Refuz acordare drepturi persecutaţi politic D.L nr. 118/1990. Decizia nr. 2773/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2773/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 2337/119/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRASOV
Secția de C. Administrativ și Fiscal
Decizia civilă nr.2773/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 11 decembrie 2014
Completul constituit din:
Președinte: A. G. S. - judecător
O. M. B. - judecător
D. M. S. - judecător
M. F. - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de reclamantele B. T. și M. I. și de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. împotriva sentinței civile nr. 25/16.01.2014 pronunțată de Tribunalul C. - secția civilă în dosarul nr._, având ca obiect „refuz acordare drepturi persecutați politic D.L nr. 118/1990”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns consilier juridic Ciodaru F. pentru recurenta pârâtă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C., lipsă fiind recurentele reclamante B. T. și M. I. .
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se constată atașată la dosarul cauzei, prin grefa instanței, un extras de pe minuta deciziei nr.9 pronunțată in data de 13.10.2014, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
De asemenea, se constată că la data de 3 noiembrie 2014, grefierul desemnat a întocmit un referat din conținutul căruia rezultă că la data de 13.10.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat sesizarea nr._ /HP/C privind dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că, față de prevederile art.521 alin.3 Cod procedură civilă, dosarul a fost înaintat completului de judecată pentru a verifica subzistența temeiurilor de drept ale suspendării judecății, iar prin rezoluția dată la data de 4.11.2014, instanța a dispus citarea părților pentru termenul de judecată de astăzi, cu mențiunea că se va discuta repunerea cauzei pe rol.
În condițiile în care procedura de citare este legal îndeplinită, instanța pune în discuție repunerea cauzei pe rol.
Consilier juridic Ciodaru F. pentru recurenta pârâtă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. solicită repunerea cauzei pe rol, dată fiind pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiuni de drept privind aplicarea dispozițiilor Decretului-Lege nr. 118/1990.
În baza dispozițiilor art. 520 alin.4 Cod procedură civilă instanța dispune repunerea cauzei pe rol pentru acest termen de judecată.
Reprezentantul recurentei pârâte declară că nu are alte cereri de formulat sau chestiuni prealabile de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și probe de administrat, instanța, în temeiul art. 392 din Noul Cod de procedură civilă, deschide dezbaterile și acordă părții prezente cuvântul asupra recursurilor deduse judecății.
Reprezentantul recurentei pârâte solicită respingerea recursurilor promovate de către reclamante, a se lua act și de chestiunile dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Referitor la recursul pârâtei Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. solicită admiterea acestuia,cu consecința casării sentinței instanței de fond, în sensul în care consideră că reclamantele nu beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr.118/1990.
În raport de prevederile art.394 instanța închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra recursurilor deduse judecății.
În deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului dedus judecății, constată:
Prin sentința civilă nr.25/16.01.2014, Tribunalul C.-secția civilă: a admis, în parte, contestația formulată de reclamantele B. T. și M. I. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. și, în consecință, a anulat deciziile nr.225/05.08.2013 și nr. 271/20.09.2013 emise cu privire la partea reclamantă B. T. și deciziile nr. 227/05.08.2013 și nr. 272/20.09.2013 emise cu privire la partea reclamantă M. I.; a stabilit că părțile reclamante sunt beneficiare ale drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990, pentru perioada 20.06._53, ca urmare a persecuțiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Turia, județul C. în acest interval de timp; a obligat pârâta să acorde aceste drepturi părților reclamante începând cu data de 01.08.2013 – în temeiul art.1 alin.1 lit.d din DL 118/1990; a obligat pârâta la plata sumei de 400 lei către reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termen legal și motivat, atât reclamantele, cât și pârâta.
Prin recursul pe care l-au declarat, reclamantele au solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul de a li se recunoaște drepturile conferite de Decretul Lege nr.118/1990, pentru întreaga perioadă solicitată, adică 02.06._59, cu menținerea celorlalte dispoziții ale instanței. În motivarea recursului, recurentele-reclamante au arătat că instanța de fond nu a analizat în mod amănunțit probatoriul din dosar, având în vedere și notorietatea Notei de Studiu a Consiliului Securității Statului din anul 1951, precum și faptul că tatăl reclamantelor, Haromszeki Geza, cu întreaga familie, a fost declarat chiabur începând cu data de 02.06.1952 și obligat de a nu părăsi localitatea până în anul 1952, când a fost șters de pe lista chiaburilor, ceea ce este cunoscut de consăteni, dar nu au existat acte, acest lucru denotând tocmai ilegalitatea măsurii. În drept, recurentele-reclamante au invocat art.483 și urm. NCPC, art.488 pct.8 NCPC, art.451 codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr.134/2010.
La rândul său, prin recursul declarat, pârâta a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că din probatoriul administrat se poate observa că instanța de fond a tratat în mod superficial dispozițiile art.1 alin.1 lit.d din Decretul-Lege nr.118/1990, mărginindu-se să constate că familia reclamantului au fost declarați chiaburi și datorită acestui fapt au fost persecutați politic, instanța de fond făcând abstracție atât de faptul că martorii audiați au declarat că nu știu dacă familia reclamanților au avut stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Turia județul C., cât și de calitatea tatălui reclamanților, Haromszeki Geza, de informator și colaborator al fostei securități, cu numele conspirativ „T. I.”. În consecință, recurenta-pârâtă a arătat că apreciază soluțiile pronunțate de către comisie și care fac obiectul cauzei ca fiind întemeiate, întrucât sunt emise în baza probelor depuse la dosar și cu stricta interpretare și aplicare a D.L.118/1990.
Analizând recursurile declarate, actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Recurenta-pârâtă invocă greșita aplicare a normelor Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, în sensul că instanța de fond a apreciat că din catalogarea familiei reclamantului ca fiind chiabură decurge și condiția legală de a fi stabilit reclamantului domiciliul obligatoriu.
În ce privește recursul reclamantelor, prin acesta se invocă, de asemenea, greșita aplicare a normelor de drept material prin admiterea doar în parte a acțiunii și nu pentru toată perioada solicitată.
Motivele de recurs invocate atât de recurenta-pârâtă, cât și de recurentele-reclamante, se încadrează în dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.
Așadar, ambele recursuri vizează întrunirea sau nu de către reclamante a condițiilor pentru a se considera că au fost supuse măsurii domiciliului obligatoriu, potrivit art.1 alin.(1) lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990 și perioada în care au fost suspuse acestei măsuri. Astfel, pe de o parte, reclamantele susțin că au fost supuse acestei măsuri pentru perioada 02.06._59 și nu doar pentru perioada 20.06._53, cum eronat a constatat instanța de fond, iar pe de altă parte pârâta apreciază că reclamantele nu au fost deloc supuse acestei măsuri.
Așa fiind, recursurile vor fi analizate împreună, sub aspectele invocate.
Prin sentința atacată, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a considera că reclamantele au calitatea de persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și, în consecință, au dreptul să beneficieze de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a constatat, în primul rând, că din Nota de studiu nr._/14.12.1967 a Consiliului Securității Statului – Serviciul C rezultă că măsura administrativă a domiciliului obligatoriu a fost luată în anii 1949-1961 pentru un număr de 60.000 de persoane, ca urmare a aplicării Decretului nr.83/03.03.1949 privind naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945, măsura vizând foștii moșieri și familiile acestora care „prezentau pericol pentru securitatea Statului”, iar potrivit HCM nr.1154/26.10.1950 modificată ulterior prin HCM nr.344 din 15 martie 1951 categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitățile în care aceștia aveau stabilit domiciliul de drept comun.
În al doilea rând, instanța de fond a constatat că tatăl reclamantelor, defunctul Haromszeki Geza și întreaga familie a acestuia au fost calificați drept chiaburi în perioada 20.06._53, interval de timp în care aceștia au avut stabilit domiciliu obligatoriu, care a fost impus de autoritățile vremii pentru ca aceste persoane să nu se poată eschiva de la onorarea obligațiilor impuse în sarcina lor și pentru a se evita posibilitatea organizării și desfășurării unor activități dușmănoase, reacționare și de propagandă împotriva noului regim instaurat în România, calitatea de chiabur atrăgând după sine această măsură administrativă, fapt ce poate fi dedus și din prevederile art.11 din Constituția României din 1952, potrivit cărora o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind „o formațiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, așa zisul stat democrat popular ducând ca atare o politică „consecventă de îngrădire și eliminare a elementelor capitaliste”.
În al treilea rând, instanța de fond a constatat că declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar se coroborează în parte (nu și sub aspectul perioadei), iar caracterul abuziv al măsurii administrative care le-a fost aplicată reclamanților rezultând și prin prisma faptului că nu au existat întotdeauna înscrisuri care să ateste respectivele situații, astfel că deciziile atacate sunt nelegale și netemeinice, în parte.
Curtea apreciază că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, întrucât prevederile art.1 alin.(1) lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990 nu pot fi interpretate decât în sensul că pentru a avea calitatea de persoană îndreptățită reclamanții trebuie să fi fost supuși, ei sau soțul/soția ori părinții cu care locuiau, măsurii administrative a domiciliului obligatoriu, condiție a cărei îndeplinire poate fi dovedită atât cu înscrisuri cât și cu martori sau alte mijloace de probă, conform art.10 din decretul-lege.
Din proba cu înscrisuri rezultă că tatăl reclamantelor (Haromszeki Geza) a fost evidențiat ca chiabur, în anul 1952 (f.16 dosar fond), iar în data de 20 ianuarie 1962 a fost recrutat ca informator al Fostei Securități (f.57 dosar fond). Din declarațiile martorilor audiați de către instanța de fond (f.123-124 dosar fond), rezultă că aceștia au cunoscut pe reclamanți și părinții acestora, care au fost declarați chiaburi între anii 1951-1959 întrucât aveau teren agricol, zilieri și combină, însă nu au conștiință dacă aceste persoane aveau interdicția de a părăsi localitatea Turia.
Prin urmare, din aceste probe nu rezultă că tatălui reclamantelor și/sau acestora li s-a interzis să își aleagă liber domiciliul, astfel că nu se poate reține că împotriva acestora a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu.
Faptul că noțiunea de "domiciliu obligatoriu" se referă la situația în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecința îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului rezultă și din interpretarea dată dispozițiilor art.1 alin.(1) lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990 de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr.9/13.10.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.866/27.11.2014.
Curtea apreciază, de asemenea, că din Nota de studiu nr._/14.12.1967 a Consiliului Securității Statului – Serviciul C nu rezultă că includerea în categoria chiaburilor atrăgea după sine, din oficiu, stabilirea domiciliului obligatoriu, așa cum în mod greșit constată instanța de fond, ci că această măsură, atunci când a fost stabilită în mod colectiv, a vizat persoanele care, în prealabil, au fost dislocate sau strămutate și apoi le-a fost fixat domiciliul obligatoriu, iar în cazurile individuale, începând din anul 1952 era luată conform H.C.M. nr.1.554 din 22 august 1952, la propunerea comisiilor regionale M.A.I. de către o comisie centrală a Ministerului Afacerilor Interne formată conform deciziei nr. 744 din 25 august 1952.
În consecința celor ce preced, întrucât din probele administrate nu rezultă că părinților reclamantelor sau acestora personal le-a fost aplicată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, Curtea apreciază că instanța de fond a admis acțiunea reclamantului ca urmare a interpretării greșite a normelor de drept material, astfel că, în temeiul art.488 alin.(1) pct.8, comb. cu art.496 din Codul de procedură civilă, va admite recursul pârâtei și, în consecință, va casa în tot sentința atacată, iar ca urmare a rejudecării după casare, potrivit art.498 alin.(1) din Codul de procedură, va respinge acțiunea reclamantelor ca nefondată, din motivele reținute mai sus. Pentru aceleași motive, reținute mai sus, reclamantele nefiind în ipoteza reglementată de art.1 alin.(1) lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990, Curtea apreciază că recursul acestora nu este întemeiat și, în consecință, îl va respinge ca atare.
Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de recurenta-pârâtă.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. împotriva sentinței civile nr. 25/16.01.2014, pronunțată de Tribunalul C. – secția civilă, pe care o casează în tot și, rejudecând, respinge contestația formulată de reclamanții B. T. și M. I. împotriva Deciziilor nr.225/05.08.2013, nr.271/20.09.2013, nr.227/05.08.2013, nr.272/20.09.2013, emise de Agenția de Plăți și Inspecție Socială C..
Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. T. și M. I. împotriva aceleiași sentințe.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de azi, data de 11 decembrie 2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
A. G. StoianOana M. B. D. M. S.
GREFIER,
M. F.
Red. D.M.S. /07.01.2015
Tehnored.:M.F./07.01.2015 ex.5
Jud.fondM.D.V.
| ← Anulare act administrativ. Hotărâre din 25-04-2014, Curtea de... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 719/2014. Curtea... → |
|---|
