Anulare act administrativ. Încheierea nr. 8/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

La data de 21.05.2014, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 8 mai 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte din prezența sentință, însă Curtea, pentru a da părților posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea la 22 mai 2014 și pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra prezentei acțiuni în contencios administrativ, constată:

1. Acțiunea în anulare.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.02.2014, reclamanta . solicitat, în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea în parte a deciziei privind soluționarea contestației nr. 109/07.04.2008 și a deciziei de impunere nr. 208/12.09.2007, constatarea nelegalității raportului de inspecție fiscală nr._/12.09.2007 în privința sumei totale de 4.089.091 lei, reprezentând impozit pe veniturile din salarii, contribuție asigurări sociale datorată de angajator, contribuție individuală de asigurări sociale, contribuție la fondul pentru accidente de muncă și boli profesionale, contribuție a angajatorului la Fondul unic de asigurări sociale de sănătate, contribuție a angajatorului la bugetul asigurărilor pentru șomaj, majorările de întârziere și penalitățile aferente, precum și majorări de întârziere și penalități aferente impozitului pe profit, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește situația de fapt, reclamanta a învederat că, în perioada 2004-2010, a întocmit și desfășurat un program denumit "schemă de plecări voluntare-SPV" ale cărui principale prevederi erau următoarele: sunt eligibili pentru programul SPV angajații care doresc să părăsească societatea și care vor primi aprobarea conducerii; dacă cererea va fi acceptată, contractul individual de muncă va înceta prin acordul părților, în conformitate cu prevederile art. 55 lit. b) din Codul muncii; angajații care vor pleca voluntar vor primi, după încetarea contractului de muncă, ajutoare sociale, calculate în funcție de anumite criterii.

Reclamanta a precizat că se impune prezentarea particularităților procedurii SPV desfășurate în trei perioade (2004, 2004-2005 și 2006-2010), întrucât, pe de o parte, fiecare dintre aceste perioade a făcut obiectul unei inspecții fiscale separate, finalizate prin emiterea unor acte de impunere, iar, pe de altă parte, atât situația de fapt (programul SPV), cât și dispozițiile legale care reglementează regimul juridic al veniturilor salariale și al contribuțiilor aferente nu a suferit modificări în perioada 2004-2006, astfel încât calificarea juridică acordată de Înalta Curte de Casație și Justiție unor ajutoare date în cadrul SPV într-o anumită perioadă este pe deplin aplicabilă și pentru celelalte perioade.

Referitor la prima perioadă (anul 2004), reclamanta a arătat următoarele:

Inițial, în anul 2004, societatea a calificat aceste sume ca fiind anumite cheltuieli înregistrate cu foștii săi salariați, pe care le-a declarat ca nedeductibile la calculul impozitului pe profit, apreciind că nu reprezintă venituri de natură salarială.

Între 15.11.2004 și 27.01.2005 s-a desfășurat o inspecție fiscală ce a vizat perioada 15.11._04, finalizată prin raportul de inspecție fiscală nr. 733/27.01.2005 și mai multe decizii de impunere purtând același număr, prin care organele de inspecție fiscală au asimilat sumele plătite de către societate foștilor salariați în cadrul SPV unor venituri de natură salarială și au stabilit o . obligații fiscale suplimentare reprezentând impozit pe veniturile din salarii și contribuții aferente.

În urma contestării actelor de impunere, acestea au fost desființate de către organul de soluționare, astfel încât în perioada în perioada 06.09._05 organele de inspecție fiscală au procedat la o reverificare pentru aceleași obligații bugetare anterior inspectate, finalizată prin emiterea deciziei de impunere nr. 70/28.03.2007, prin care constatau din nou că sumele de bani plătite de către societate foștilor salariați în cadrul SPV reprezentau venituri de natură salarială și, ca atare, au decis obligarea la plata impozitului pe veniturile din salarii și contribuțiile aferente.

Dată fiind poziția „constantă" a organelor fiscale cu privire la sumele acordate foștilor salariați în cadrul SPV și pentru a evita riscul impunerii la plata unor alte obligații fiscale accesorii, societatea a fost nevoită să modifice înregistrările contabile aferente anului 2004 („SPV 2004"), recalificând toate sumele achitate foștilor salariați în cadrul SPV ca venituri de natură salarială, cu consecința calculării și virării la bugetul de stat a impozitului pe veniturile din salarii și a contribuțiilor aferente. Acest tratament fiscal a fost menținut din prudență și în ceea ce privește sumele achitate în cadrul programelor SPV pentru perioada 2005-2010.

Prin sentința nr. 2672/14.10.2008, Curtea de Apel București a anulat decizia de impunere nr. 70/28.03.2007, considerând nelegală asimilarea de către organele fiscale a sumelor acordate de către societate în cadrul SPV cu venituri de natură salarială, soluția fiind irevocabilă ca urmare a respingerii recursului ANAF de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2584/14.05.2009.

În ceea ce privește a treia perioadă (2006-2010), reclamanta a arătat următoarele:

În perioada 10.05._13, societatea a făcut obiectul unei inspecții fiscale vizând perioada 2006-2010, finalizată prin emiterea raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 101/23.05.2013 și a deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. F-MC nr. 385/23.05.2013, prin care „nu s-au constatat deficiențe care să conducă la modificarea bazei de impunere" a contribuțiilor sociale.

Contestația administrativă formulată împotriva acestor acte a fost admisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin decizia de soluționare nr. 297/30.09.2013, fiind desființată parțial decizia de nemodificare în privința sumelor reprezentând contribuțiile sociale achitate în perioada 2006-2010 aferente SPV 2006-2010 și fiind obligate organele de inspecție fiscală să refacă inspecția, ținând cont de faptul că „chiar dacă sentința Curții de Apel București, definitivă și irevocabilă prin decizia ÎCCJ, tratează o altă perioadă decât cea analizată de organele de inspecție fiscală în prezenta cauză, neavând autoritate de lucru judecat, totuși aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu dintre aceleași părți a fost soluționată irevocabil, în sensul încadrării sumelor plătite salariaților disponibilizați în baza programelor SPV în categoria veniturilor din alte surse; rezultă că acest aspect reținut de instanță a dobândit putere de lucru judecat și în mod corect trebuie avut în vedere de organele de inspecție fiscală". D. urmare, alături de instanțele de judecată, și ANAF- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a constatat nelegalitatea asimilării ajutoarelor plătite foștilor salariați în cadrul SPV unor venituri de natură salarială.

În ceea ce privește a doua perioadă (2004-2005), care face obiectul prezentului litigiu, reclamanta a arătat următoarele:

În perioada 10.08._07, societatea a făcut obiectul unei inspecții fiscale, finalizată prin emiterea raportului de inspecție fiscală nr._/12.09.2007 și deciziei de impunere nr. 208/12.09.2007, prin care organele fiscale au asimilat ajutoarele acordate foștilor salariați în cadrul SPV 2004-2006 unor venituri de natură salarială, cu consecința impunerii societății, prin altele, la plata impozitului pe profit în valoare de 2.176.766 lei, a dobânzilor și majorărilor de întârziere în valoare de 5.314.509 lei și a penalităților în valoare de 1.311.711 lei, a impozitului pe venitul din salarii stabilit suplimentar în valoare de 611.784 lei și a contribuții sociale și accesorii aferente.

Contestația fiscală prealabilă a fost respinsă ca neîntemeiată, DGSC motivând astfel: pe de o parte, în privința impozitului pe profit în valoare de 1.188.939 lei și a accesoriilor aferente, deși organele de inspecție fiscală au avut în vedere plata impozitului pe profit efectuată în data de 30.11.2004, conform notei contabile DF 6310, totuși nu poate fi reținut argumentul societății referitor la dispozițiile organului de inspecție fiscală de a trata sumele acordate foștilor salariați cu titlu de ajutor ca o cheltuială deductibilă aferentă anului 2004, deoarece obiectul inspecției respective nu a fost verificarea impozitului pe profit; pe de altă parte, în privința impozitului pe veniturile din salarii și contribuțiile aferente, precum și accesoriile acestora, nu poate fi reținută afirmația contestatoarei că veniturile obținute de persoanele care au părăsit în mod voluntar societatea trebuie considerate venituri din alte surse, întrucât la momentul întocmirii SPV și generării obligațiilor de plată aferente contractele de muncă a acestor salariați erau în vigoare, iar, începând cu luna noiembrie 2004, societatea a înregistrat pe cheltuiala deductibilă fiscal, prin utilizarea conturilor din grupa 64, toate cheltuielile aferente salariilor cu plecările voluntare, astfel încât în mod temeinic organele de inspecție fiscală au încadrat aceste sume veniturilor din salarii.

În susținerea prezentei acțiuni, reclamanta a invocat următoarele argumente de drept:

Nelegalitatea impunerii societății la plata accesoriilor în valoare totală de 1.060.268 lei aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar:

Cum în prezent ÎCCJ a statuat asupra naturii juridice a ajutoarelor acordate în cadrul SPV, conchizând asupra faptului că acestea nu pot fi asimilate veniturilor din salarii și că reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, pe calea prezentei acțiuni societatea înțelege să nu conteste decizia de impunere sub aspectul stabilirii impozitului pe profit suplimentar în valoare de 1.188.939 lei.

Cu toate acestea, societatea nu poate fi de acord cu obligarea sa la plata accesoriilor aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar reprezentând majorări de întârziere în valoare de 976.555 lei și penalități de întârziere în valoare de 83.713 lei, fiind abuziv raționamentul organului de soluționare, prin care acesta a validat o impunere realizată în urma corectării înregistrărilor contabile realizate în considerarea unor obligații trasate de însăși organul fiscal cu ocazia unui control fiscal anterior.

În primul rând, înregistrarea cheltuielilor deductibile în anul 2004 a fost realizată dat fiind că organele de inspecție fiscală au dispus înregistrarea pe costuri a diferențelor de constituire constatate în timpul controlului, motiv pentru care contribuabilul a întocmit nota contabila DF 6110 și a virat în totalitate contribuțiile constatate suplimentar. Prima inspecție fiscală nu numai că a apreciat în mod absolut nelegal că societatea ar fi înregistrat în mod greșit sumele acordate salariaților ca o cheltuială nedeductibilă, considerând că înregistrarea corectă ar fi fost cu titlu de cheltuială salarială, ci, mai mult, deși ajutoarele acordate salariaților urmau să fie plătite eșalonat până în luna mai 2005, au impus totuși obligația de a trata aceste sume ca și cheltuieli salariate și de a le înregistra în conturile corespunzătoare de cheltuieli deductibile în anul 2004 (anul acordării drepturilor), iar nu eșalonat, pe măsura plății acestora. Având în vedere caracterul executoriu al oricărui act administrativ fiscal, societatea a fost nevoită să modifice înregistrările contabile aferente anului 2004, înregistrând toate sumele acordate salariaților (inclusiv cele care au fost plătite abia în anul 2005) ca o cheltuială deductibilă aferentă anului 2004. În concluzie, înregistrarea cheltuielilor aferente SPV ca fiind deductibile în evidențele contabile ale anului 2004 reprezintă rezultatul direct al instrucțiunilor nelegale și obligatorii date de inspectorii fiscali, iar nu opțiunea societății.

În al doilea rând, deși atât inspectorii fiscali, cât și organul de soluționare constată caracterul nelegal al dispozițiilor anterioare ale organelor de control în cadrul inspecției din 2005, totuși DGSC a validat constatările inspectorilor care au apreciat că sumele acordate în anul 2004, dar plătite în anul 2005 ar fi trebuit înregistrate ca și cheltuieli aferente anului 2005, și au calculat, în consecință, un impozit pe profit suplimentar de 1.834.956 lei, precum și accesorii în cuantum de 1.060.268 lei, pe considerentul că obiectul raportului de inspecție fiscală din anul 2005 nu era impozitul pe profit, ci impozitul pe salarii și contribuțiile aferente. Or, având în vedere că perioada verificată în cadrul inspecției fiscale a fost 15.11._04, oricare ar fi fost obiectul inspecției fiscale din anul 2005, este evident că în cadrul acesteia organele fiscale au trasat în sarcina societății o obligație expresă de înregistrare a cheltuielilor aferente SPV în anul 2004, care făcea obiectul controlului, obligație ce a fost îndeplinită de societate, care a și achitat valoarea contribuțiilor.

În aceste condiții, din moment ce la baza înregistrării contabile eronate constatate de ANAF a stat o măsură cu caracter obligatoriu dispusă de organele fiscale cu prilejul primei inspecții fiscale, sancționarea ulterioară a societății pentru faptul că a adus la îndeplinire această măsură constituie o grava încălcare a principiului bunei credințe în relația dintre contribuabil și organul fiscal, astfel cum este reglementat de art. 12 din Codul de procedură fiscală, a principiului legalității și a principiului protecției încrederii legitime, astfel cum acesta este dezvoltat în jurisprudența CJUE. În lipsa oricărei opțiuni voluntare a societății de a înregistra cheltuielile aferente SPV în anul 2004, impunerea la plata accesoriilor aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar nu poate avea la bază invocarea propriei culpe a autorităților fiscale, care au decis, într-o primă fază, să oblige societatea să înregistreze cheltuielile aferente SPV în evidențele contabile ale anului 2004, pentru ca ulterior să constate nelegalitatea acestei măsuri și să impună societatea la plata unui debit principal și a unor accesorii aferente.

Nelegalitatea asimilării ajutoarelor acordate foștilor salariați în cadrul SPV 2004-2005 unor venituri de natură salarială și nelegalitatea impunerii societății la plata impozitului pe veniturile din salarii și a contribuțiilor sociale aferente:

Problematica naturii juridice a ajutoarelor acordate de societate în cadrul programului SPV desfășurat de Arcelor în perioada 2004-2010 a făcut obiectul analizei Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru SPV desfășurat în perioada 01.01._04, precum și analizei ANAF-DGSC, pentru SPV desfășurat în perioada 01.07.2006 2010, acestea stabilind irevocabil că sumele acordate foștilor salariați în cadrul SPV nu pot fi asimilate veniturilor salariale și că societatea nu datorează impozit pe veniturile din salarii și nici contribuțiile aferente.

În cazul dedus judecății, dat fiind că situația de fapt a rămas identică (programul SPV desfășurat în 2004-2005 este similar celui desfășurat în 2004 și 2006-2010) și dreptul aplicabil nu a fost modificat (prevederile legale care reglementează fondul impozitului pe venituri din salarii și al contribuțiilor sociale), sunt deplin valabile constatările Înaltei Curți cu privire la nelegalitatea asimilării ajutoarelor acordate foștilor salariați în cadrul SPV 2004 unor venituri de natură salarială și la includerea acestora în categoria „venituri din alte surse".

Astfel, programul SPV desfășurat de către societate a rămas neschimbat pe toată perioada 2004-2010. Având în vedere condițiile de eligibilitate pentru a beneficia de această schemă, se pot trage două concluzii: ajutoarele primite de foștii angajați care au decis să părăsească în mod voluntar compania au fost acordate de societate după încetarea contractului individual de muncă, iar nu în baza acestuia; ajutoarele nu au fost plătite integral la o anumită dată, ci urmau a fi plătite conform unui grafic strict determinat, fiind eșalonate pe o perioadă de 6, 9 sau 12 luni sau pe o perioadă de 6, 9, 12, 15, 18 sau 24 luni, conform SPV, după caz. D. urmare, situația de fapt supusă analizei inițial de către Curtea de Apel București, iar ulterior, în 2013, de către ANAF-DGSC este aceeași cu situația de fapt supusă analizei în prezenta speță.

De asemenea, în perioada 2004-2005, nu au existat modificări de substanță a prevederilor legale care reglementează regimul juridic al veniturilor salariale și al contribuțiilor sociale. Deși textele legale au fost renumerotate în cuprinsul Codului fiscal și al Normelor metodologe (art. 83 și art. 51 devenind art. 78 și art. 55, iar pct. 84 devenind pct. 67), conținutul acestora a rămas identic, astfel încât, în mod similar SPV 2004, și în situația ajutoarelor achitate beneficiarilor în cadrul SPV 2004-2005, pentru ca o sumă acordată să fie asimilată veniturilor din salarii, este definitoriu să existe un contract individual de muncă în vigoare încheiat cu plătitorul veniturilor la momentul primirii acestora și angajatul să desfășoare o activitate în temeiul contractului individual de muncă, iar nu să fie acordate „urmare a unei relații contractuale", cum în mod greșit apreciază organul de soluționare.

În speță, sumele acordate în cadrul programului SPV 2004-2005 foștilor angajați nu pot fi asimilate unor salarii întrucât au fost acordate după încetarea contractului de muncă și au natura unor ajutoare sociale acordate foștilor salariați din fondurile proprii ale societății.

Împrejurarea că la momentul întocmirii schemelor SPV 2004-2005, contractele individuale de muncă erau în vigoare - la care face referire organul de soluționare în susținerea asimilării ajutoarelor unor venituri de natură salarială - nu are nici o relevanță asupra naturii juridice a plăților efectuate, întrucât acestea din urmă erau realizate după încetarea de comun acord a contractului individual de muncă, când beneficiarii ajutoarelor nu mai erau salariați.

Or, în aceste condiții, sumele respective nu au natura juridică a veniturilor salariale. Atâta vreme cât, la momentul acordării lor, nu existau raporturi de muncă, plățile fiind făcute după încetarea contractului, nu sunt incidente în cazul ajutoarelor acordate în cazul SPV 2004-2005 nici prevederile pct. 84 lit. o ultima liniuță din Normele metodologice (sunt venituri din salarii [...]: o) alte drepturi sau avantaje de natură salarială sau asimilate salariilor), întrucât sumele acordate de societate nu reprezintă avantaje salariale acordate angajaților, ci reprezintă ajutoare acordate foștilor salariați, în afara oricăror raporturi de muncă, pentru o perioadă limitată de timp.

Ajutoarele primite de foștii salariați în cadrul SPV 2004-2005, asemenea celor acordate în cadrul SPV 2004, se încadrează în categoria „venituri din alte surse", aspect conformat și de către Înalta Curte, și sunt impuse prin reținere la sursă în cotă de 16%, conform art. 79 din Codul fiscal. În mod identic fostului art. 83 din Codul fiscal, textul art. 78 se referă la veniturile primite de foști salariați ai societății, fiind deci relevantă calitatea de foști salariași a persoanelor beneficiare la momentul primirii veniturilor respective. Cum sumele au fost plătite în baza „înțelegerii părților", după încetarea contractului individual de muncă, este evidentă aplicabilitatea art. 78 din Codul fiscal și în privința acelor sume.

În aceste condiții, în mod nelegal societatea a fost impusă la plata sumei de 611.784 lei reprezentând impozit pe veniturile din salarii și, drept urmare.

Caracterul nedatorat al contribuțiilor sociale stabilite de organul fiscal:

Criteriul principal utilizat de legislația română pentru a stabili dacă acordarea unor sume de către o societate atrage datorarea contribuțiilor sociale este includerea sau neincluderea acestor sume în fondul de salarii al respectivei societăți.

Având în vedere faptul că plata sumelor nu s-a efectuat din fondul de salarii, ci din fonduri proprii, pentru că în momentul acordării lor nu mai exista un contract individual de muncă în vigoare, pentru sumele acordate în cadrul programului SPV societatea nu datora contribuțiile sociale, astfel cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 19/2000 (în cazul contribuției de asigurări sociale), Legii nr. 346/2002 (în cazul contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale), OUG nr. 150/2002 (în cazul contribuției pentru asigurările sociale de sănătate), Legii nr. 76/2002 (în cazul contribuției de asigurare pentru șomaj).

Principiul potrivit căruia contribuțiile sociale obligatorii sunt datorate de către angajator pentru sumele plătite din fondul de salarii s-a menținut și în perioada 2004-2005. Întrucât și în această perioadă ajutoarele sociale nu sunt venituri asimilate salariilor și nu trebuiau incluse în fondul de salarii, societatea nu datora contribuții sociale pentru aceste sume plătite cu titlu de ajutoare sociale. Referitor la contribuția individuală de asigurări sociale, din moment ce plățile nu au fost realizate în temeiul unui contract individual de muncă, societatea nu trebuia să o rețină și să o vireze.

În privința contribuției individuale de asigurări sociale de sănătate, având în vedere că sumele acordate nu sunt venituri asimilate salariului, ci venituri obținute din alte surse, se datorează contribuția individuală de asigurări sociale de sănătate, în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 150/2002, însă obligația reținerii sumei respective nu revine societății, deoarece persoanele respective nu mai aveau calitatea de angajat.

În ceea ce privește accesoriile aferente contribuțiilor impuse la plată societății pentru fiecare categorie de obligații fiscale principale, reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

În drept, reclamanta a invocat art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală, art. 55 și urm. din Codul fiscal, pct. 67 și urm. din Normele metodologice, art. 5 și urm. din Legea nr. 19/2000, art. 5 și art. 101 din Legea nr. 346/2002, art. 258 din Legea nr. 95/2006, art. 26 din Legea nr. 76/2002, art. 4 din OUG nr. 158/2005, art. 7 din Legea nr. 200/2006.

În dovedire, reclamanta a depus la dosar înscrisuri (filele 42-256).

Acțiunea a fost timbrată cu 100 lei taxă judiciară de timbru (fila 5).

1. Întâmpinarea.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 03.03.2014 (filele 261-267), pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1. Cu privire la accesoriile aferente impozitului pe profit, pârâta a arătat următoarele:

Pentru perioada ianuarie-mai 2005, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea nu a înregistrat pe cheltuieli deductibile fiscal cheltuielile cu plățile aferente schemei de plecări voluntare, în cuantum de 4.037.607 lei. Prin repunerea cheltuielilor la perioada la care se referă, a rezultat un impozit pe profit achitat în plus de 646.017 lei, organele de inspecție fiscală stabilind, pentru perioada respectivă, un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 1.188.939 lei, aferent căruia au fost calculate accesorii fiscale.

Nu poate fi reținută apărarea reclamantei referitoare la dispozițiile organului de inspecție fiscală de a trata sumele acordate foștilor salariați ca o cheltuială deductibilă aferentă anului 2004, deoarece obiectul inspecției respective nu a fost verificarea impozitului pe profit, nu s-a efectuat o inspecție generală, ci una parțială, ce a vizat impozitul pe veniturile din salarii și contribuțiile sociale.

Având în vedere recunoașterea ca datorată a sumei de 1.188.939 lei reprezentând impozit pe profit, conform principiului accesoriul urmează principalul, reclamanta datorează accesoriile aferente, astfel că în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată contestația.

2. Cu privire la veniturile din salarii în sumă de 611.784 lei, pârâta a arătat că nu pot fi primite susținerile reclamantei, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 56 alin. 2 lit. j) din Codul fiscal, sunt asimilate salariilor „orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate acestora". Încadrarea de către organele de inspecție fiscală a salariilor compensatorii în venituri de natură salarială asimilate salariilor a avut în vedere existența contractului de muncă la momentul întocmirii "schemei de plecări voluntare", precum și faptul că acordarea sumelor stabilite prin această schemă a fost condiționată de calitatea de angajat la acel moment a persoanelor disponibilizate.

Nu poate fi primită afirmația reclamantei, în sensul că sumele respective ar fi ajutoare primite de foștii angajați, deoarece schema de plecări voluntare reprezintă un acord de voință al părților, respectiv al societății și al angajatului, sumele fiind primite în schimbul acordului de a înceta raporturile de muncă cu reclamanta.

Mai mult, din analiza cheltuielilor înregistrate de reclamantă, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea, începând cu luna noiembrie 2004, a înregistrat pe cheltuiala deductibilă fiscal, prin utilizarea conturilor din grupa "64-cheltuieli cu personalul", toate cheltuielile aferente salariilor cu plecările voluntare.

3. Cu privire la contribuția de asigurări sociale în valoare de 869.380 lei, accesorii aferente în sumă de 13.338 lei, contribuția individuală de asigurări sociale în sumă de 375.413 lei și accesoriile aferente în sumă de 299.752 lei, pârâta a arătat că nu pot fi primite susținerile reclamantei, pentru următoarele motive:

Încetarea raporturilor de muncă s-a efectuat din inițiativa salariaților, cu acordul conducerii societății, astfel că plecările voluntare din mai 2004 nu se încadrează în prevederile art. 26 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 19/2000, deoarece nu au fost plătite ca urmare a unor dispoziții legale, în speță încetarea raporturilor de muncă rezultând din voința părților.

Or, legiuitorul a înțeles să excepteze de la cuprinderea în baza de calcul a contribuțiilor de asigurări sociale sumele de bani plătite în cazul încetării raporturilor de muncă, în situația unor disponibilizări efectuate în baza unor acte normative speciale.

4. Referitor la contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale în sumă de 84.520 lei și accesorii aferente în sumă totală de 43.787 lei, pârâta a arătat că nu pot fi primite susținerile reclamantei, pentru următoarele motive:

Din interpretarea prevederilor art. 101 din Legea nr. 346/2002 reiese că legiuitorul a înțeles să excepteze de la cuprinderea în baza de calcul a contribuției de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale sumele de bani plătite în cazul încetării raporturilor de muncă în cazul unor disponibilizări efectuate în baza unor acte normative speciale în materia disponibilizării colective. Or, la momentul întocmirii programului SPV și generării obligațiilor de plată aferente, contractele individuale de muncă ale salariaților erau în vigoare, iar acordarea salariilor compensatorii era condiționată de renunțarea voluntară a salariaților, aprobată de conducerea societății.

5. Referitor la contribuția de asigurări sociale de sănătate în sumă de 276.619 lei datorată de angajator și accesorii aferente în sumă de 76.998 lei, precum și la contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de angajați în sumă de 256.862 lei, pârâta a arătat că nu pot fi primite susținerile reclamantei, pentru următoarele motive:

Având în vedere dispozițiile art. 52 din OUG nr. 150/2002, rezultă că în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată contestația pentru sumele reprezentând contribuția de asigurări de sănătate datorată de angajator, respectiv de angajați, mai ales că sumele achitate reprezintă venituri de natură salarială, iar nu un ajutor social acordat salariaților.

6. Referitor la contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator în sumă de 118.551 lei, majorările de întârziere în sumă de 1.406 lei și penalitățile de întârziere aferente în sumă de 413 lei, pârâta a arătat că nu pot fi primite susținerile reclamantei, întrucât sumele acordate în baza programului SPV sunt venituri de natură salarială, astfel că reclamanta avea obligația de a constitui și vira contribuția datorată bugetului asigurărilor pentru șomaj.

Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, pârâta a solicitat, în principal, respingerea lui ca neîntemeiat, susținând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 din Codul de procedură civilă, iar, în subsidiar, aplicarea prevederilor art. 451 alin. 2, în sensul diminuării onorariului de avocat, prin raportare la complexitatea cauzei și la activitatea depusă în cauză.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 din Codul de procedură civilă.

În dovedire, pârâta a depus la dosar înscrisuri (filele 268-435).

1. Răspunsul la întâmpinare.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar în data de 28.03.2014 (filele 438-443), reclamanta a învederat următoarele aspecte suplimentare celor arătate prin acțiune:

Deși societatea a invocat pe larg în cadrul acțiunii introductive interpretarea irevocabilă dată de ÎCCJ naturii juridice a ajutoarelor acordate în cadrul SPV și chiar interpretarea proprie a ANAF, potrivit cărora sumele respective nu pot fi asimilate veniturilor salariale, astfel că societatea nu datorează impozit pe veniturile din salarii și nici contribuțiile aferente, totuși, în cuprinsul întâmpinării, ANAF ignoră în totalitate până și propria interpretare asupra naturii juridice a acestor ajutoare, ca să numai vorbim de hotărârea irevocabilă a ÎCCJ, înțelegând să invoce aceleași argumente invalide.

De altfel, este de înțeles poziția inițială a ANAF-DGSC din cadrul deciziei de soluționare emisă în 2008 (prin care considera ajutoarele acordate ca fiind venituri de natură salarială), deci anterior pronunțării de către ÎCCJ a deciziei din 2009, prin care a tranșat irevocabil că aceste ajutoare nu au natura juridică a unor venituri salariale, însă este de neînțeles poziția actuală a ANAF, care, prin întâmpinare, invocă niște argumente în susținerea pretinsei naturi juridice de venturi salariale a ajutoarelor din cadrul SPV 2004-2005 care au fost infirmate de însăși autoritatea fiscală. Această schimbare de optică a ANAF în privința naturii juridice a ajutoarelor este total nejustificată.

În drept, reclamanta a invocat art. 201 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

1. Soluția instanței.

Examinând înscrisurile depuse la dosar prin prisma dispozițiilor legale incidente și a susținerilor părților, Curtea constată că prezenta acțiune este întemeiată, urmând a o admite, a anula în parte atât decizia nr. 109/07.04.2008 de soluționare a contestației, cât și decizia de impunere nr. 208/12.09.2007, respectiv în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a obligației de plată a sumei totale de 4.089.091 lei, din care 1.060.268 lei accesorii aferente impozitului pe profit, 611.784 lei impozit pe veniturile de salarii și 2.417.039 lei contribuții sociale și accesorii aferente acestora, pentru următoarele considerente de fapt și de drept:

a)prezentarea situației de fapt.

În perioada 10.08._07, societatea reclamantă a făcut obiectul unei inspecții fiscale, finalizate prin emiterea raportului de inspecție fiscală nr._/12.09.2007 (filele 90-135), în cuprinsul căruia inspectorii din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au constatat următoarele obligații principale și accesorii de plată:

• impozit pe veniturile din salarii: s-a recalculat impozitul pentru sumele acordate salariaților disponibilizați în luna mai 2004 și plătite eșalonat în perioada decembrie 2004-mai 2005; urmare recalculării pentru fiecare lună în care s-a efectuat plata, a rezultat un impozit pe veniturile din salarii suplimentar în sumă de 611.784 lei, achitat integral cu OP nr._/09.12.2004, astfel că nu s-au calculat accesorii;
• contribuția de asigurări sociale datorată de angajator: urmare recalculării, s-a stabilit un debit suplimentar în sumă de 869.380 lei, pentru care s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 10.312 lei și penalități de întârziere în sumă de 3.026 lei;
• contribuția individuală de asigurări sociale: urmare recalculării, s-a stabilit un debit suplimentar în sumă de 375.413 lei, pentru care s-au calculat majorări în sumă de 280.871 lei și penalități de întârziere în sumă de 18.881 lei.
• contribuția la fondul pentru accidente de muncă și boli profesionale: urmare recalculării, s-a stabilit un debit suplimentar în sumă de 84.520 lei, aferent căruia au fost calculate majorări în sumă de 40.942 lei și penalități în sumă de 2.485 lei;
• contribuția angajatorului la bugetul asigurărilor pentru șomaj: urmare recalculării, s-a stabilit un debit suplimentar în sumă de 118.551 lei, pentru care s-au calculat majorări în sumă de 1.406 lei și penalități de întârziere în sumă de 413 lei;
• contribuția angajatorului la fondul unic de asigurări sociale de sănătate: urmare recalculării, s-a stabilit un debit suplimentar în sumă de 276.619 lei, aferent căruia s-au calculat majorări în sumă de 59.795 lei și penalități în sumă de 17.203 lei;
• contribuția asiguraților la fondul unic de asigurări sociale de sănătate: urmare recalculării, s-a stabilit un debit suplimentar în sumă de 256.862 lei, care a fost achitat integral cu OP nr._/09.12.2004;
• impozit pe profit: în anul 2004, pentru perioada mai-decembrie, cheltuiala deductibilă aferentă schemei de plecări voluntare a fost în cuantum de 32.070.338 lei; față de cheltuiala deductibilă înregistrată de societate, în sumă de 39.410.161 lei, organele de inspecție fiscală au constatat o cheltuială nedeductibilă în sumă de 7.339.822 lei, fiind aferentă anului 2005, corespunzător căreia au calculat un impozit pe profit suplimentar în sumă de 1.834.956 lei, pentru care au fost calculate accesorii în sumă de 126.612 lei. Pentru semestrul I/2005, prin repunerea cheltuielilor la perioada la care se referă, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea a virat în plus un impozit pe profit în sumă de 646.017 lei, rezultând ca datorat un impozit în sumă de 1.188.939 lei, pentru care au fost calculate majorări de întârziere în sumă totală de 976.555 lei și penalități de întârziere în sumă de 83.713 lei.

La stabilirea acestor obligații suplimentare de plată, organele de inspecție fiscală au avut în vedere împrejurea că, în luna mai 2004, au avut loc un număr de 975 de plecări voluntare ale salariaților ., în baza unei scheme de plecări voluntare, care prevedea depunerea unei cereri tip, sub rezerva aprobării de către conducerea societății, urmând ca salariaților disponibilizați să li se acorde un anumit număr de salarii individuale, în funcție de vechimea realizată în cadrul societății. Acordarea sumelor respective a fost condiționată de renunțarea voluntară la calitatea de angajat.

Organele de inspecție fiscală au încadrat aceste plăți compensatorii, ce au fost acordate salariaților disponibilizați în luna mai 2004 și plătite eșalonat în perioada decembrie 2004-mai 2005, în categoria veniturilor de natură salarială, conform art. 56 alin. 2 lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 84 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 44/2004, procedând la recalcularea impozitului pe veniturile din salarii.

De asemenea, organele de inspecție fiscală au stabilit că, aferent sumelor plătite salariaților disponibilizați voluntar, întrucât acestea reprezintă venituri de natură salarială, societatea avea obligația să calculeze și să vireze contribuția de asigurări sociale, contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, contribuția de asigurări sociale de sănătate, contribuția de asigurări pentru șomaj, în condițiile în care salariații nu au fost disponibilizați în baza unor acte normative speciale, ci ca urmare a acordului de voință dintre angajat și angajator; dobânzile aferente și penalitățile de întârziere sunt accesorii în raport cu debitul principal, devenind aplicabil principiul "accesorium sequitur principale".

În ceea ce privește impozitul pe profit, organele de inspecție fiscală au constatat că, prin nota contabilă din 30.11.2004, societatea a înregistrat pe cheltuieli deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit toate sumele acordate salariaților disponibilizați voluntar. Față de cheltuiala deductibilă înregistrată de societate în anul 2004 pentru schema de plecări voluntare, în cuantum de 39.410.161 lei, organele de inspecție fiscala au determinat ca și cheltuieli deductibile fiscal aferente perioadei mai-decembrie 2004 suma de 32.070.338 lei, diferența de 7.339.822 lei reprezentând o cheltuială nedeductibilă în anul 2004, întrucât este aferentă anului 2005. Pentru suma reprezentând cheltuială nedeductibilă din punct de vedere fiscal aferentă anului 2004 s-a stabilit un impozit pe profit suplimentar în sumă de 1.834.956 lei. Pentru perioada ianuarie-mai 2005, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea nu a înregistrat pe cheltuieli deductibile fiscal cheltuielile cu plățile aferente schemei de plecări voluntare în cuantum de 4.037.607 lei. Prin repunerea cheltuielilor la perioada la care se referă a rezultat un impozit pe profit achitat în plus de către societate în sumă de 646.017 lei, organele de inspecție fiscală stabilind, pentru perioada decembrie 2004-mai 2005, un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 1.188.939 lei, aferent căruia au fost calculate accesorii în sumă totală de 1.060.268 lei. Organele de inspecție fiscală au avut în vedere plata impozitului pe profit efectuată în data de 30.11.2004, conform notei contabile DF 6310, astfel încât diferența de impozit pe profit stabilită pentru anul 2005 în sumă de 646.017 lei a fost influențată cu impozitul pe profit virat în plus pentru trim. I și II/2005, accesoriile fiind calculate în funcție de sumele de plată.

În baza acestui raport de inspecție fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis decizia de impunere nr. 208/12.09.2007 (filele 80-89), prin care a impus societății obligația de plată a sumei totale de 5.278.030 lei, reprezentând: 611.784 lei impozit pe veniturile din salarii; 869.380 lei contribuție asigurări sociale datorată de angajator, 10.312 lei majorări de întârziere aferente și 3.026 lei penalități de întârziere; 375.413 lei contribuție asigurări sociale datorată de angajați, 280.871 lei majorări de întârziere aferente și 18.881 lei penalități de întârziere; 84.520 lei contribuție la fondul pentru accidente de muncă și boli profesionale, 40.942 lei majorări de întârziere aferente și 2.845 lei penalități de întârziere; 118.551 lei contribuția angajatorului la bugetul asigurărilor pentru șomaj, 1.406 lei majorări de întârziere aferente și 413 lei penalități de întârziere; 276.619 lei contribuția angajatorului la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, 59.795 lei majorări de întârziere aferente și 17.203 lei penalități de întârziere; 256.862 lei contribuția angajaților la fondul unic de asigurări sociale de sănătate; 1.188.939 lei impozit pe profit, 976.555 lei majorări de întârziere aferente și 83.713 lei penalități de întârziere.

Împotriva acestor acte administrativ fiscale, conform art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală, reclamanta a formulat contestație fiscală (filele 64-78), ce a fost înregistrată la A.N.A.F. sub nr._/06.03.2008.

Contestația fiscală a fost respinsă ca neîntemeiată de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., prin decizia nr. 109/07.04.2008 (filele 47-62), organul de soluționare a contestației reținând în esență următoarele:

• sumele plătite de societate salariaților care au plecat voluntar reprezintă venituri de natură salarială, în condițiile în care aceste plăți au avut ca bază existența unui contract de muncă și au fost efectuate ca urmare a unui acord de voință între angajat și angajator, motiv pentru care în mod legal s-a impus societății obligația de plată a impozitului suplimentar pe veniturile din salarii; nu poate fi primită afirmația contestatoarei că veniturile obținute de persoanele care au părăsit în mod voluntar societatea trebuie considerate venituri din alte surse, întrucât la momentul întocmirii schemei de plecări voluntare și a generării obligațiilor de plată aferente, contractele individuale de muncă ale acestor salariați erau în vigoare, iar acordarea sumelor a fost condiționată de renunțarea voluntară la calitatea de angajat, aprobată de conducerea companiei; nu poate fi primită afirmația contestatoarei, în sensul că sumele acordate ar fi ajutoare primite de foștii angajați, întrucât schema de plecări voluntare reprezintă un acord de voința al părților, respectiv al societății și al angajatului, sumele fiind primite în schimbul acordului de a înceta raporturile de muncă; nu poate fi primită susținerea contestatoarei în sensul că tratarea acestor cheltuieli ca nedeductibile fiscal este consecința directă a faptului că ele nu au natură salarială, întrucât din analiza cheltuielilor înregistrate, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea, începând cu luna noiembrie 2004, a înregistrat pe cheltuiala deductibilă fiscal, prin utilizarea conturilor din grupa "64-cheltuieli cu personalul", toate cheltuielile aferente salariilor cu plecările voluntare;
• aferent sumelor plătite salariaților disponibilizați voluntar, întrucât acestea reprezintă venituri de natură salarială, societatea avea obligația să calculeze și să vireze contribuția de asigurări sociale, contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, contribuția de asigurări sociale de sănătate, contribuția de asigurări pentru șomaj, în condițiile în care salariații nu au fost disponibilizați în baza unor acte normative speciale, ci ca urmare a acordului de voință dintre angajat și angajator; dobânzile aferente și penalitățile de întârziere sunt accesorii în raport cu debitul principal, devenind aplicabil principiul "accesorium sequitur principale";
• în anul 2004, societatea nu avea dreptul să deducă la calculul impozitului pe profit contravaloarea drepturilor salariale pentru perioada mai 2004-mai 2005, în condițiile în care plățile s-au derulat pe parcursul a două exerciții financiare; societatea avea obligația să înregistreze cheltuiala cu salariile compensatorii acordate foștilor salariați la data efectuării plăților; deoarece societatea a înregistrat în luna noiembrie 2004 toate cheltuielile aferente salariilor cu plecările voluntare pentru perioada mai 2004-mai 2005, ca o cheltuială salarială deductibilă la calculul impozitului pe profit, în mod legal organele de inspecție fiscală au repus cheltuielile la perioada la care se referă, stabilind un impozit pe profit suplimentar în sumă de 1.188.939 lei; nu poate fi reținut argumentul societății referitor la dispozițiile organului de inspecție fiscală, urmare inspecției desfășurate în perioada 15.11._05, de a trata sumele acordate foștilor salariați cu titlu de ajutor ca o cheltuială deductibilă aferentă anului 2004, deoarece obiectul inspecției respective nu a fost verificarea impozitului pe profit, nu s-a efectuat o inspecție generală, ci una parțială, vizând impozitul pe veniturile din salarii și contribuțiile sociale iar organele de inspecție fiscală au încadrat sumele acordate de societate în cadrul programului "schemă de plecări voluntare" ca venituri de natură salarială, ceea ce implica dreptul de deducere la calculul impozitului pe profit, dar nu s-au pronunțat asupra cărei perioade îi aparțin cheltuielile, întrucât impozitul pe profit nu a făcut obiectul inspecției fiscale. dobânzile aferente și penalitățile de întârziere sunt accesorii în raport cu debitul principal, devenind aplicabil principiul "accesorium sequitur principale".

Întrucât decizia de soluționare a contestației a fost comunicată, în condițiile legii, abia la data de 06.08.2013 (fila 249), în temeiul art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, reclamanta a introdus prezenta acțiune în contencios administrativ fiscal la 04.02.2014, cu respectarea termenului legal de 6 luni de la comunicare, solicitând anularea în parte atât a deciziei nr. 109/07.04.2008 de soluționare a contestației, cât și a deciziei de impunere nr. 208/12.09.2007, respectiv în ceea ce privește stabilirea în sarcina sa a obligației de plată a sumei totale de 4.089.091 lei, din care 1.060.268 lei accesorii aferente impozitului pe profit, 611.784 lei impozit pe veniturile de salarii și 2.417.039 lei contribuții sociale și accesorii aferente acestora (reclamanta nu a contestat în instanță impozitul pe profit în valoare de 1.188.939 lei, pentru argumentele prezentate în cuprinsul acțiunii introductive și al răspunsului la întâmpinare).

Deși actele administrativ fiscale prezentate anterior și contestate în prezenta cauză privesc aspecte din situația fiscală a societății aferentă perioadei mai 2004-mai 2005, Curtea constată că se impune prezentarea unor împrejurări de fapt legate de situația fiscală a societății aferentă perioadelor 2001-2004, respectiv 2006-2010, întrucât fiecare dintre acestea a făcut obiectul unei inspecții fiscale separate, finalizate prin emiterea unor decizii de impunere ce au fost anulate de instanțele de judecată ori de organul de soluționare (DGSC).

Astfel, în ceea ce privește perioada 2001-2004, Curtea constată că, între 15.11.2004 și 27.01.2005, la sediul societății s-a desfășurat o inspecție fiscală, ce a vizat perioada 15.11._04, finalizată prin raportul de inspecție fiscală nr. 733/27.01.2005 (filele 147-184) și mai multe decizii de impunere, prin care organele de inspecție fiscală au asimilat sumele plătite foștilor salariați în cadrul SPV unor venituri de natură salarială și au stabilit o . obligații fiscale suplimentare (impozit pe veniturile din salarii și contribuții sociale).

În urma contestației fiscale prealabile, acestea au fost desființate de către organul de soluționare, astfel încât, în perioada 06.09._05, organele de inspecție fiscală au procedat la o reverificare pentru aceleași obligații bugetare anterior inspectate, finalizată prin emiterea raportului de inspecție fiscală nr._/28.03.2007 și a deciziei de impunere nr. 70/28.03.2007 (filele 186-191), prin care au constatat din nou că sumele de bani plătite de către societate foștilor salariați în cadrul SPV reprezintă venituri de natură salarială și, ca atare, au stabilit o . obligații fiscale suplimentare.

Prin sentința civilă a Curții de Apel București nr. 2672/14.10.2008 (filele 198-207), a fost admisă acțiunea și au fost anulate decizia nr. 277/27.09.2007 de soluționare a contestației, decizia de impunere nr. 70/28.03.2007 și raportul de inspecție fiscală nr._/28.03.2007 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul A.N.A.F., pentru următoarele considerente:

"Sumele contestate în cauză au fost acordate de reclamantă în baza înscrisului intitulat schemă de plecări voluntare, în conformitate cu care s-a stabilit încetarea contractului individual de muncă prin acordul părților, potrivit art. 55 lit. b) din Codul muncii, al angajaților . SA care își exprimă voința în acest sens, urmând ca aceștia să primească, după încetarea contractului individual de muncă, sume de bani cu titlu de ajutoare sociale. Din cuprinsul acestui înscris reiese cu evidență natura sumelor datorate foștilor salariați ai reclamantei, aceea de ajutoare sociale, în condițiile în care societatea nu a procedat la concedieri colective, contractele individuale de muncă încetând prin acordul părților. Totodată, nu poate fi reținută natura salarială a acestor sume, în condițiile în care urmau să fie acordate după încetarea raporturilor contractuale, deci nu în considerarea activității prestate de angajați în beneficiul angajatorului.

Dispozițiile pct. 109 din HG nr. 44/2004, invocate de organele fiscale ca temei al impozitării acestor drepturi pe care le-au apreciat ca fiind de natură salarială și acordate de angajator ulterior încetării raporturilor de muncă, nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, în condițiile în care obligațiile de plată a acestor sume se nășteau după încetarea raporturilor de muncă, nu în baza contractelor individuale de muncă, ci în temeiul programului intitulat schemă de plecări voluntare. Această concluzie este reținută de altfel și în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr._/28.03.2007, în care se arată că din punct de vedere fiscal cheltuielile înregistrate de reclamantă aferente SPV-mai 2004 au fost considerate nedeductibile, întrucât nu erau aferente veniturilor înregistrate de societate, salariații având raporturile de muncă încheiate la data acordării plăților. A considera că la stabilirea deductibilității sumelor acestea nu prezentau cheltuieli derivate din raporturile de muncă, dar că au natura veniturilor salariale la stabilirea și calcularea impozitului pe salarii, prezintă în mod evident un raționament care încalcă principiile fiscale.

În raport de natura sumelor acordate de reclamantă în baza SPV și ținând cont că organele fiscale nu au apreciat aceste sume ca fiind aferente veniturilor realizate societate, cu consecința nedeductibilității fiscale, față de data și modalitatea de achitare a acestor sume (după încetarea contractelor individuale de muncă și eșalonat), Curtea apreciază că reclamantei îi revenea obligația de a reține impozit în cota prevăzută de dispoziții legale referitoare la impozitul prevăzut pentru veniturile obținute din alte surse de foștii salariați.

Având în vedere considerentele anterioare și calificarea sumelor achitate de reclamantă ca fiind ajutoare sociale, față de dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, și art. 101 alin. 1 din Legea nr. 346/2002, care prevăd că baza de calcul la care o persoană juridică datorează contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale este reprezentată de fondul total de salarii brute lunare realizate, și față de dispozițiile OUG nr. 50/2002, potrivit cărora obligația plății contribuției de 7% se raportează la fondul de salarii realizat, instanța apreciază că reclamanta nu datorează contribuțiamenționată. Susținerea pârâtei potrivit cărora sumele plătite cu titlu de plăți compensatorii nu au fost acordate în baza unor dispoziții legale în materia disponibilizării colective, nefiind astfel incidență excepția de la plata acestor contribuții, prevăzută de art. 101 alin. 4 lit. b) din Legea 346/2002 nu poate fi primită, în considerarea naturii sumelor menționate și ținând cont că acestea nu au fost achitate din fondul de salarii.

În privința obligațiilor reținute în sarcina reclamantei cu titlu de contribuție individuală de asigurări sociale, Curtea reține dispozițiile art. 23 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, potrivit cărora baza de calcul a contribuțiilor individuale de asigurări sociale în cazul asiguraților o constituie salariile individuale brute. Or, reclamanta nu a plătit persoanelor fizice în temeiul SPV salarii, concluzie susținută de altfel și de adresa nr. 8989/21.XI.2005 a MMSF, potrivit căreia pentru sumele plătite cu ocazia încetării raporturilor de muncă, altele decât acele acordate conform legii pentru perioada de preaviz, nu se datorează contribuții de asigurări sociale.

În privința contribuției individuale de asigurări sociale de sănătate, sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. 2 lit. a, e din OUG nr. 150/2002, astfel încât, considerând sumele acordate de societate ca venituri obținute alte surse, Curtea retine că aceasta este nedatorată.

Potrivit art. 27 din Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă (în forme în vigoare la data optării SPV), angajatorii au obligația de a reține și de a vira lunar contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj în cotă de 1% aplicată asupra salariului de bază lunar brut. În condițiile în care contractele de muncă încetează, reclamanta nu se putea raporta la aplicarea acestei cote asupra unor sume de bani care nu erau izvorâte din aceste contracte, obligația impusă de pârâtă fiind așadar nelegală.

Reținând că obligațiile principale stabilite de pârâtă nu au fost legal stabilite, în considerarea caracterului sumelor asupra cărora au fost aplicate impozite și contribuții sociale, Curtea urmează ca, față de caracterul accesoriu al dobânzilor, penalităților și majorărilor de întârziere, să exonereze reclamanta și de la plata acestora din urmă".

Această soluție a Curții de Apel București a rămas irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2584/14.05.2009 (filele 208-213), prin care a fost respins recursul formulat A.N.A.F., pentru următoarele considerente:

"Fără posibilitate de tăgadă, aceste sume acordate în temeiul SPV nu au natura juridică a veniturilor salariale, atâta vreme cât, la momentul acordării lor, între beneficiarii plății și intimată nu existau raporturi de muncă, plățile fiind făcute după încetarea contractului de muncă. Programul SPV nu se poate asimila concedierilor colective de care vorbește art. 84 din Normele Metodologice ale Codului fiscal, întrucât în speță contractul colectiv de muncă a încetat prin acordul părților. Dispozițiile art. 56 din Codul fiscal nu sunt aplicabile în cauză, pentru că acest text de lege nu face decât să asimileze salariilor orice alte sume de natură salarială sau asimilate, fără să precizeze ce înseamnă „de natură salarială".

Conform art. 83 din Codul fiscal, veniturile primite de părți, salariați în baza programului SPV, sunt incluse în categoria „venit din aceste surse" și se impozitează cu 10%. Sumele de care se face vorbire în acțiune au fost plătite prin acordul părților și prin urmare se fac aplicabile dispozițiile art. 83 din Codul fiscal. Rezultă fără posibilitate de tăgadă din probele administrate și dispozițiile legale în materie că intimata a aplicat corect legislația fiscală, considerând aceste venituri ca venituri din alte surse și plătind diferența, după reținerea impozitului pe venit, beneficiarilor.

Referitor la baza de calcul a contribuției de asigurări sociale, aceasta este constituită din fondul de salarii, conform art. 23 și 24 din Legea nr. 19/2000, iar plățile efectuate conform SPV nu au fost achitate din fondul de salarii, pentru că plata sumelor s-a făcut ulterior încetării contractului de muncă. Referitor la contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, corect a reținut Curtea de Apel București că atâta timp cât plățile către părți angajați în temeiul SPV nu au natură salarială, societatea nu datora contribuție. Aceleași concluzii se impun și în ceea ce privește contribuția de asigurări pentru șomaj, baza de calcul constituind-o fondul de salarii brute.

Privitor la dobânzi, penalități și majorări de întârziere, corect prima instanță, în considerarea caracterului sumelor, a exonerat-o pe intimată și de plata acestora".

În ceea ce privește perioada 2006-2010, Curtea constată că, între 10.05._13, societatea a făcut obiectul unei inspecții fiscale, finalizate prin emiterea raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 101/23.05.2013 și a deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. F-MC nr. 385/23.05.2013, prin care „nu s-au constatat deficiențe care să conducă la modificarea bazei de impunere" a contribuțiilor sociale.

Contestația administrativă formulată împotriva acestor acte fiscale a fost admisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin decizia de soluționare nr. 297/30.09.2013 (filele 216-284), fiind desființată parțial decizia de nemodificare în privința sumelor reprezentând contribuțiile sociale achitate în perioada 2006-2010 aferente SPV 2006-2010 și fiind obligate organele de inspecție fiscală să refacă inspecția, ținând cont de faptul că „chiar dacă sentința Curții de Apel București, definitivă și irevocabilă prin decizia ÎCCJ, tratează o altă perioadă decât cea analizată de organele de inspecție fiscală în prezenta cauză, neavând autoritate de lucru judecat, totuși aceeași problemă, dedusă judecății într-un litigiu dintre aceleași părți, a fost soluționată irevocabil, în sensul încadrării sumelor plătite salariaților disponibilizați în baza programelor SPV în categoria veniturilor din alte surse; rezultă că acest aspect reținut de instanță a dobândit putere de lucru judecat și în mod corect trebuie avut în vedere de organele de inspecție fiscală".

În ceea ce privește perioada mai 2004-mai 2005, ce face obiectul prezentului litigiu, din prezentarea anterioară a actelor administrativ fiscale contestate în cauză de reclamantă rezultă că organele fiscale au asimilat ajutoarele acordate foștilor salariați în cadrul SPV 2004-2006 unor venituri de natură salarială, cu consecința impunerii societății la plata unor obligații fiscale (impozitul pe profit suplimentar, majorările de întârziere aferente și penalitățile, impozitul pe veniturile din salarii suplimentar, contribuții sociale suplimentare, majorări de întârziere aferente și penalități de întârziere).

Curtea constată cu surprindere că, deși reclamanta a invocat în mod repetat puterea de lucru judecat a dezlegării în drept date de Î.C.C.J. prin decizia nr. 2584/14.05.2009, reținută chiar și de A.N.A.F.-D.G.S.C. în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației nr. 297/30.09.2013, totuși, în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar și în cadrul dezbaterilor orale, reprezentanții A.N.A.F. au ignorat nejustificat această realitate juridică.

b)dispozițiile legale incidente și analiza susținerilor părților.

1). În ceea ce privește impunerea societății reclamante la plata accesoriilor în valoare totală de 1.060.268 lei (976.555 lei majorări de întârziere și 83.713 lei penalități de întârziere), aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar, Curtea constată că aceasta este nelegală, întrucât înregistrarea cheltuielilor aferente SPV ca fiind deductibile în evidențele contabile ale anului 2004 reprezintă rezultatul direct al instrucțiunilor obligatorii date de inspectorii fiscali, iar nu opțiunea societății, neputându-se reține culpa acesteia.

Preliminar acestei analize, este de subliniat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, orice litigiu fiscal ce are ca finalitate aplicarea de penalități fiscale, indiferent de denumirea acestora și de cuantumul lor, cade sub sfera protecției conferite de latura penală a art. 6 din Convenție (hotărârea din 8 iunie 1976 în cauza Engel contra Olandei, hotărârea din 24 februarie 1994 în cauza Bendenoun contra Franței, hotărârea din 23 iulie 2002 în cauza Janosevic contra Suediei, hotărârea din 24 noiembrie 2006 în cauza Jussila contra Finlandei), astfel că instanțele de judecată sunt îndreptățite să aprecieze într-o manieră largă conduita contribuabilului, dar și a organelor fiscale în cadrul procesului de aplicare a penalităților fiscale, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, privite în ansamblul lor, precum și să anuleze sau să reducă aceste penalități (hotărârea din 4 martie 2004 în cauza Silvester"s Horeca SRL contra Belgiei. Pentru a se conforma cerințelor procesului echitabil impuse de art. 6 din Convenție, judecătorul național este așadar chemat să aprecieze sancțiunile de tipul penalităților fiscale, prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor cauzei, iar nu să le anuleze doar în situația în care anulează debitul principal, conform principiului accesorium sequitur principale.

În speță, Curtea reține că înregistrarea cheltuielilor aferente SPV ca fiind deductibile în evidențele contabile ale anului 2004 a fost realizată de reclamantă ca urmare a faptului că organele de inspecție fiscală au dispus înregistrarea pe costuri a diferențelor de constituire constatate în timpul controlului, motiv pentru care contribuabilul a întocmit nota contabilă DF 6110 și a virat în totalitate contribuțiile constatate suplimentar. Inspectorii fiscali nu numai că au apreciat nelegal, la nivelul anilor 2004-2005, că societatea ar fi înregistrat greșit sumele acordate salariaților ca o cheltuială nedeductibilă, considerând că înregistrarea corectă ar fi fost cu titlu de cheltuială salarială, ci, mai mult, deși ajutoarele acordate salariaților urmau să fie plătite eșalonat până în luna mai 2005, au impus obligația de a trata aceste sume drept cheltuieli salariate și de a le înregistra în conturile corespunzătoare de cheltuieli deductibile în anul 2004 (anul acordării drepturilor), iar nu eșalonat, pe măsura plății acestora. În aceste condiții, societatea a fost nevoită să modifice operările contabile aferente anului 2004, înregistrând toate sumele acordate salariaților (inclusiv cele care au fost plătite în anul 2005) ca o cheltuială deductibilă aferentă anului 2004.

Nu poate fi primită susținerea organului de soluționare a contestației, în sensul că obiectul raportului de inspecție fiscală din anul 2005 nu a fost impozitul pe profit, ci impozitul pe salarii și contribuțiile aferente, întrucât, având în vedere că perioada verificată a fost 15.11._04, oricare ar fi fost obiectul inspecției fiscale din anul 2005, rezultă cu evidență că în cadrul acesteia organele fiscale au trasat în sarcina societății obligația de înregistrare a cheltuielilor aferente SPV în anul 2004.

Or, din moment ce la baza înregistrării contabile eronate a stat o măsură cu caracter obligatoriu dispusă de organele fiscale cu prilejul inspecției fiscale din 2004-2005, Curtea apreciază că sancționarea ulterioară a societății pentru faptul că a adus la îndeplinire această măsură, prin impunerea obligației de plată a unor accesorii într-un cuantum considerabil, constituie o gravă încălcare a principiilor legalității, bunei credințe în relația dintre contribuabil și organul fiscal și protecției încrederii legitime, astfel cum în mod întemeiat a susținut și reclamanta în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În lipsa opțiunii voluntare a societății de a înregistra cheltuielile aferente SPV în anul 2004, impunerea la plata accesoriilor aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar nu poate avea la bază invocarea propriei culpe a autorităților fiscale, care au decis, într-o primă fază, să oblige societatea să înregistreze cheltuielile aferente SPV în evidențele contabile ale anului 2004, pentru ca ulterior să constate nelegalitatea acestei măsuri și să impună societatea la plata unui debit principal (impozit pe profit suplimentar) și a accesoriilor aferente.

2). Referitor la impunerea societății reclamante la plata impozitului pe veniturile din salarii în valoare totală de 611.784 lei și a contribuțiilor sociale și accesoriilor aferente în valoare totală de 2.417.039 lei, Curtea constată că rezultă cu evidență nelegalitatea acesteia, în condițiile în care natura juridică a ajutoarelor acordate de societate în cadrul programului SPV a fost stabilită irevocabil de instanțele judecătorești, impunându-se în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

Astfel, după cum s-a arătat pe larg mai sus, Curtea de Apel București-Secția a VIII-a, prin sentința civilă nr. 2672/14.10.2008 (filele 198-207), rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2584/14.05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (filele 298-213), a stabilit, în cadrul unui litigiu purtat între aceleași părți și vizând acte administrativ fiscale emise pentru o perioadă anterioară celei supuse analizei de față, că sumele acordate foștilor salariați în cadrul SPV 2004 nu pot fi asimilate veniturilor salariale, ci reprezintă venituri din alte surse, astfel că societatea nu datorează impozit pe veniturile din salarii și nici contribuțiile sociale aferente.

Astfel cum a reținut însăși Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în cuprinsul deciziei nr. 297/30.09.2013 (filele 216-234), chiar dacă sentința Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, tratează o altă perioadă decât cea analizată de organele de inspecție fiscală în prezenta cauză, neavând autoritate de lucru judecat (întrucât nu există identitate formală de obiect), totuși aceeași problemă, dedusă judecății într-un litigiu dintre aceleași părți, a fost soluționată irevocabil, în sensul încadrării sumelor plătite salariaților disponibilizați în baza programelor SPV în categoria veniturilor din alte surse, operând puterea de lucru judecat a respectivelor hotărâri judecătorești.

În cazul dedus judecății, dat fiind că situația de fapt a rămas identică și că prevederile legale aplicabile în perioada 2004-2005 nu au suferit modificări de substanță față de cele aplicabile în anul 2004, este fără putință de tăgadă că operează puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul nelegalității asimilării ajutoarelor acordate foștilor salariați ai societății în cadrul SPV unor venituri de natură salarială.

Astfel, elementele esențiale ale programului SPV desfășurat de societate a rămas neschimbat pe toată perioada 2004-2010, ajutoarele primite de foștii angajați care au decis să părăsească voluntar compania fiind acordate după încetarea contractului individual de muncă, iar nu în baza acestuia, și nefiind plătite integral la o anumită dată, ci conform unui grafic strict determinat, fiind eșalonate pe anumite perioade (6, 9 sau 12 luni, respectiv 6, 9, 12, 15, 18 sau 24 luni, după caz).

De asemenea, în perioada 2004-2005, nu au existat modificări de substanță ale prevederilor legale care reglementează regimul juridic al veniturilor salariale și al contribuțiilor sociale. Deși textele legale au fost renumerotate în cuprinsul Codului fiscal și al Normelor metodologe (art. 83 și art. 51 devenind art. 78 și art. 55, iar pct. 84 devenind pct. 67), conținutul acestora a rămas identic. De altfel, neintervenirea unor modificări legislative sub aspectul analizat a fost recunoscut și de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în cuprinsul deciziei nr. 297/30.09.2013 (fila 232).

În acest context, Curtea va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 431 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „oricare dintre părți poate opune lucrul judecat anterior într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Acest articol reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior prin hotărâre judecătorească, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile exprese ale art. 430 alin. 2 din Codul de procedură civilă. În optica legiuitorului, există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega ceea ce s-a stabilit anterior asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale. Întrucât lucrul judecat are și o funcție pozitivă, care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre judecătorească, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, rezultă că cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

În speță, dat fiind că situația de fapt și de drept nu a suferit modificări în perioada 2004-2005 față de cea din 2004 (ce a făcut deja obiectul analizei jurisdicționale), Curtea constată că, în temeiul art. 431 alin. 2 din Codul de procedură civilă, dezlegările date de Curtea de Apel București prin sentința nr. civilă nr. 2672/14.10.2008, irevocabilă prin decizia nr. 2584/14.05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la faptul că ajutoarele acordate de societatea reclamantă în cadrul SPV nu sunt venituri de natură salarială, ci venituri din alte surse, sunt incidente și obligatorii pentru soluționarea prezentei cauze, în virtutea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri.

În consecință, Curtea constată că în mod nelegal reclamanta a fost obligată la plata impozitului pe venituri din salarii și că aceasta nu datorează nici contribuțiile sociale aferente, întrucât ajutoarele acordate foștilor salariați nu sunt venituri asimilate salariilor, ci se încadrează în categoria veniturilor din alte surse, conform art. 78 alin. 1 lit. c) din Codul fiscal, astfel încât nu trebuia să fie incluse în fondul de salarii. Este evident că societatea nu datorează nici accesorii, în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Față de aceste considerente, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 218 din Codul de procedură fiscală, Curtea va admite prezenta acțiune și va anula în parte atât decizia nr. 109/07.04.2008 de soluționare a contestației, cât și decizia de impunere nr. 208/12.09.2007, respectiv în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a obligației de plată a sumei de 4.089.091 lei, din care 1.060.268 lei accesorii aferente impozitului pe profit, 611.784 lei impozit pe veniturile de salarii și 2.417.039 lei contribuții sociale și accesorii.

3.) În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 44.451,08 lei, din care 100 lei taxă judiciară de timbru (conform chitanței depuse la fila 5 din dosar) și 44.351,08 lei onorariu de apărător (conform facturilor și ordinelor de plată depuse la filele 449-452 din dosar), Curtea o va admite în parte, urmând a obliga pârâta să plătească reclamantei 20.100 lei, din care 20.000 lei onorariu de avocat, prin aplicarea art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă, și 100 lei taxă judiciară de timbru.

Astfel, potrivit art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”. Din această perspectivă, Curtea constată, pe de o parte, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată atât prin acțiune, cât și în cadrul dezbaterilor, iar, pe de altă parte, A.N.A.F. se află în culpă procesuală, pierzând procesul.

Pe de altă, potrivit art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă, „instanța poate, chiar din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”. Acest text de lege a fost invocat de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, când a solicitat, în subsidiar, reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților reclamantei.

În ceea ce privește onorariul de avocat în cuantum total de 44.351,08 lei, Curtea va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă, apreciind că acesta este disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Pentru a hotărî în acest sens, Curtea are în vedere preliminar că, față de dispozițiile art. 24 din Constituția României republicată și art. 3 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 51/1995, părțile la procedură au dreptul de a fi asistate sau reprezentate de un avocat, căruia, conform art. 30 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, i se datorează onorariu pentru activitatea sa profesională. Cum raportul juridic se naște între avocat și client, stabilirea acestui onorariu este rezultatul unui ansamblu de factori, implicând atât considerente de ordin obiectiv, cum ar fi complexitatea cauzei, amploarea activității de asistență și reprezentare ce se impune a fi prestată de avocat, dar și diverse considerente de ordin subiectiv.

În speță, Curtea constată, în primul rând, că deși cererea de chemare în judecată numără 36 de pagini, totuși prezentarea elementelor de fapt ocupă o parte însemnată din acțiune, iar pentru mai mult de o treime din debitul contestat s-a invocat puterea de lucru judecat a altei hotărâri judecătorești, argumente juridice noi impunându-se a fi dezvoltate, cu precădere, doar în ceea ce privește obligarea societății reclamante la plata accesoriilor în valoare totală de 1.060.268 lei, aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar.

În al doilea rând, relativ la activitatea efectiv desfășurată de avocații reclamantei, aceasta a constat în redactarea cererii de chemare în judecată, a răspunsului la întâmpinare și a concluziilor scrise (însă aceste două acte proceduale reiau, în mare parte, argumentele prezentate în cuprinsul acțiunii), în prezentarea în fața Curții la un singur termen de judecată, la administrarea probei cu înscrisuri și la susținerea concluziilor orale. Împrejurarea că reclamanta a fost reprezentată la unicul termen de judecată de doi avocați nu poate avea consecințe asupra cuantumului cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată pârâta.

Chiar dacă valoarea sumelor contestate este ridicată (4.089.091 lei), acesta nu este singurul criteriu prevăzut de lege pentru aprecierea caracterului rezonabil al cheltuielilor solicitate, iar Curtea, prin raportare la complexitatea cauzei și activitățile prestate de apărător, consideră că obligarea pârâtei la plata sumei totale de 44.351,08 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, chiar dacă reprezintă doar aproximativ 1% din valoarea litigiului, apare ca fiind nerezonabilă și disproporțională, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCA D. și Baias din București, .. 301-311, Clădirea Lakeview, ., în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cu sediul în București, ., sectorul 5, și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cu sediul în București, .. 88, sectorul 5.

Anulează în parte decizia nr. 109/07.04.2008 de soluționare a contestației și decizia de impunere nr. 208/12.09.2007, respectiv în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a obligației de plată a sumei totale de 4.089.091 lei, din care 1.060.268 lei accesorii aferente impozitului pe profit, 611.784 lei impozit pe veniturile de salarii și 2.417.039 lei contribuții sociale și accesorii aferente acestora.

Obligă pârâta A.N.A.F. să plătească reclamantei suma de 20.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 20.000 lei onorariu de avocat (din totalul de 44.351,08 lei, prin aplicarea art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă) și 100 lei taxă de timbru.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare, cererea pentru exercitarea căii de atac urmând a se depune la Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pronunțată în ședință publică azi, 29 mai 2014.

PREȘEDINTE GREFIER

D. M. D. M. G.

Red/thred. DDM/ 5 ex/ 25.07.2014.