Anulare act administrativ. Decizia nr. 22/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 22/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-01-2013 în dosarul nr. 55521/3/2011
Dosar nr._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 22
Ședința publică de la data de 07.01.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – C. M. F.
JUDECĂTOR - B. C.
JUDECĂTOR - V. H.
GREFIER - H. M.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât P. G. AL M. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 1506/10.04.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX a C. administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. M. BUCUREȘTI și intimații-pârâți T. E., I. O., D. G. și Ș. E., având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații-pârâți prin avocat P. I., în baza împuternicirii avocațiale ._/2012 depusă la dosar (fila 17), lipsind recurentul-pârât P. G. al M. București și intimatul-reclamant P. M. București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat că intimații-pârâți au depus la serviciul registratură, data de 03.01.2013, întâmpinare în dublu exemplar.
Curtea, din oficiu, pune in discutie, ca motiv de recurs ordine publică, greșita alcătuire a instanței de fond (art. 304 pct. 1 Cod proc. civila) care a judecat cauza, față de obiectul litigiului și specializarea judecătorului instanței de fond și acordă cuvântul în dezbaterea acestei excepții și în subsidiar, pe fondul recursului.
Apărătorul intimaților-pârâți solicită admiterea excepției și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței recurate, iar cu obligarea Primarului G. să emită decizia cu respectarea dispozițiilor legale.
CURTEA,
Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1506/10.04.2012, Tribunalul București - Secția a-IX-a a dispus anularea Dispoziției nr._/06.09.2010 emisa in baza Legii nr. 10/2001.
În motivarea hotărârii, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._ la data de 02.08.2011, reclamantul P. M. BUCUREȘTI a solicitat în contradictoriu cu pârâții P. G. AL M. BUCUREȘTI, T. E., I. O., D. G. și Ș. E. anularea Dispoziției nr._/06.09.2010 emisă in baza Legii nr.10/2001.
In motivarea cererii reclamantul a arătat că dispoziția menționată a fost emisă cu încălcarea prevederilor imperative ale legii. Se arată că prin acest act administrativ, comunicat reclamantului la data de 03.02.2011, a fost solutionata notificarea nr.816/0708.2001 depusa de notificatorii T. E., I. O., D. G. și Serbănescu E. in temeiul Legii nr.10/2001 modificata, cu incalcarea art.3 si 4 din Legea nr.10 si art. 16 al.2/2 din titlul VII al Legii nr.247/2005 modificata. Prin Dispozitia nr._/06.09.2010 s-a propus acordarea de masuri reparatorii pentru cota de 5/8 din imobilul teren in suprafata de 220 mp din sector 5, fosta .-72. Prin notificarea nr.816/07.08.2001 s-a solicitat restituirea in natura sau despagubiri pentru imobilul teren de la aceasta adresa, in temeiul actului de vanzarecumparare nr.700/25.01.1950 al numitilor D. T. si A., soti, ce au cumparat imobilul din .-72, compus din teren si constructie.Din situatiile juridice depuse la dosar de catre ..2763/06.01.2003 si Directia Patrimoniu Evidenta Proprietatii cadastru nr._/_/21.02.2003 rezulta ca imobilul notificat a fost expropriat prin decretul nr.6/12.01.1984 de la mostenitorii defunctului D. T., decedat la data de 22.07.1976. Potrivit certificatului de mostenitor nr.88/11.03.1977 mostenitorii acestuia sunt D. A.-sotie, D. N. I. I., B. C., D. I., D. A.-nepoti de frate predecedat, R. M., Farczadi E., Cocis L., R. R.-nepoti de sora predecedata(straini de succesiune fiind D. A.-frate, D. S. –frate si D. G.-frate), cel din urma, prin depunerea notificarii fiind repus in termenul de acceptare a succesiunii in temeiul Legii nr.10/2001. Potrivit certificatului de mostenitor nr.3/27.01.2003 mostenitorii numitei D. A. sunt T. E., I. O. și Serbănescu A.. Notificatorii T. E., I. O. și Serbănescu A. ca mostenitori ai numitei D. A. fac dovada dreptului de proprietate pentru cota de ¾(1/2+1/2x1/2) din imobilul notificat, iar D. G. pentru cota de 1/12(1/3x1/2x1/2) din imobil, ca frate al defunctului D. T.. Ca urmare, notificatorii fac dovada dreptului de proprietate a cotei de 10/12, astfel: mostenitorii numitei D. A. pentru cota de 9/12 si D. G. pentru cota de 1/12 din imobil, cota de 2/12 ramanand in proprietatea statului. Un alt aspect de nelegalitate este acela ca, nu s-au respectat prev.art.16 al.2/2 din titlul VII al Legii nr.247/2005 modificata, la dosar nefiind atasat inscrisul ce atesta imposibilitatea atribuirii in compensare total sau partial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, detinute de entitatea investita cu solutionarea notificarii.
În drept s-au invocat prevederile art. 19, alin. 1, lit. e din Legea nr. 340/2004, art. 5 din Titlul II din OUG nr. 185/2002, pct.2.2 din Cap. III și pct. 21.6 din Normele Metodologice de aplicare unitară a prevederilor Legii nr.10/2001, art. 9 alin. 5 din HG nr. 361, art.1 al.8 și art. 3 alin.1 și 3 din Legea nr. 554/2004.
Pârâta T. E., legal citată, a depus întâmpinare la data de 21.02.2012 prin care a solicitat admiterea actiunii, intrucat prin decizia atacata s-a dispus acordarea de masuri reparatorii in echivalent constand in diferenta dintre suma incasata si valoarea de piata pentru cota de 5/8 din terenul in suprafata de 220 mp situat in Bucuresti, fosta .-72, sector 5, fiind respinsa notificarea pentru cota de 3/8 din terenul mentionat. In mod gresit Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001 a stabilit cotele ce revin mostenitorilor, cu incalcarea prev.art.3 si 4 din Legea nr.10/2001. Numitii T. E., I. O. și Serbănescu A. au facut dovada dreptului de proprietate pentru cota de ¾ din imobilul revendicat, iar D. G. pentru cota de 1/12, restul cotei de 2/12 ramanad in proprietatea statului. Pe de alta parte, corect s-a sustinut ca la dosarul aferent notificarii nu exista nici un inscris care sa ateste imposibilitatea PMB de a oferi in compensare bunuri pe care le detine.
In drept a invocat prev.art. 3 si 4 din Legea nr.10/2001, 16 al.2/2 din titlul VII al Legii nr.247/2005 modificata, art.18 al.1 din Legea nr.554/2004.
La solicitarea instanței s-au comunicat înscrisurile din dosarul administrativ in care a fost emisă Dispoziția nr._/06.09.2010.
Instanta a incuviintat proba cu acte pentru toate partile.
Analizând materialul probator administrat in cauza, Tribunalul a retinut urmatoarele:
Reclamantul invoca in motivarea cererii sale faptul ca decizia contestata s-a dat cu aplicarea gresita a Legii nr.10/2001, respectiv a prevederilor art. 3 si 4 din Legea nr.10/2001 si art.16 al.2/2 din titlul VII al Legii nr.247/2005 modificata .
Tribunalul a retinut ca potrivit art.3 din Legea nr.10/2001 - (1) Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent:
a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora;
b) persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv;
……….
Art. 4. - (1) În cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.
(2) De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
(3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
(4) De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.
Din inscrisurile existente in dosarul administrativ numarul_ constituit ca urmare a notificarii numarul 14.072 formulate de T. E., depuse la cererea Tribunalului de pârâtul P. M. București, rezulta ca imobilul notificat compus din teren si constructie, situat in fosta .-72, a fost expropriat prin Decretul nr.6/12.01.1984 de la mostenitorii defunctului D. T., decedat la data de 22.07.1976, care la randul sau il achizitionase, in temeiul actului de vanzare-cumparare nr.700/25.01.1950(fila 27) impreuna cu sotia sa, D. A..
Potrivit certificatului de mostenitor nr.88/11.03.1977(fila 26) mostenitorii acestuia sunt D. A.-sotie, D. Naculai I. I., B. C., D. ion, D. A.-nepoti de frate predecedat, R. M., Farczadi E., Cocis L., R. R.-nepoti de sora predecedata(straini de succesiune fiind D. A.-frate, D. S. –F. si D. G.-frate)
Intrucat D. G.-frate, a depus notificare in temeiul Legii nr.10/2001 a fost repus in termenul de acceptare a succesiunii, potrivit art.4 al.3 din Legea nr.10/2001.
Potrivit certificatului de mostenitor nr.3/27.01.2003(fila 61) mostenitorii numitei D. A. sunt T. E., I. O. și Serbănescu A.. Notificatorii T. E., I. O. și Serbănescu A. ca mostenitori ai numitei D. A. au facut dovada dreptului de proprietate pentru cota de ¾(1/2+1/2x1/2) din imobilul notificat, iar D. G. pentru cota de 1/12(1/3x1/2x1/2) din imobil, ca frate al defunctului D. T..
Ca urmare, notificatorii fac dovada dreptului de proprietate a cotei de 10/12, astfel: mostenitorii numitei D. A. pentru cota de 9/12 si D. G. pentru cota de 1/12 din imobil, cota de 2/12 ramanand in proprietatea statului.
Potrivit art. 16 Titlul VII din Legea nr.247/2005 -(22) Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.
In cazul de fata, critica reclamantului vizand nerespectarea prev.art.16 al.2/2 din titlul VII al Legii nr.247/2005 modificata, este intemeiata, intrucat din documentele depuse la dosar nu rezulta imposibilitatea atribuirii in compensare total sau partial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, detinute de entitatea investita cu solutionarea notificarii.
Având in vedere aceste considerente, Tribunalul a admis acțiunea si a dispus anularea Dispoziției nr._/06.09.2010 emisa în baza Legii nr.10/2001 de P. G. al M. Bucuresti, ca nelegala .
Împotriva sentinței civile mai sus indicate a formulat recurs P. G. al M. București, pentru următoarele considerente:
In fapt, intimatul-reclamant P. M. București, prin cererea de chemare in judecata inregistrata sub nr._ a solicitat instanței anularea dispoziției nr._/06.09.2010 emisa in baza Legii nr. 10/2001. In motivarea cererii intimatul-reclamant a invocat faptul ca dispoziția contestata a fost emisa cu încălcarea prevederilor legale respectiv, art.3 si 4 din Legea nr. 10/2001 si art.16 alin.2/2 din Titlul VII al Legi nr.247/2005.
Din actele depuse la dosar de către recurentul-parat, respectiv intreaga documentație care a stat la baza emiterii Dispoziției nr._/06.09.2010 este evident ca intimatii-paratii I. O., D. G., S. E., T. E., in calitate de moștenitori legali ai defunctei D. A. au făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul situat in București, .-72, sector 5.
Având in vedere faptul ca terenul ce a făcut obiectul notificării se afla in incinta "Casei Științei" in mod legal dispoziția nr._/06.09.2010 prevede acordarea de masuri reparatorii prin echivalent. Din inscrisurile depuse la dosar respectiv, adresa nr. 1787/09.06.2010 Primăria M. București a făcut dovada imposibilității atribuirii in compensare a suprafeței de teren ce nu a putut fi restituita in natura către parați.
Pentru toate aceste considerente solicita admiterea recursului, modificarea sentinței recurate si respingerea ca neintemeiata a cererii de chemare in judecata formulata de către P. M. București.
Intimatii reclamanți au formulat întâmpinare prin care arată că prin sentința recurata s-a dispus anularea Dispoziției nr._/06.09.2010 emisa in baza Legii 10/2001 de P. G. al M. București. Astfel, acestia susțin că au făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate a cotei de 10/12 din imobilul revendicat, restul de 2/12 rămânând in proprietatea statului iar din inscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezulta imposibilitatea atribuirii in compensare, total sau parțial a altor bunuri sau servicii disponibile deținute de entitatea investita cu soluționarea notificării.
Mai mult chiar, reclamanții precizează că imobilul-teren revendicat este liber, restituirea acestuia in natura fiind posibila, iar in ceea ce privește suprafața de teren solicitata de subsemnații prin notificare aceasta este de 400 mp si nu 220 mp cum in mod greșit a reținut intimata prin Dispoziția a cărei anulare s-a dispus( conform completării dosarului administrativ depusa in data de 14.11.2007-nr. de înregistrare_).
De asemenea, în motivele de recurs se arată că, prin Decizia a cărei anulare s-a dispus, instituția Primarului a soluționat notificarea nr. 816/07.08.2001 formulata de recurenți, in calitate de persoane îndreptățite conform Legii 10/2001 si a dispus acordarea de masuri reparatorii in echivalent constând in diferența dintre suma încasata si valoarea de piața, pentru cota de 5/8 din terenul in suprafața de 220 mp situat in București, fosta .-72, sector 5.
T. E., I. O., D. G. și Ș. E. susțin că a fost respinsa notificarea privind restituirea in natura sau acordarea de masuri reparatorii in echivalent pentru cota de 3/8 din terenul care a format obiectul notificării iar Comisia pentru analiza si soluționarea notificărilor formulate in temeiul Legii 10/2001 din cadrul PMB, în mod greșit, a stabilit cotele care ne revin in calitate de moștenitori ai persoanelor de la care a fost expropriat terenul prin Decretul nr. 6/1984, terenul fiind preluat de moștenitorii defunctului D. T., decedat la data de 22.07.1976, fiind încălcate astfel prevederile art. 3 si art. 4 din Legea 10/2001, republicata.
Conform certificatului de moștenitor nr.88/11.03.1977 moștenitorii defunctului D. T. sunt: D. A.-sotie, D. N. lancu losif, B. C., D. I., D. A.-nepoti de frate predecedat; R. M., Farezadi E., Cocis L., R. R.-nepoti de sora predecedata; sunt străini de succesiune D. A.-frate, D. S.-frate si D. G.-frate, acesta din urma prin depunerea notificării a fost repus in termenul de acceptare a succesiunii in baza Legii 10/2001.
In baza certificatului de moștenitor nr. 3/27.01.2003, moștenitorii numitei D. A. sunt: S. A., T. E. si lacob O..
Recurenții S. A., T. E. si lacob O. in calitate de moștenitori ai defunctei D. A. susțin că au făcut dovada dreptului de proprietate pentru cota de 3/4 din imobilul revendicat iar subsemnatul D. G. in calitate de moștenitor al defunctului D. T. am făcut dovada dreptului de proprietate pentru cota de 1/12, restul cotei de 2/12 ramanad in proprietatea statului.
La dosarul aferent notificării nu exista niciun înscris care sa ateste imposibiliatatea Primăriei M. București de a dispune restituirea in natura a imobilului teren in suprafața de 400 mp conform înscrisurilor aferente dosarului administrativ sau de a ne oferi in compensare bunuri pe care aceasta le deține.
Pentru toate considerentele expuse, recurenții solicită respingerea recursului ca nefondat si menținerea ca legala a sentinței recurate.
Asupra recursului formulat, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ., reține următoarele:
Recursul este fondat.
Obiectul litigiului cu care prima instanță a fost învestită îl formează anularea Dispoziției nr._/06.09.2010 emisă in baza Legii nr.10/2001 de Pimarul G. al M. București. Acțiunea a fost exercitată de P. M. București s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a C. administrativ și fiscal.
Curtea reține că art. 312 alin. 3 prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 [când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii], iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1 [când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale], 2, 3 [când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii], 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.
Totodată, disp. art. 3041 C.pr.civ. prevăd că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”.
Cât privește motivul de recurs invocat din oficiu (art. 304 pct. 1 Cod procedură civila) Curtea apreciază că acesta tratează legala compunere a completului învestit cu judecata cererii.
Astfel, referitor la constituirea completului de judecată, Curtea apreciază că în raport de sentința civilă recurată, pronunțată de Tribunalului București – Secția a IX-a C. administrativ și fiscal este incident art. 304 pct. 1 C.pr.civ., ceea ce atrage în cond. art. 312 alin. 3 C.pr.civ. soluționarea recursului în sensul casării hotărârii primei instanțe.
În acest sens, art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 rep. prevede că „În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți comerciale, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale”.
Curtea are în vedere că prin Legea nr. 10/2001 se prevede la art. 26 alin. 3 că „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel”. În raport de acest text legal, au fost soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, două recursuri în interesul legii.
Mai întâi a fost pronunțată decizia nr. IX/2006, prin care s-a statuat că „instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă”. Spre a decide în acest sens, observând disp. art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat în considerentele hotărârii pronunțate că «(…) rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată. Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale din actul normativ în discuție nu pot împiedica persoana îndreptățită să-și valorifice drepturile și nici nu o pot pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege. (…) Pe de altă parte, competența materială a secției civile a tribunalului de a soluționa asemenea litigii este impusă de ansamblul reglementărilor internaționale și naționale aplicabile într-un asemenea domeniu. În acest sens, este de observat că sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căreia "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil", nu i se poate da o altă semnificație decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natură patrimonială, este un drept civil. De aceea, în caz de contestare, protecția juridică a acestui drept nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicției. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândește ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile și, respectiv, dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ. Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru rațiuni de judecată unitară, o atare pricină, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluționare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competența instanței care judecă acțiunea principală, adică a tribunalului, conform prevederilor art. 26 și 27 din această lege ».
Ulterior, prin decizia nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a decis că « În aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, stabilesc: Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate ». În considerentele acestei din urmă decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că « (...) în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului ».
Or, potrivit art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Cum soluția din dispozitivul deciziei date în soluționarea unui recurs în interesul legii se întemeiază pe considerentele expuse în argumentare, acestea din urmă venind să expliciteze dispozitivul, rezultă că toate acestea împreună contribuie la dezlegarea dată problemei de drept judecate, impunându-se cu caracter obligatoriu.
Din cele două decizii indicate în precedent se deduce natura de act civil a dispoziției privind imobilele aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, Înalta Curte apreciind în mod expres în decizia nr. IX/2006 că „asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ”. În acest mod practic, instanța supremă a lămurit specializarea de drept civil a judecătorului abilitat a le soluționa.
Este evidentă o astfel de concluzie în cazul ipotezei exprese prevăzute la art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, adică atunci când persoana care se pretinde îndreptățită atacă la secția civilă a tribunalului actul entității învestite cu soluționarea notificării, fie că aceasta a fost respinsă, fie că s-a respins cererea de restituire în natură, ipoteza din urmă presupunând implicit potențialitatea propunerii în subsidiar a acordării de măsuri reparatorii în echivalent.
Este incidentă concluzia expusă în alineatul penultim, date fiind cele două decizii pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, și atunci când se judecă acțiunea în sancționarea refuzului entității notificate de a soluționa acea notificare, fie că tribunalul ajunge să se pronunțe sau nu și pe fondul notificării (în funcție de limitele de învestire prin cererea de chemare în judecată).
Deci, în toate aceste situații, în care se pune în discuție de persoana care se pretinde îndreptățită fie legalitatea inacțiunii entității notificate, fie soluția dată notificării, abilitarea de a judeca revine secției sau completului specializat de drept civil.
Subliniază Curtea că deciziile nr. IX/2006 și XX/2007 au fost date de Înalta Curte de Casație și Justiție ca dezlegare a unor probleme de drept în legătură cu art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, cum textul amintit are forță juridică superioară, el se impune în raport de disp. pct. 21.6 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007 și pct. 16.93 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 1095/2005, care, prin prisma specializării judecătorului ce poate analiza nulitatea deciziei/dispoziției de soluționare a notificării în cond. Legii nr. 10/2001, în ierarhia normelor de drept sunt inferioare, fiind prevăzute într-o hotărâre de Guvern.
Totodată, în sensul calificării ca act civil a unei dispoziții a primarului de soluționare a notificării formulate în cond. Legii nr. 10/2001, Curtea are în vedere și decizia nr. 5973/09.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal, în care se arată că « (…) acest act administrativ este sustras controlului de legalitate pe care îl realizează instanțele de contencios administrativ, în baza art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, fiind reglementată o altă procedură judiciară de contestare, art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, (…) ».
Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază că art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 reprezintă norma specială prin care se reglementează specializarea judecătorului ce trebuie să intre în compunerea completului abilitat a analiza legalitatea dispoziției/deciziei emise în soluționarea notificării, având preeminență în fața oricărei alte norme juridice cu caracter general.
În acest context, considerente de simetrie și unitate de soluționare a cauzelor prin prisma specializării judecătorului determină Curtea să concluzioneze că aceeași soluție se impune atât în faza anterioară emiterii deciziei/dispoziției, cât și ulterior acestui moment, analiza implicând în principiu lămurirea unor probleme specifice dreptului privat, ținând îndeosebi de existența și întinderea dreptului de proprietatea al notificatorului sau al autorului acestuia la momentul preluării abuzive a bunului, respectiv chestiuni de drept succesoral în măsura în care notificarea este formulată de moștenitorii proprietarului al cărui bun a fost preluat abuziv în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Tocmai de aceea s-a impus, prin lege și prin deciziile date de instanța supremă, specializarea de drept civil a judecătorului ce soluționează legalitatea dispoziției/deciziei.
În concluzie, recursul va fi admis, sentința recurată va fi casată cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București – Secția civilă, deoarece nici acest complet din recurs, în ipoteza casării cu reținere și prin prisma principiului continuității completului, nu poate soluționa fondul cauzei în raport de specializarea de contencios administrativ, impunându-se ca judecata să se facă în ansamblul său atât în fond, cât și în calea de atac, de judecători având o specializare de drept civil. Astfel, încălcarea normelor de organizare având caracter imperativ atrage pronunțarea unei hotărâri nule, implicând rejudecarea cauzei de către un judecător specializat în materia procesului determinată după natura obiectului său.
Observând disp. art. 312 C.pr.civ., Curtea va admite recursul, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță (respectiv Tribunalului București), însă la Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât P. G. AL M. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 1506/10.04.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX a C. administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. M. BUCUREȘTI și intimații-pârâți T. E., I. O., D. G. și Ș. E..
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță – Secția Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.01.2013.
Președinte Judecător Judecător
C. M. F. B. C. V. H.
Grefier
M. H.
Red. FCM
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2664/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 2918/2013.... → |
|---|
