Refuz acordare drepturi persecutaţi politic D.L nr. 118/1990. Decizia nr. 488/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 488/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 18-02-2014 în dosarul nr. 1091/119/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 488/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 18 februarie 2014
Completul constituit din:
Președinte: R. Grațiela M. - judecător
Lorența B. - judecător
C. E. C. - judecător
G. P. - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului formulat de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. împotriva sentinței civile nr. 2354/20 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. – secția civilă - în dosarul nr._ având ca obiect „refuz acordare drepturi persecutați politic (DL nr. 118/1990)”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare,se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 11 februarie, consemnările din încheierea de ședință din acea zi fac parte integrantă din prezenta hotărâre, iar instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune la dosar concluzii scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă precum și în baza art. 396 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă a amânat pronunțarea pentru astăzi, 18 februarie 2014.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2354/20 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. – secția civilă - în dosarul nr._ s-a admis contestația formulată de reclamantul A. L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C..
S-a admis în parte contestația formulată de reclamanta R. A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. în dosarul conex nr._ al Tribunalului C..
S-a admis în parte contestația formulată de reclamanta A. M. M. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. în dosarul conex nr._ al Tribunalului C..
Au fost anulate următoarele decizii emise de pârâtă:
- decizia nr. 48/20.02.2013 și decizia nr. 220/07.01.2013 – privind pe reclamantul A. L..
- decizia nr. 47/20.02.2013 și decizia nr. 219/07.01.2013 – privind pe reclamanta R. A.
- decizia nr. 49/20.02.2013 și decizia nr. 221/07.01.2013 – privind pe reclamanta A. M. M.
S-a stabilit că reclamanții sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul Lege 118/1990 - ca urmare a persecuțiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Dalnic jud. C. pentru perioadele mai jos arătate:
- A. L. - pentru perioada: 3 august 1951 - 30 dec. 1958;
- R. A. - pentru perioada: 26 feb. 1953 - 30 dec. 1958;
- A. M. M. - pentru perioada: 15 iulie 1957 - 30 dec. 1958.
Pârâta a fost obligată să acorde aceste drepturi reclamanților începând cu data de 01. 01.01.2013 – în temeiul art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele considerente:
În fapt prin deciziile nr. 219, 220 și 221 - toate din data de 7 ian. 2013 emise de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. a fost respinsă cererea formulată de fiecare reclamant prin care aceștia au solicitat să le fie stabilita în speță calitatea de beneficiari ai Decretului Lege nr. 118/1990 în sensul că în perioada 3 august 1951 - 30 dec. 1958 au avut stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Dalnic, județul C., reținându-se în esență că din înscrisurile depuse rezultă situația de mai sus nu rezulta ca aceștia ar fi fost supuși măsurii domiciliului obligatoriu pentru perioada solicitată.
Împotriva acestei decizii fiecare reclamant a formulat în termen legal contestație în conformitate cu disp. Art.10 alin.5 din DL 118/1990, contestație având natura juridică a plângerii prealabile reglementată de art. 7 din Legea 554/2004, acestea fiind respinse prin Deciziile nr. 47, 48 și 49 – toate din data de 20 feb. 2013 reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990 pentru perioada solicitată.
Împotriva deciziilor de soluționare a plângerii prealabile a fost promovată în termen legal acțiunea în contencios administrativ în conformitate cu art. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
În soluționarea acțiunii, față de motivele invocate în susținerea acesteia și de temeiul de drept al acțiunii, instanța a reținut că în fapt, în perioada anilor 1951-1958 bunicii celor trei reclamanți (care sunt frați) respectiv A. K. și A. M. au fost declarați chiaburi, împrejurare ce rezultă din toate înscrisurile depuse la dosar, între altele din certificatul nr. 99/18 iunie 2012 emis de Arhivele Naționale (fila 11) care face referire la bunicul A. K. pentru perioada 3 august 1051- sfârșitul anului 1957 și respectiv din adeverința nr. 2677/14 dec. 2012 emisă de Primăria Comunei Dalnic (fila 8) care se referă la bunica reclamanților înscrisă pe lista de chiaburi după decesul soțului din data de 19 iulie 1956 și până la sfârșitul anului 1958 (în adeverință se face referire la numita ”A. Kelemenne”, particula ”ne” de la sfârșitul numelui având semnificația de soția lui K. A.).
S-a reținut de asemenea că aceste înscrisuri se coroborează sub acest aspect cu declarațiile martorilor audiați nemijlocit de instanța P. A. (fila 27) și Markos I. (fila 28), martori în vârstă de 74 și 89 de ani, care au cunoscut bine familia și care au luat cunoștință în mod direct de cele declarate.
Instanța a reținut că, potrivit declarațiilor date de martori, cei doi bunici declarați chiaburi locuiau împreună cu fiul acestora, A. Karoly, care a fost tatăl celor trei reclamanți, aspect care rezultă explicit din declarația martorului Markos I. în vârstă de 89 de ani (fila 28), motiv pentru care consecințele stigmatului de chiabur s-au răsfrânt nemijlocit asupra tuturor membrilor familiei – bunici, fiu și nepoți ( aceștia suportând aceste consecințe odată cu data nașterii).
Astfel, instanța a reținut că întreaga familie a avut în toată această perioadă stabilit domiciliul obligatoriu in localitatea Dalnic, aceștia neputând să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat și doar pentru situații speciale, nevoiți fiind periodic să se prezinte la miliție pentru a fi verificați, instituirea acestei măsuri fiind o consecință directă a statului social mai sus arătat.
S-a reținut de asemenea că acestora le-au confiscate bunurile aceștia trăind o lungă perioadă cu temerea că vor fi mutați sau luați de acasă, fiind de asemenea obligați să predea la stat în fiecare an o cotă din producția agricolă, cotă care era mai mare decât cea datorată de celelalte persoane care nu erau considerate chiaburi, astfel cum rezulta din declarația acelorași martori.
De asemenea aceștia erau marginalizați, nefiind primiți spre a participa la evenimentele sociale si culturale din localitate și nici la cinema, iar copii erau tratați in mod diferențiat fața de ceilalți colegi, întreaga familie trăind in lipsuri și umilință și fiind marcată pentru întreaga viața de acea perioadă.
În sfârșit instanța a reținut că amploarea măsurilor luate de regimul comunist începând cu anul 1949 este evidențiată și de Nota de studiu nr._/14.12.1967 a Consiliului Securității Statului – Serviciul C potrivit căreia măsura administrativă a domiciliului obligatoriu a fost luată in anii 1949-1961 pentru un număr de 60.000 de persoane ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/03.03.1949 privind naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945, măsura vizând foștii moșieri și familiile acestora care „prezentau pericol pentru securitatea statului”.
Aceasta Nota de studiu evidențiază de asemenea faptul ca potrivit HCM nr. 1154/26.10.1950 modificata ulterior prin HCM nr. 344 din 15 martie 1951 - categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitățile in care aceștia aveau stabilit domiciliul de drept comun.
În drept, tribunalul a avut în vedere că potrivit disp. art. 1 din Decretul Lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri -“(1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: …d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”.
Față de situația de fapt reținută instanța a constatat că în speță este îndeplinită condiția prevăzută de această dispoziție legală, membrii familiei părții reclamante fiind calificați drept chiaburi în perioada mai sus arătată,interval de timp în care aceștia au avut stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea arătată, domiciliul obligatoriu fiind impus de autoritățile vremii pentru ca aceste persoane să nu se poată eschiva de onorarea obligațiilor impuse în sarcina lor si pentru a se evita posibilitatea organizării și desfășurării unor activități dușmănoase, reacționare și de propagandă împotriva noului regim instaurat în România, calitatea de chiabur atrăgând după sine aceasta măsură administrativă, fiind totodată de observat că potrivit disp. art. 11 din Constituția României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o „formațiune capitalistă in Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, așa zisul stat democrat popular ducând ca atare o politică „consecventă de îngrădire si eliminare a elementelor capitaliste”.
Pentru aceste considerente, reținându-se că între declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar nu există contradicție, ci acestea se coroborează și se completează, declarațiile venind să completeze acel hiat pe care îl lasă lipsa documentelor, rațiunea pentru care Decretul Lege 118/1990 permite audierea martorilor fiind exact aceea a complinirii lipsei documentelor care să ateste persecuțiile la care au fost supuse aceste persoane, iar caracterul abuziv al măsurii administrative care le-a fost aplicată rezultând chiar și prin prisma faptului că nu au existat întotdeauna înscrisuri, acte care să ateste respectivele situații, tribunalul a constatat că deciziile atacate sunt nelegale și netemeinice, motiv pentru care, acțiunile fiind întemeiate, aceasta au fost admise, în totalitate pentru primul reclamant și în parte pentru ceilalți doi reclamanți.
Astfel, s-a dispus conform art. 18 alin.1 din Legea 554/2004 anularea actelor atacate, în totalitate pentru primul reclamant și în parte pentru ceilalți doi reclamanți, stabilindu-se că reclamanții au suferit persecuții politice în sensul stabilirii domiciliului obligatoriu în condițiile de mai sus, constatându-se conform art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990 de asemenea că aceștia sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de acest act normativ pentru perioada solicitata, sub acest aspect avându-se în vedere ca moment de început al calculului data nașterii fiecărui reclamant și fiind obligată pârâta să le acorde aceste drepturi începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii în conformitate cu art. 15 din DL. 118/1990.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE C. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii.
În motivare, a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 8 NCPCIV, deoarece prima instanță a interpretat greșit normele de drept material.
Recurenta a susținut că prin sentința recurată a fost obligată să anuleze actele administrative emise pentru reclamanți și în consecință să le acorde drepturile prevăzute la art. 1 alin.1 lit.d din DL 118/1990 pentru perioadele cât aceștia au avut domiciliu obligatoriu în loc. Dalnic jud. C..
Recurenta a mai susținut că prima instanță a tratat în mod superficial dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. d din DL 118/1990, în sensul în care s-a mărginit să constate că reclamanții au fost considerați chiaburi și, datorită acestui fapt, au fost persecutați politic, deși la o simplă analiză a materialului probator nu există documente din care să rezulte că acestora li s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în perioada menționată, ci numai că familia acestora a fost catalogată cu sintagma „chiabur”.
Recurenta a mai arătat că instanța de fond s-a mărginit să constate în baza declarațiilor judiciare ale martorilor că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de drepturile prevăzute de DL nr. 118/1990, întrucât au avut domiciliul obligatoriu în intervalul respectiv, deși din înscrisurile statului rezultă doar catalogarea acestora ca și „chiaburi”.
Recurenta a mai arătat că potrivit înscrisului emis de CNSAS București tatăl reclamantului A. K. figurează ca fiind declarat chiabur, însă acesta nu a suferit persecuții politice de natura celei prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. d din DL 118/1990.
Prin urmare s-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței ca nelegală și netemeinică.
În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin.1 pct. 8 NCPCIV.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată.
Intimații reclamanți legal citați au formulat întâmpinare, prin avocat, solicitând respingerea recursului solicitând și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin.1 pct. 8 NCPCIV și recursul declarat de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C., Curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinței primei instanțe greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, motiv care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin.1 pct. 8 NCPCIV, dar care nu este fondat.
Astfel, potrivit art. 10 din DL nr. 118/1990, republicat, „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.
Din interpretarea acestei norme, Curtea reține că legiuitorul a înțeles să efectueze o ierarhie a probelor admisibile în domeniul de aplicarea acestui act normativ, în sensul că mai întâi solicitantul are obligația de a obține acte oficiale care să ateste situația de fapt invocată, iar, dacă există o imposibilitate de obținere a acestora, dovada situației de fapt se poate face cu orice mijloc de probă admisibil potrivit legii de procedură civile, deci inclusiv cu proba testimonială.
Or, aceasta este situația în cauză, cei trei reclamanți s-au adresat atât autorităților locale din . Arhivelor Naționale în scopul obținerii dovezilor referitoare la instituirea pe cale administrativă a măsurii domiciliului obligatoriu, și singurele documente obținute au atestat faptul că bunicii celor trei reclamanți care sunt frați au fost catalogați drept chiaburi, iar tatăl reclamanților locuia împreună cu aceștia, ceea ce a condus la concluzia că reclamanții au suferit consecințele acestor măsuri începând cu data nașterii.
Prin urmare, cum imposibilitatea dovedirii situației de fapt invocate cu înscrisuri a fost demonstrată de către reclamant, în mod corect prima instanță a procedat la administrarea probei testimoniale, conform normelor de procedură generale – Codul de procedură civilă.
Curtea mai constată că prima instanță a reținut corect situația de fapt evocată de reclamant în cererea de chemare în judecată, aceasta fiind dovedită, pe de o parte, cu înscrisuri – din care rezultă că familia reclamanților, respectiv autorii acestora au fost catalogați ca fiind „chiaburi” și au fost supuși represiunii, după schimbarea regimului politic din 1949, iar, pe de altă parte, cu martori, care au confirmat că familia reclamantului nu avea voie să părăsească localitatea de domiciliu pe lângă o . alte măsuri cu caracter de persecuție, ca o consecință a statutului de chiabur.
Se mai reține că recurenta nu a indicat în mod concret vreo încălcare a normelor de drept material în cauză, mărginindu-se a-și exprima nemulțumirea față de soluția pronunțată.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 496 NCPCIV, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta împotriva sentinței civile nr. 2354/20.09.2013 a Tribunalului C. – Secția civilă.
Față de soluția pronunțată, reținând culpa procesuală a recurentei, raportat la dispozițiile art. 453 NCPCIV va pune în sarcina acesteia cheltuielile de judecată angajate în recurs de către intimații reclamanți, respectiv onorariul avocațial potrivit chitanței atașate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ C. împotriva sentinței civile nr. 2354/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul C. - Secția civilă pe care o menține.
Obligă recurenta pârâtă la plata sumei de 1500 lei către intimații reclamanți A. L., R. A. și A. M.-M. cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs-onorariu avocat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.02.2014 .
Președinte Judecător Judecător
R. Grațiela M. Lorența B. C. E. C.
Grefier
G. P.
Red. RGM/18.02.2014
Tehnored. G.P/19.02.2014 /4 ex
Jud Fond: A.D.B.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 294/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Anulare act administrativ. Decizia nr. 489/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
