Pretentii. Decizia nr. 5285/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5285/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 3121/116/2012
Dosar nr._
O M Â N I A
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII -A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 5285
Ședința publică din data de 23.06.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: D. A. L.
JUDECĂTOR: P. C.
JUDECĂTOR: B. V.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta–pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, împotriva sentinței civile nr. 526/27.02.2013 pronunțate de Tribunalul Călărași în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata–reclamanta R. M., în cauza având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu răspund părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că în cauză s-a solicitat judecata și în lipsă, după care:
Curtea dispune repunerea cauzei pe rol, având în vedere că, prin Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 3 februarie 2014, au fost soluționate cauzele conexate C. (C-97/13) și C. (C-214/13), după care, constatând cererea de recurs în stare de judecată, o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călărași sub nr._, reclamanta R. M., domiciliată în Oltenița, .-66, ., . a chemat în judecată pe pârâta A.F.P. Oltenița, cu sediul în Oltenița, ., jud. Călărași, pentru ca prin hotărârea judec. ce se va pronunța să fie anulată decizia de calcul a taxei pentru emisii poluante nr.5982/29.02.2012 emisă de pârâtă, să fie obligată să îi restituie suma de 5.404 lei achitată cu titlu de taxă pentru emisii poluante, precum și la plata dobânzii fiscale aferente calculată până la restituirea ei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 526 din 27.02.2013, Tribunalul Călărași a admis în parte, acțiunea, a obligat pârâta să restituie reclamantei taxa pentru emisii poluante în sumă de 5.404 lei și dobânda fiscală aferentă sumei calculată de la data de 19.11.2012 și până la restituirea sumei, a respins cererea de anulare a deciziei formulată de reclamantă și a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 39 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a reținut că problema de drept supusă în principal, analizei instanței este aceea de a stabili dacă incidente situației de fapt sunt dispozițiile art.4 alin.1 lit. a din Legea nr.9/2012, așa cum susține pârâta sau dispozițiile art.4 alin.2 din aceeași lege, în raport de care se va stabili dacă reclamanta avea sau nu obligația de plată a taxei pentru emisii poluante.
Astfel, pentru a stabili dispozițiile legale incidente, tribunalul a procedat la analizarea înscrisurilor depuse la dosar, constatând că autoturismul achiziționat de reclamantă a fost înmatriculat pentru prima dată la 15.03.2008, situație de fapt reținută de pârâtă în cuprinsul deciziei privind stabilirea taxei nr.5.982/29.02.2012 depusă în copie la dosar.
Față de cele constatate de organul fiscal, respectiv că reclamanta nu a solicitat înscrierea dreptului de proprietate dobândit prin cumpărarea autoturismului identificat cu datele indicate în actele întocmite pentru înmatricularea pe teritoriul României, ci transcrierea dreptul de proprietate a unui vehicul rulat și înmatriculat într-o țară comunitară, instanța de fond a constatat că reclamanta nu datora taxa în condițiile în care nu exista o bază legală de percepere a acesteia, dispozițiile art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 fiind suspendate la aplicare până la data de 01.01.2013, conform art.1 din OUG nr.1/2012.
În ceea ce privește cererea de anulare a deciziei formulată de reclamantă, instanța de fond a reținut că restituirea taxei nu este condiționată de anularea deciziei, ci doar de constatarea că perceperea ei s-a făcut nelegal.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Oltenita.
În motivare, recurenta a arătat că întrucât reclamantul a achitat în mod voluntar aceasta taxă de poluare, supunându-se astfel normei interne aplicate de organul fiscal competent cu emiterea deciziei de calcul a taxei de poluare, numai în faza de soluționare a contestației împotriva acestui titlu de creanță fiscală și în faza controlului judecătoresc ulterior, se poate pune în discuție modalitatea actuală si legală de stabilire a taxei pe poluare, precum si compatibilitatea dreptului intern cu norma comunitara pertinenta, prin urmare considera ca instanța în mod nejustificat a respins excepția inadmisibilității invocată de subscrisa.
A susținut că Înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit cu valoare de principiu si precedent judiciar că, în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispozițiile O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscala, raportate la art.7 din Legea 554/2004, in același sens fiind si practica Curții Constituționale.
Recurenta a arătat că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, un stat membru nu își încalcă obligațiile ce ii revin in temeiul art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, dacă aplică autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre un sistem de impozitare in care deprecierea reala a autovehiculelor este definita . si abstract pe baza unor criterii determinate in dreptul național, în măsura în care pe de o parte, sunt aduse la cunoștința publicului criteriile pe care se întemeiază modul de calcul al deprecierii vehiculului, iar pe de altă parte proprietarul unui vehicul de ocazie importat dintr-un alt stat membru are posibilitatea de a contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul, cu scopul de a demonstra ca aceasta are ca rezultat o impozitare superioara valorii taxei reziduale incorporata in valoarea celor similare, deja înmatriculate pe teritoriul național. Încălcarea art. 90 nu poate fi reținută de plano, ci trebuie verificată, în fiecare caz in parte, pentru a se stabili concret măsura în care valoarea taxei aplicate autovehiculului second-hand achiziționat depășește valoarea reziduala a autovehiculului nou, prin urmare refuzul instituției de a restitui suma achitata ca taxă de poluare nu poate fi considerat unul nejustificat.
Față de aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință modificarea sentinței civile nr.526/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul_ în sensul respingerii cererii ca neîntemeiata.
În drept, a invocat dispozițiile art.299 si următoarele Cod procedura civila, art.205, 207 si 218 din O.G. 92/2003 republicată privind Codul de procedură fiscală, prevederile Legii nr. 9/2012, Legea 554/2004.
Legal citată, intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la critica vizând neîndeplinirea procedurii prealabile, se impune precizarea că, prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare.
S-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul a taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
În condițiile în care parcurgerea procedurii prealabile nu este obligatorie în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare, critica recurentei vizând soluția de respingere a excepției inadmisibilității este nefondată.
Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule instituită prin Legea nr. 9/2012 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Sub acest aspect, se constată că problema compatibilității reglementării taxei pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 cu dreptul european a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Faptul că taxa pe poluare se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 01.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
Având în vedere raționamentul CJUE, se constată că împrejurarea că la calcularea valorii taxei pe poluare se ia în considerare deprecierea autoturismului nu este relevantă decât din perspectiva verificării neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Acest criteriu nu mai poate fi însă aplicat în cazul vehiculelor similare înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse cu ocazia înmatriculării, și nici ulterior, unei taxe echivalente, astfel că în valoarea lor de piață nu este încorporată valoarea reziduală a unei asemenea taxe.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituită prin Legea nr. 9/2012, care păstrează principiile reglementării anterioare, neaducând elemente noi de natură a pune de acord legislația internă cu dispozițiile art. 110 TFUE, astfel cum au fost interpretate de CJUE în cauzele anterior prezentate.
Prin urmare, nu are relevanță împrejurarea că OUG nr. 50/2008 a fost abrogată, în condițiile în care, raționamentul CJUE rămâne valabil, dată fiind suspendarea aplicării dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 până la 1 ianuarie 2013.
În acest sens s-a pronunțat de altfel Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-97/2013 și C-214/2013 C. și C., prin Ordonanța din 03.02.2014.
Curtea constată că și în cauza de față se confirmă caracterul discriminatoriu al taxei plătite de intimata-reclamantă, având în vedere cuantumul deloc neglijabil al acesteia, raportat la prețul de achiziție al vehiculului second-hand, importat dintr-un stat membru al Uniunii Europene și faptul că această valoare nu se regăsește în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente, și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Recurenta nu a invocat argumente care să conducă la o concluzie diferită sub acest aspect, astfel încât în mod corect prima instanță a reținut că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule achitată de intimata-reclamantă contravine dreptului european, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa în integralitate.
Pentru toate aceste considerente, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta–pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, .. 22, județ Prahova, împotriva sentinței civile nr. 526/27.02.2013 pronunțate de Tribunalul Călărași în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata–reclamanta R. M., cu domiciliul în Oltenița, .-66, ., ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 iunie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. A. L. P. C. B. V.
GREFIER,
B. M.
Red./thred. jud. PC/ 2 ex./
Jud. fond: N. M. T., Tribunalul Călărași
| ← Pretentii. Decizia nr. 6846/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţia de a face. Sentința nr. 1960/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
