Pretentii. Decizia nr. 5917/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5917/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-09-2014 în dosarul nr. 2701/116/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 5917
Ședința publică de la data de 02.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - G. A. F.
JUDECĂTOR – H. P.
JUDECĂTOR – C. P.
GREFIER - H. M.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant S. I. împotriva sentinței civile nr. 106/30.01.2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CĂLĂRAȘI prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul-reclamant, prin avocat Z. C., cu împuternicire avocațială la dosarul cauzei, lipsind intimata-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind alte cereri de formulat, Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 NCPC, admiterea recursului astfel cum a fost dezvoltat în motivele depuse la dosar și în răspunsul la întâmpinare, casarea hotărârii pronunțate de Tribunalul Călărași. Pe fond, solicită casarea actului administrativ reprezentat de actul de calcul nr. 9920/19.08.2013, restituirea sumei înscrise în actul administrativ contestat și achitată conform chitanței aflate la dosarul cauzei. Mai solicită rata dobânzii de la momentul achitării și până la momentul restituirii sumei, precum și cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată și aferentă cauzei.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la Tribunalul Călărași la data de 02.12.2013 și înregistrată sub nr. 2701/ 116/2013 reclamantul S. I. domiciliat în Călărași, .. N.12, ., ., a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și DGFP Ploiești– AJFP Călărași, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea actului administrativ respectiv referatul de calcul nr.9920/19.08.2013; restituirea sumei achitată potrivit chitanței . nr._ plus rata dobânzii de la momentul perceperii taxei și până la momentul restituirii ei cum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 106 din 30.01.2014, Tribunalul Călărași a respins acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul S. I..
În opinia recurentului, hotărârea se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, alin.1, pct. 6 și 8 din Noul Cod de proced. civ.
A arătat că, potrivit art. 22, alin.2 din N.C.p.c. :" Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. în acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.".
Apreciază că instanța de fond nu a făcut o analiză temeinică și completă în fapt și în drept a acțiunii înaintate de dl. S. I. și a argumentelor invocate în susținerea acesteia, în sensul prevederilor legale mai sus citate, fapt ce a dus la pronunțarea unei hotărâri injuste și incorecte.
A exemplificat în sensul celor arătate Decizia nr. 1883 din 5 aprilie 2012 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai mult, a arătat că si din jurisprudenta europeana rezulta ca pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui sa evidențieze ca judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, lucru ce în prezentul dosar nu s-a întâmplat.
Consideră că instanța de fond nu a analizat si nu a dat un răspuns tuturor argumentelor invocate in sustinerea propriei cereri, marginindu -se să arate, după ce citează câteva prevederi legale, doar că situația recurentului - reclamant nu se încadrează în excepțiile de la obligația de plată a timbrului de mediu prevăzute la art. 3, alin. 1 din OUG nr. 9/2013
În opinia recurentului, acest fapt face ca motivarea sentinței atacate să fie incompletă, încadrându-se in motivul de casare prevăzut la art. 488, alin.1, pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă.
În al doilea rând, referitor la motivul de casare prevăzut la art. 488, alin.1, pct. 8 din Noul Cod de proced. civ., recurentul a învederat că prin stabilirea acestei taxe pe poluare, OUG nr.9/2013 incalca dreptul de proprietate, aparat atat de Constituția Romaniei, cat si de Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
A menționat că, prin stabilirea acestei taxe autovehiculul este scos din circuitul civil, in mod indirect, vand in vedere ca proprietarul nu va mai fi capabil sa o vanda, stabilindu-se o suma foarte mare reprezentând timbru de mediu .
Limitele stabilite dreptului de propritate nu inseamna ca pot sa scoată un bun din circuitul civil fara a exista un motiv bine întemeiat, iar poluarea nu poate duce la scoaterea unui autovehicul din circuitul civil, ducandu-se pe aceasta cale la statica economica, astfel nerealizandu-se interesele de ordin economic atat la nivel particular, dar si la nivel național. Asta în condițiile în care circuitul civil este liber.
Mai mult, apreciază că prin stabilirea acestei limite se incalca si principiul liberei circulații a mărfurilor, art. 34-36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Articolul 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene enumera elementele care pot fi utilizate de statele membre pentru a justifica măsurile naționale care obstrucționează comerțul transfrontalier: „Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit/ justificate pe motive de morală publică, de ordine .publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de, conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale."
Jurisprudența Curții prevede și existența așa-numitelor cerințe imperative (precum cele privind protecția mediului) pe care statele membre le pot utiliza pentru a justifica măsuri naționale. Curtea de Justiție interpretează în mod restrictiv lista de derogări prevăzută la articolul 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, toate acestea referindu-se la interese neeconomice.
In plus, orice măsură trebuie să respecte principiul proporționalității. Sarcina probei pentru justificarea măsurilor adoptate în conformitate cu articolul 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene revine statului membru dar, atunci când un stat membru oferă o justificare convingătoare, Comisia este cea care trebuie să demonstreze că măsurile adoptate nu sunt adecvate în acel caz specific.
Prin urmare, având in vedere ca măsura luata de către Guvern prin aplicarea acestor norme incalca principiul proporționalității, apreciază recurentul că se ajunge la o încălcare clară a dispozițiilor normelor comunitare .
În altă ordine de idei, recurentul a susținut că OUG nr.9/2013, privind timbrul de mediu pentru autovehicule, a fost promulgata si produce efecte directe, ca atare, raportat la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, Constituția României, Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale, Legislația UE, se poate constata că OUG nr.9/2013, privind timbrul de mediu pentru autovehicule, incalca "principiul poluatorul plătește", neputându-se aplica in forma promulgata fiind discriminatorie, abuziva si confuza .
Prin urmare, consideră că este situație asemănătoare cu cea generata de prevederile OUG 50/2008 republicata, Legii 9/2012, specificul situației din speța fiind determinat de neconcordanta intre prevederea interna si cea comunitara, a cărei analiza este recunoscuta de jurisprudența Curții Europene de Justiție de la Luxemburg in competenta instanței interne, care poate lasa neaplicata norma interna daca, prin aplicarea teoriei actului clar sau a teoriei actului calificat, se constata ca norma comunitara nu permite adoptarea respectivei norme interne.
Astfel, argumentele instanței europene, nu tin de criteriile folosite de legiuitorul roman pentru determinarea timbrului de mediu, pe care le declara corespunzătoare si conforme dreptului comunitar (paragraf 47 din Cauza 402/09), ci de efectul.descurajant al unei asemenea taxe, in sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.
Ca atare, independent de criteriile, de cuantumul taxei si de scopul pentru care o asemenea taxa a fost instituita, Curtea a considerat ca o asemenea taxa are ca efect descurajarea importării si punerii in circulație in România a unor vehicule de ocazie cumpărate in alte state membre, fiind contrarie art. 110 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate si pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În drept, a invocat art. 483, 486, 488, alin.1, pct. 6 și 8 si urmat, din Noul Cod de proc. civ., pe prevederile art. 7 și următoarele din Codul fiscal, precum si celelalte prevederi normative menționate in cuprinsul cererii.
Intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 488 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat, întrucât sentința recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază iar considerentele nu sunt contradictorii ori străine de natura cauzei.
Astfel, în motivarea acțiunii, recurentul-reclamant a susținut, în esență, faptul că OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu este o reglementare care încalcă prevederile prevederile TFUE și dreptul de proprietate iar instanța de fond nu și-a însușit aceste argumente, apreciind că actul normativ nu instituie un impozit intern aplicabil diferențiat și nu conturează un regim fiscal discriminatoriu, astfel încât nu este în contradicție cu normele dreptului european.
Faptul că instanța de fond a realizat o motivare sintetică și nu a răspuns punctual fiecărui argument prezentat de recurentul-reclamant nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme soluția de respingere a acțiunii este fundamentată pe considerente, tribunalul apreciind că reglementarea instituită prin OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu este compatibilă cu dreptul european.
În acord cu instanța de fond, instanța de recurs apreciază că raționamentul avut în vedere de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa, cu ocazia analizei compatibilității cu normele dreptului european a taxelor instituite prin reglementările anterioare OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu nu se regăsește în cazul acestui act normativ.
Astfel, inițial, problema compatibilității reglementării taxei pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 cu dreptul european a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Faptul că taxa pe poluare se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 01.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Aceeași concluzie s-a impus, mutatis mutandis, și în ceea ce privește taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituită prin Legea nr. 9/2012, care păstrează principiile reglementării anterioare, neaducând elemente noi de natură a pune de acord legislația internă cu dispozițiile art. 110 TFUE, astfel cum au fost interpretate de CJUE în cauzele anterior prezentate, în condițiile suspendării aplicării prevederilor art. 4 alin. 2 din lege, conform OUG nr. 1/2012, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se în acest sens în cauzele conexate C-97/2013 și C-214/2013 C. și C., prin Ordonanța din 03.02.2014.
În ceea ce privește însă noua reglementare instituită prin OUG nr. 9/2013, Curtea constată că prin aceasta a fost eliminat regimul fiscal discriminatoriu și impozitul intern aplicabil diferențiat unor produse de import, având în vedere timbrul de mediu reprezintă o taxă ce se achită o singură dată, în următoarele situații:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Din preambulul actului normativ, rezultă că la elaborarea acestuia s-a ținut cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept european aplicabile, de conformarea cu recomandările Comisiei Europene cuprinse în comunicarea din 14 decembrie 2012 și de necesitatea asigurării cadrului necesar în vederea realizării unor programe și proiecte din domeniul protecției mediului, pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile-limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu.
În raport de conținutul și scopul actului normativ, dar și de jurisprudența CJUE amintită anterior, Curtea apreciază că în mod temeinic a reținut instanța de fond faptul că reglementarea introdusă prin OUG nr. 9/2013 nu contravine normelor dreptului european.
În ceea ce privește critica recurentului referitoare la încălcarea dreptului de proprietate și la scoaterea indirectă din circuitul civil, nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât, în lipsa altor argumente ce țin de maniera de reglementare a obligației de plată a timbrului de mediu, simplul fapt că taxa plătită este în cuantum de 11.302 lei, nu este în măsură să conducă la concluzia că recurentul-reclamant este împiedicat să își exercite dreptul de dispoziție cu privire la autovehicul, așa cum afirmă.
Din aceleași considerente, nu se poate reține nici critica privitoare la pretinsa încălcare a principiului liberei circulații a mărfurilor instituit de art. 34-36 TFUE.
În concluzie, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 496 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant S. I. împotriva sentinței civile nr. 106/30.01.2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CĂLĂRAȘI prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.09.2014.
Președinte Judecător Judecător
G. A. F. H. P. C. P.
Grefier
M. H.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2356/2014. Curtea de Apel... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
