăgubiri.
Prin urmare, plata tranșei a ll-a din creanța stabilită prin Hotărârea nr. 16/15.12.2006 emisă de către Comisia Județeană B. de aplicare a Legii nr. 290/2003 nu este exigibilă în momentul de față.
Așa cum rezultă și din nota de fundamentare a O.U.G. nr. 10/2013, reglementarea modalității de plată eșalonată a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 190/2003 și Legii nr. 393/2006 este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat, având în vedere, pe de o parte necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar, pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, prin aplicarea unor modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite.
Măsurile propuse nu aduc o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu numai că nu refuză plata acestor despăgubiri, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute în deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor.
În cazul în care se va aprecia că nu se impune respingerea acestui capăt de cerere, s-a solicitat, în subsidiar, micșorarea cheltuielile de judecata, în baza art. 274 alin 3 Cod proc civ., potrivit căruia judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit sumele prevăzute In tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Acordarea unor cheltuieli de judecată de 1.500 lei este neîntemeiată și față de obiectul
cauzei.
Mai mult, conform art. 6 din Legea nr. 290/2003, "Cererile adresate autorităților și instituțiilor publice, precum și acțiunile în justiție având ca obiect obținerea de despăgubiri sau compensații în temeiul prezentei legi, cu excepția litigiilor dintre moștenitori sau dintre proprietar, moștenitori și terță persoană, sunt scutite de taxe de orice fel.
Pentru motivele invocate recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului declarat și judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 Cod procedură civilă.
La recurs a anexat și o copie a sentinței civile nr. 4803/CA/19.09.2012, dosar nr._ a Tribunalului B. ( filele 7-9 ) conform cu originalul.
Recursul a fost declarat în termen legal și scutit de la plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar conform legii.
Față de recursul declarat în cauză intimatul G. E. G. a formulat întâmpinare, filele 18-21 dosar recurs.
Reclamantul a depus prin apărător cu delegație, fila 22 dosar, copie de le Decizia nr. 2152/23.04.2013 a Curții de Apel B. privind soluția dată în recurs la acțiunea reclamantului M. Michael, despre care în recurs a vorbit ANRP ( filele 23-29) și jursprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( filele 30-47) sentința din 27.05.2010- Strasbourg dosar M. și G. R. împotriva României – cererea nr._/2006, definitivă la 27.08.2010..
În recurs, reclamantul prin avocat a depus concluzii scrise și dovada cheltuielilor de judecată, onorariu avocat - chitanță la fila 48 dosar și copia sentinței nr. 41/F/4.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel B..
Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, sentința civilă nr. 5525/CA/11.11.2013 a Tribunalului B. prin prisma criticilor de recurs, a prevederilor legale aplicabile respectiv Legea nr. 290/2003 și Hotărârea Guvernului nr. 1120/2006 de aplicare a legii sus menționate, văzând prevederile O.G. nr. 10/2013 art.1 alin.1 și 2, declarată neconstituțională de Curtea Constituțională în 12.12.2013 raportat la prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 modificată li republicată și văzând prevederile art. 304/1 Cod procedură civilă constată recursul declarat în cauza ca nefondat pentru următoarele considerente:
Din verificarea întregului probatoriu administrat în cauză, raportat la obiectul acțiunii reclamantului, la temeiul de drept aplicabil – Legea nr. 290/2003, și HG. Nr. 1120/2006, față de Hot. Nr.16/15.12.2006 a Comisiei Județene B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, neatacată prin nici o cale de reclamant, văzând certificatul de moștenitor al reclamantului G. E. G. față de M. M. (defunctă), față de faptul că prima tranșă din suma totală de 40% a și fost acordată de pârâtă, se reține că acțiunea reclamantului este întemeiată și legală și că instanța de fond în mod corect și legal a reținut situația de fapt și de drept dedusă judecății pronunțând o hotărâre conform cu probele de la dosar și cu prevederile legale.
Referitor la criticile de recurs formulate de pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților se reține următoarele:
În esență recurenta a formulat o critică pe excepția prematurității acțiunii raportat la prevederile O.U.G. nr. 10/2013, critică rămasă fără obiect față de Decizia Curții Constituționale din 12.12.2013.
O altă critică se referă la incidența prevederilor art. 1201 Cod civil – autoritate de lucru judecat raportat la sentința nr. 4003/19.09.2012 pronunțată de Tribunalul B. definitivă și irevocabilă cu privire la reclamantul M. Michael.
Față de această excepție instanța de recurs constată că excepția invocată de recurentă nu este întemeiată și legală, nefiind incidente prevederile art. 1201 Cod civil, deoarece fiecare dosar are acțiune proprie și probe proprii, soluții proprii.
În ce privește fondul chestiunii de obligare a pârâtei la plata a ¼ din suma totală, instanța constată că acțiunea reclamantului a fost probată în fapt și în drept dovedind calitatea procesuală în cauză.
Ca atare și această critică va fi înlăturat ca nelegală raportat data Hot. Nr. 16/2006 și data pronunțării sentinței Tribunalului B. 11.11.2013 și față de dreptul reclamantului la aceste despăgubiri legale într-un termen rezonabil, dat fiind aproape peste 7 ani de la data hotărârii Comisiei Județene B. de aplicare a Legii nr. 290/2003.
În ce privește critica acordării cheltuielilor de judecată la fond, în sensul micșorării cuantumului acestora instanța de recurs constată că și această critică este neîntemeiată și nelegală având în vedere faptul că pârâta a refuzat acordarea despăgubirilor în termenul prevăzut de H.G. nr. 1220/2006 de aplicare a Legii nr. 290/2003, iar acțiunea reclamantului a fost înregistrată la instanță din 25.11.2010 - până în prezent 2014 necesitând apărător la mai multe termen, pe fond 2 cicluri procesuale și în recurs 2, astfel încât se reține incidența prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, iar cheltuielile acordate de instanța de fond fiind justificate legal și dovedite cu acte.
În concluzie pe fondul recursului instanța reține că:
Autorul comun M. V. a avut ca moștenitori legali pe soția lui M. M. cu cota de 1/4 - care este mama mea - și pe fiul acestuia M. Michael cu cota de ¾.
Urmare decesului defunctei M. M. la data de 28.01.2009, fiind unicul moștenitor legal, intimatul reclamant a dobândit de la aceasta cota de ¼ din compensațiile bănești moștenite la rândul ei de la M. V., în calitate de soție supraviețuitoare, compensații care au fost stabilite prin Hotărârea nr.l 6/2007 a Comisiei Județene B. de Aplicare a Legii nr.290/2003.
Oricum acțiunea promovată de numitul M. Michael (celălat moștenitor al lui M. V.) în Dosarul 4003/CA/19.09.2012 al Tribunalului B., a avut ca obiect plata celei de-a doua tranșe de 60% din cota acestuia de 3/4 din suma totală, spre deosebire de prezenta acțiune în care, subsemnatul solicit plata celei de-a doua tranșe de 60% din cota mea de moștenire de 1/4 ce i se cuvine intimatului reclamant G. E. G. din suma totală.
S-a subliniat faptul că, recurenta - pârâtă nu a atacat niciodată Hotărârea nr. 16 din 15.12.2006 a Comisiei Județene B. de Aplicare a Legii nr.290/2003, nici pe cale principală și nici pe cale incidentală și nu a solicitat niciodată emitentului revocarea acesteia (cu toate că potrivit legii avea această prerogativă) mai mult, aceasta a pus în executare parțial dispozițiile acestui act administrativ care a produs efecte juridice în sfera dreptului de proprietate.
Or, în condițiile în care instanța de judecată nu a fost învestită pe cale principală sau pe cale incidentală cu verificarea legalității Hotărârii nr. 16 din 15.12.2006 a Comisiei Județene B. de Aplicare a Legii nr.290/2003, operează prezumția de legalitate a actului administrativ mai sus menționat.
Intimatul reclamant a făcut dovada dreptului sau de a cere achitarea cotei de ¼ din tranșa a doua de 60 % din suma totală, iar în aceste condiții refuzul recurentei - pârâte de a efectua plata sumei la care sunt îndreptățit reprezintă în mod evident un abuz.
In ce privește așa - zisa prematuritate a promovării prezentei acțiuni, s-a menționat faptul că acest dosar a fost înregistrat inițial pe rolul Curții de Apel B. în data de 25.11.2010 sub nr._, iar ulterior I.C.C.J a stabilit competența în primă instanță a Tribunalului B. a fost înregistrat sub nr._ .
Așa cum a reținut și instanța de fond, deja au trecut 6 ani de la data când trebuia să primească tranșa a doua din compensațiile bănești stabilite prin Hotărârea nr. 16 din 15.12.2006 a Comisiei Județene B. de Aplicare a Legii nr.290/2003, iar dacă s-ar eșalona despăgubirile pe încă 10 ani așa cum se prevede în O.U.G nr.10/2013 ar trebui ca suma să fie achitată abia în 2024, deci după 20 de ani de la data formulării cererii de acordare a compensațiilor bănești, situație în care într-adevăr i s-ar crea un prejudiciu disproporționat si excesiv, ce se datorează exclusiv abuzului recurentei si care a refuzat în anul 2008 să efectueze plata celei de a doua transe.
Instanța are în vedere și faptul că printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în astfel de situații echilibrul just dintre protecția dreptului de proprietate privată si cerințele interesului general este distrus.
De asemenea, instanța de recurs are în vedere și soluția Curții Constituționale privind neconstituționalitatea O.U.G. nr. 10/2013 și jurisprudența CEDO.
Ca atare, se vor înlătura toate criticile de recurs formulate de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților ca nelegale și nejustificate.
În ce privește apărarea formulată de intimatul reclamant G. E. G. prin avocat, instanța de recurs reține apărarea formulată de aceasta prin întâmpinare și concluzii scrise la recurs, ca justificată și legală, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Întrucât în cauză intimatul a solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs, dovedite cu chitanța depusă la fila 49 dosar, instanța va face aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, obligând recurenta la plata sumei de 1500 lei onorariu avocat către reclamant reținând culpa procesuală a recurentei.
În concluzie, față de considerentele de fapt și de drept expuse, instanța de recurs va respinge recursul declarat de pârâtă în baza prevederilor art. 312 alin1 Cod procedură civilă ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru aceste motive
În numele legii
D E C I DE :
Respinge excepția autorității de lucru judecat.
Respinge recursul formulat de recurenta pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 5525/CA/11.11.2013 pronunțată de Tribunalul B. – secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal - pe care o menține.
Obligă recurenta pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească intimatului reclamant G. E. G. suma de 1.500 de lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22.01.2014.
Președinte Judecător Judecător
M. I. I. Ț. L. P.
Grefier
R. P.
Red. M.I.28.01.2014
Dact.R.P./30.01.2014
Jud. Fond: M.O.
2 ex.
| ← Pretentii. Decizia nr. 760/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Anulare act administrativ. Sentința nr. 154/2014. Curtea de... → |
|---|
