Refuz acordare drepturi persecutaţi politic D.L nr. 118/1990. Decizia nr. 369/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 369/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 06-02-2014 în dosarul nr. 1458/119/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 369/2014
Ședința publică de la 06 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A.-G. S.
Judecător O. M. B.
Judecător D. M. S.
Grefier V. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ C. împotriva sentinței civile nr. 2547/18.10.2013 pronunțată de Tribunalul C. - secția civilă în dosarul nr._, având ca obiect refuz acordare drepturi persecutați politic D.L nr. 118/1990.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 30 ianuarie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța în temeiul art.146 Cod procedură civilă pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise și în baza art.260 alin.1 Cod procedură civilă, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru astăzi 6 februarie 2014.
CURTEA
Prin sentința nr. 2547/18.10.2013 pronunțată de Tribunalul C. - secția civilă s-a admis contestația formulată de reclamanta P. A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C..
S-a anulat decizia nr. 89/08.04.2013 de respingere a contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei nr. 26/20.02.2013 - ambele emise de pârâtă.
S-a atabilit că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Decretul Lege 118/1990 pentru perioada 1 ianuarie 1951- 26 decembrie 1961 - ca urmare a persecuțiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea R. jud. C. în acest interval de timp - și a obligat pârâta să acorde aceste drepturi reclamantei începând cu data de 01.02.2013 – în temeiul art. 1 alin.1 lit.d din DL 118/1990.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Agenția Județeană pentru Prestații Sociale C. care a criticat-o sub aspectul greșitei aplicări a legii, invocându-se în acest sens dispozițiile art. 488 al. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.
În motivarea căii de atac formulate, recurenta a arătat următoarele:
Instanța de fond în mod superficial a trata dispozițiile prev de art 1 al 1 lit. d din Decretul-Lege nr 118/1990, în sensul că s-a mărginit să constate că familia reclamantei au fost considerați chiaburi și datorită acestui fapt au fost persecutați politic, stabilindu-se domiciliu obligatoriu.
S-a mai susținut că la o simplă analiză a probatoriului se poate observa că, din documentele emise de instituțiile statului deținătoare de arhive, nu rezultă faptul că acestora li s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 01.01._61 în loc R., ci doar faptul că familia acestora a fost catalogată cu sintagma “chiabur”.
De asemenea, s-a mai criticat faptul că instanța de fond s-a mărginit să constate în baza declarațiilor judiciare ale martorilor că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr 118/1990, nesocotind înscrisurile emise de instituțiile de stat din care reieșea faptul că familia acestora a fost catalogată ca fiind “chiaburi”.
Ca urmare, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința civilă atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art 486 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:
La dosarul cauzei există adrese emise de instituții ale statului, din care rezultă că în perioada 1951-1961 părinții reclamantei împreună cu întreaga familie au fost calificați drept chiaburi.
Declarațiile martorilor audiați nemijlocit de instanța au atestat faptul că în respectiva perioadă reclamanta împreună cu părinții săi au avut stabilit domiciliul obligatoriu in . să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat și doar pentru situații speciale.
Prin urmare, astfel cum a reținut și prima instanță, între declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar nu există contradicție, ci acestea se coroborează și se completează, declarațiile venind să completeze lipsa documentelor, rațiunea pentru care Decretul Lege 118/1990 permite audierea martorilor fiind exact aceea a complinirii lipsei documentelor care să ateste persecuțiile la care au fost supuse aceste persoane.
Pentru toate aceste considerente, soluția dată acțiunii formulate de reclamantă este la adăpost de orice critică.
În consecință, în baza art. 496 Cod procedură civilă și art 20 din Legea nr 554/2004, Curtea va respinge recursul formulat.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive
În numele legii
decide
Respinge recursul declarat de recurenta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. împotriva sentinței civile nr. 2547/18.10.2013, pronunțată de Tribunalul C., pe care o menține.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de azi, data de 06 februarie 2014.
Președinte, Judecător,
A.-G. S. O. M. B.
Opinie minoritară
Admite recursul declarat de pârâta AJPIS C. împotriva sentinței civile nr. 2547/18.10.2013 pronunțată de Tribunalul C., pe care o modifică în tot în sensul că respinge acțiunea formulată și precizată de reclamanta P. A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C..
Judecător,
D. M. S.
Grefier
V. P.
red.op. maj. OMB11.02.2014/tehnoredVP12.02.2014/2ex
red.op.minoritară DMS12.02.2014/ tehnoredVP12.02.2014/2ex
jud fond B. A. D.
Opinie separată (minoritară):
În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că soluția corectă în cauză este de admitere a recursului declarat de recurenta-pârâtă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Fiscală B. împotriva sentinței civile nr.2547/18.10.2013, pronunțată de Tribunalul C. – secția civilă, și modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta P. A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Fiscală B., din considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, "Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate".
Conform art. 4 alin. (1) din același act normativ, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar art. 4 alin. (2) prevede că "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate".
Se poate observa, așadar, că actul normativ a stabilit măsuri reparatorii pentru persoanele care s-au aflat în anumite situații, determinate în mod limitativ.
În cauză se pune problema dacă susținerea intimatei-reclamante în sensul că ar fi avut stabilit domiciliu obligatoriu în perioada 01.01._59, împreună cu întreaga familie, este sau nu întemeiată.
Stabilirea domiciliului obligatoriu a fost o măsură administrativă introdusă în ordinea de drept, pe teritoriul României, începând cu anul 1950 și care se aplica fie ca măsură principală, fie ca măsură accesorie măsurii dislocării (strămutării). Această măsură a fost reglementată, succesiv, prin: Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950; Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.326/1951; Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954; Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957.
Prin urmare, dispozițiile Decretului-lege nr.118/1990 trebuie interpretate în sensul că prevăd acordarea de drepturi celor împotriva cărora a fost efectiv luată măsura administrativă a domiciliului forțat. Această noțiune, a domiciliului forțat, nu poate în niciun caz să fie extinsă și la situațiile când persoana în cauză a suferit privări ale altor drepturi, care nu sunt prevăzute printre situațiile reglementate de Decretul-lege.
Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că, în perioada 1951-1959, evocată de reclamantă, împotriva sa a fost luată măsura administrativă a domiciliului forțat, ci doar că tatăl său a fost declarat chiabur și, din această pricină, a avut de suferit întreaga familie, în sensul că pe poarta lor scria „aici locuiește chiabur, să nu ai încredere în el”, iar tatăl reclamantei era permanent supravegheat, iar de mai multe ori a fost luat de la domiciliu de securitate și nu știa nimeni unde este dus.
Este adevărat că, în temeiul H.C.M. nr.326/1951, prin Decizia nr. 200 a Ministerului Afacerilor Interne de la acea vreme, s-a dispus extinderea măsurii de fixare a domiciliului obligatoriu, și asupra foștilor exploatatori (moșieri, industriași, chiaburi, etc,), însă doar ca urmare a dislocării acestora.
De altfel, în perioada 1951-1959, reclamanta avea vârsta cuprinsă între 3 și 12 ani, astfel că, în mod evident, nu se putea afla printre cei asupra cărora s-a aplicat această măsură administrativă, iar extinderea și asupra membrilor familiei celui care a avut de suferit a beneficiilor acordate de lege exced voinței legiuitorului și nu pot fi doar deduse, în lipsa unor prevederi care să permită o astfel de interpretare extensivă.
Așa fiind, apreciez că reclamanta nu se află în niciuna dintre situațiile, limitativ enumerate de lege, care i-ar permite să beneficieze de drepturile conferite de Decretul-lege nr.118/1990, astfel că ne aflăm în cazul prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, instanța de fond pronunțând o hotărâre cu interpretarea greșită a legii, drept pentru care s-ar fi impus admiterea recursului declarat și modificarea acestei hotărâri, în conformitate cu art.312 alin.(1) și (3) din Codul de procedură civilă, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
Judecător
D. M. S.
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
