Suspendare executare act administrativ. Încheierea nr. 7/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 7/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-08-2014 în dosarul nr. 3410/2/2014
Dosar nr._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a de C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Încheiere
Ședința publică din data de 7 august 2014
Curtea constituită din:
Judecător: D. M. D.
Grefier: F. E. B.
Pe rol fiind cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta F. L. ROMÂNIA IFN S.A. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI.
La apelul nominal făcut în ședință publică răspund reclamanta, reprezentată prin avocat A. J., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/21.05.2014, depuse la fila 5 din dosar, și pârâta, reprezentată prin consilier juridic M. A., în baza delegației nr._/06.08.2014, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, la data de 04.08.2014, prin compartimentul registratură, reclamanta a transmis prin fax o copie a hotărârii din data de 17.07.2014 pronunțate de CJUE în cauza C-438/13, după care:
În baza art. 131 din Codul de procedură civilă, Curtea pune în discuție competența generală, materială și teritorială în soluționarea prezentei cereri.
Reprezentanții părților, având cuvântul pe rând, arată că această instanță este competentă general, material și teritorial, având în vedere că se solicită suspendarea executării unei decizii de impunere prin care s-a stabilit un debit de peste 1.000.000 lei.
Procedând la verificarea competenței în baza art. 131 din Codul de procedură civilă, Curtea, prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 10 alin. 1 teza a II-a și alin. 3 din Legea nr. 554/2004, constată că este competentă general, material și teritorial în soluționarea prezentei cereri de suspendare a executării unei decizii de impunere prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumelor de 12.239.170 lei TVA și 7.612.681 lei dobânzi de întârziere și penalități.
La interpelarea Curții, apărătorul reclamantei arată că solicită suspendarea executării până la pronunțarea instanței de fond, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Curtea invocă și pune în discuție excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare a raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 3/08.04.2014.
Apărătorul reclamantei arată că raportul de inspecție fiscală face corp comun cu decizia de impunere, aceasta din urmă constituind actul administrativ susceptibil de executare. Arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției.
Reprezentantul pârâtei solicită admiterea excepției de inadmisibilitate, întrucât raportul de inspecție fiscală nu este susceptibil de executare.
Curtea admite excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 3/08.04.2014, având în vedere că acesta nu este un act administrativ fiscal susceptibil de executare, ci cuprinde doar anumite constatări de fapt și de drept, în baza cărora a fost emisă ulterior decizia de impunere nr. F-MC 1001/09.04.2014.
Părțile, având cuvântul pe rând, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.
Curtea, în baza art. 258 alin. 1 raportat la art. 255 alin. 1 din Codul de procedură civilă, încuviințează părților proba cu înscrisuri și, în temeiul art. 244 alin. 1, declară cercetarea procesului încheiată și acordă părților cuvântul în dezbateri asupra cererii de suspendare.
Apărătorul reclamantei solicită admiterea cererii și suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-MC 1001/09.04.2014 până la pronunțarea instanței de fond, susținând că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, cu privire la cazul bine justificat, arată că acesta rezultă din următoarele împrejurări: 1) textul legal invocat la stabilirea obligației de plată a TVA, respectiv art. 128 alin. 4 lit. d) din Codul fiscal, contravine Directivei TVA, a constituit baza declanșării împotriva României a recursului în încălcarea obligațiilor de către statele membre, în baza art. 258-260 din TFUE, și a fost abrogat, ca o recunoaștere de către statul român a faptului că prevederile legale resepctive nu transpuneau în mod corect Directiva TVA; 1) organele de inspecție fiscală au avut în vedere norme metodologice intrate în vigoare ulterior perioadei verificate, în condițiile în care în intervalul 01.10._10 nu existau prevederi care să trateze în mod specific tratamentul fiscal aplicabil bunurilor finanțate nereturnate societăților de leasing, în urma rezilierii contractelor de leasing financiar, din culpa utilizatorilor, pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a art. 128 din Codul fiscal fiind ulterior completat de HG nr. 150/2011, prin introducerea alin. 6; 3) prin stabilirea de TVA suplimentar de plată împreună cu penalități, se încalcă și principiul proporționalității, principiu esențial al sistemului armonizat de TVA, fiind evident că o măsură fiscală precum cea a impunerii de sume suplimentare în cazul bunurilor nerecuperate de o societate de leasing ce sunt asimilate ca reprezentând bunuri lipsă din gestiune și, implicit, livrări către sine, atât timp cât nu există nici un fel de dovadă cu privire la existența unei fraude ori la participarea F. L. la o asemenea fraudă, apare ca fiind vădit neproporțională scopului urmărit prin reglementarea regimului aplicabil TVA; 4) motivele de fapt și temeiul de drept sunt insuficiente, fapt ce atrage nulitatea actelor fiscale; 5) la data de 17.07.2014 CJUE a pronunțat o hotărâre preliminară în cauza C-438/13 BCR Leasing IFN SA, care este aplicabilă pe deplin în cauză, situația de fapt și de drept fiind similară.
Referitor la paguba iminentă, arată că și această condiție rezultă din următoarele împrejurări: 1) autoritățile fiscale au început deja punerea în executare a deciziei de impunere, întrucât la data de 25 aprilie 2014 au procedat la alocarea sumelor plătite de către F. L. în considerarea TVA de plată pentru luna martie 2014 în contul sumelor considerate a fi datorate în baza deciziei; 2) resursele financiare lichide ale F. L. sunt mult inferioare cuantumului obligațiilor de plată stabilite (în aprilie 2014, situația financiară a F. L. era următoarea: datorii pe termen scurt în valoare de 10.203.510 lei, încasările anuale previzionate în baza contractelor de leasing aflate în derulare de 4.603.188 lei, fluxurile de trezorerie din activitățile de exploatare indicau un cash flow negativ de -8.747.377 lei); 3) executarea silită a F. L. va duce la afectarea gravă a activității economice a F. L., care nu va putea plăti salariile angajaților săi, datoriile către bugetul de stat și nici furnizorii de servicii și utilități; astfel, F. L. nu va putea să își continue activitatea producătoare de venituri, fapt ce ar putea-o plasa într-o stare de insolvență; 4) nici activele F. L. împreună cu inventarul de bunuri reposedate în urma rezilierii unor contracte de leasing nu ar acoperi întreaga creanță stabilită, astfel încât în procedura de executare silită organele fiscale ar fi nevoite să procedeze la urmărirea silită a celorlalte bunuri, care fac obiectul contractelor de leasing financiar încheiate în perioada 2008-2009 și care în prezent se află în posesia utilizatorilor.
Reprezentantul pârâtei solicită respingerea cererii de suspendare a executării ca neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente. Apreciază că aspectele invocate de reclamantă sunt veritabile argumente de fond, ce nu pot fi analizate în acest cadru procesual sumar. Cu privire la decizia pronunțată de CJUE în cauza C-438/13, arată că trebuie stabilit dacă reclamanta a încercat efectiv să recupereze bunurile, fiind evident că o atare analiză nu poate fi efectuată decât în cadrul acțiunii în anulare. De asemenea, apreciază că simpla prezentare a situației financiare nu echivalează cu paguba iminentă.
CURTEA
Având nevoie de timp pentru a delibera, va amâna pronunțarea, sens în care
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 08.08.2014.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.08.2014.
Judecător | Grefier |
D. D. M. | B. F. E. |
Dosar nr._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a de C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Sentința civilă nr. 2227
Ședința publică din data de 8 august 2014
Curtea constituită din:
Judecător: D. M. D.
Grefier: F. E. B.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de suspendare a executării formulate de reclamanta F. L. ROMÂNIA IFN S.A. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 07.08.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte din prezenta sentință, însă Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra prezentei cereri, constată următoarele:
- Cererea de suspendare a executării.
Prin cererea înregistrată la data de 22.05.2014 pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta F. L. România IFN S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 3/0804.2014 și a deciziei de impunere nr. F-MC 1001/09.04.2014, până la pronunțarea instanței de fond, susținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel:
În ceea ce privește cazul bine justificat, reclamanta a învederat următoarele împrejurări: 1) textul legal invocat la stabilirea obligației de plată a TVA, respectiv art. 128 alin. 4 lit. d) din Codul fiscal, contravine Directivei TVA, a constituit baza declanșării împotriva României a recursului în încălcarea obligațiilor de către statele membre, în baza art. 258-260 din TFUE, și a fost abrogat, ca o recunoaștere de către statul român a faptului că prevederile legale resepctive nu transpuneau în mod corect Directiva TVA; 1) organele de inspecție fiscală au avut în vedere norme metodologice intrate în vigoare ulterior perioadei verificate, în condițiile în care în intervalul 01.10._10 nu existau prevederi care să trateze în mod specific tratamentul fiscal aplicabil bunurilor finanțate nereturnate societăților de leasing, în urma rezilierii contractelor de leasing financiar, din culpa utilizatorilor, pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a art. 128 din Codul fiscal fiind ulterior completat de HG nr. 150/2011, prin introducerea alin. 6; 3) prin stabilirea de TVA suplimentar de plată împreună cu penalități, se încalcă și principiul proporționalității, principiu esențial al sistemului armonizat de TVA, fiind evident că o măsură fiscală precum cea a impunerii de sume suplimentare în cazul bunurilor nerecuperate de o societate de leasing ce sunt asimilate ca reprezentând bunuri lipsă din gestiune și, implicit, livrări către sine, atât timp cât nu există nici un fel de dovadă cu privire la existența unei fraude ori la participarea F. L. la o asemenea fraudă, apare ca fiind vădit neproporțională scopului urmărit prin reglementarea regimului aplicabil TVA; 4) motivele de fapt și temeiul de drept sunt insuficiente, fapt ce atrage nulitatea actelor fiscale.
Referitor la paguba iminentă, reclamanta a învederat următoarele: 1) autoritățile fiscale au început deja punerea în executare a deciziei de impunere, întrucât la data de 25 aprilie 2014 au procedat la alocarea sumelor plătite de către F. L. în considerarea TVA de plată pentru luna martie 2014 în contul sumelor considerate a fi datorate în baza deciziei; 2) resursele financiare lichide ale F. L. sunt mult inferioare cuantumului obligațiilor de plată stabilite (în aprilie 2014, situația financiară a F. L. era următoarea: datorii pe termen scurt în valoare de 10.203.510 lei, încasările anuale previzionate în baza contractelor de leasing aflate în derulare de 4.603.188 lei, fluxurile de trezorerie din activitățile de exploatare indicau un cash flow negativ de -8.747.377 lei); 3) executarea silită a F. L. va duce la afectarea gravă a activității economice a F. L., care nu va putea plăti salariile angajaților săi, datoriile către bugetul de stat și nici furnizorii de servicii și utilități; astfel, F. L. nu va putea să își continue activitatea producătoare de venituri, fapt ce ar putea-o plasa într-o stare de insolvență; 4) nici activele F. L. împreună cu inventarul de bunuri reposedate în urma rezilierii unor contracte de leasing nu ar acoperi întreaga creanță stabilită, astfel încât în procedura de executare silită organele fiscale ar fi nevoite să procedeze la urmărirea silită a celorlalte bunuri, care fac obiectul contractelor de leasing financiar încheiate în perioada 2008-2009 și care în prezent se află în posesia utilizatorilor în baza contractelor de leasing în derulare.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 215 din Codul de procedură fiscală și art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În dovedire, reclamanta a depus la dosar înscrisuri (filele 30-281, 508-551).
Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 lei (fila 4).
- Întâmpinarea.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 24.06.2014 (filele 659-664), pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, susținând că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, în ceea ce privește cazul bine justificat, a susținut că reclamanta nu arată care sunt motivele de natură a crea o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative, ci învederează aspecte referitoare la aplicabilitatea sau interpretarea unor acte normative, astfel că analizarea acestor aspecte ar echivala cu o prejudecare a fondului.
Referitor la paguba iminentă, a susținut că reclamanta nu arată în concret care este prejudiciul pe care l-ar suferi, nefăcând nicio dovadă în acest sens. Nu poate fi reținută afirmația potrivit căreia punerea în executare a actelor administrative ar crea o situație financiară grea.
În drept, pârâta a invocat prevederilor art. 205 din Codul de procedură civilă.
În dovedire, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
- Răspunsul la întâmpinare.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar în data de 11.07.2014 (filele 675-684), reclamanta nu a învederat aspecte suplimentare celor invocate prin cererea introductivă.
Prin cererea depusă la dosar în data de 04.08.2014 (fila 699), reclamanta a arătat că, la data de 17.07.2014, CJUE a pronunțat o hotărâre preliminară în cauza C-438/13 BCR Leasing IFN SA (filele 700-706), de care înțelege să se prevaleze în susținerea cazului bine justificat.
- Soluția instanței.
Analizând înscrisurile depuse la dosar, prin prisma susținerilor părților și dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că se impune suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-MC1001/09.04.2014, până la pronunțarea instanței de fond, pentru următoarele considerente:
În fapt, Curtea constată că, în urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 09.03._13, inspectorii din cadrul DGAMC au întocmit raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 3/08.04.2014 (filele 237-254), în baza căruia a fost emisă ulterior decizia de impunere nr. F-MC 1001/09.04.2014 (filele 256-258), prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația suplimentară de plată a TVA în cuantum de 12.239.170 lei, la care se adaugă 7.776.806 lei dobânzi/majorări de întârziere și 1.835.876 lei penalități de întârziere.
În esență, DGAMC a reținut că, pentru bunurile mobile aferente contractelor reziliate în perioada 01.10._10, neintrate în gestiune la expirarea termenului limită prevăzut în contract pentru recuperarea bunurilor, dată de la care bunurile sunt considerate lipsă în gestiune, reclamanta avea obligația să aplice prevederile art. 128 alin. 4 lit. d) din Codul fiscal privind livrarea către sine și să emită o autofactură, respectiv la baza de 63.859.485 lei trebuia să colecteze TVA în valoare de 12.239.170 lei.
Împotriva acestor acte, reclamanta a formulat contestație fiscală (filele 260-280).
În drept, potrivit art. 215 alin. 1 și 2 din Codul de procedură fiscală, „introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ-fiscal”, dar „contribuabilul poate cere suspendarea executării acestui act, în condițiile Legii nr. 554/2004 și sub condiția depunerii unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate”.
Conform art. 14 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, “în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.
Din analiza coroborată a acestor texte legale, Curtea reține că, pentru admiterea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, trebuie ca reclamanta să facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții: (1) formularea contestației fiscale; (2) consemnarea unei cauțiuni în cuantumul fixat de instanță; (3) dovedirea existenței unui caz bine justificat, definit de art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind “împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”; (4) dovedirea unei pagube iminente, definită de art. 2 alin. 1 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind “prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”.
Curtea constată că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii acestor condiții legale, astfel:
(1) În ceea ce privește declanșarea procedurii administrative prealabile, reclamanta a adresat DGAMC o contestație fiscală, prin care a solicitat desființarea actelor administrativ fiscale și exonerarea sa de la plata sumelor stabilite suplimentar cu titlu de TVA, precum și a accesoriilor aferente (filele 260-280).
(2) De asemenea, prin depunerea la dosar a recipisei nr._/03.06.2014 (fila 289), reclamanta a făcut dovada consemnării sumei de 397.037,04 lei (2% din debitul contestat), cu titlu de cauțiune, astfel cum a fost fixată de instanță prin rezoluția din 26.05.2014 (fila 282).
(3) Reclamanta a dovedit existența unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei de impunere.
Astfel, la data de 17.07.2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a adoptat hotărârea preliminară în cauza C-438/13 . SA, prin care a statuat, cu valoare obligatorie pentru toate statele membre, că “articolele 16 și 18 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28.11.2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că imposibilitatea societății de leasing de a reuși recuperarea de la utilizator a bunurilor care fac obiectul unui contract de leasing financiar ulterior rezilierii acestuia din culpa utilizatorului, în pofida demersurilor întreprinse de societatea respectivă în scopul recuperării acestor bunuri și în pofida lipsei oricărei contraprestații ulterioare rezilierii amintite, nu poate fi considerată o livrare de bunuri efectuată cu titlu oneros în sensul acestor articole”.
La o analiză sumară, fără a antama fondul cauzei, Curtea constată că această interpretare obligatorie este aplicabilă în cauză, reclamanta susținând și detaliind prin înscrisurile depuse la filele 68-71 demersurile legale întreprinse în scopul recuperării bunurilor de la utilizatorii la care au fost efectuate controale încrucișate în timpul inspecției fiscale (., . Recycling SRL și .), unele dintre acestea finalizându-se cu recuperarea bunurilor, iar altele fiind lipsite de succes până în prezent. Analiza în concret a imposibilității reclamantei de a reuși recuperarea de la utilizatori a bunurilor ce fac obiectul contractelor de leasing, ulterior rezilierii acestora, precum și a efectivității demersurilor întreprinse de reclamantă în scopul recuperării acestor bunuri urmează a fi făcută de judecătorul învestit cu soluționarea acțiunii în anulare. Ceea ce reține Curtea în acest cadru procesual sumar este că premisele aplicării în cauză a interpretării CJUE există, împrejurare de natură a permite constatarea îndeplinirii cerinței cazului bine justificat, fără a mai fi necesară analiza celorlalte aspecte invocate de reclamantă prin cererea introductivă.
(4) De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar și din ansamblul circumstanțelor cauzei, Curtea constată că reclamanta a probat și îndeplinirea cerinței pagubei iminente.
Astfel, pornind de la cuantumul foarte mare al sumei impuse (aprox. 20.000.000 lei), Curtea reține, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, următoarele împrejurări relevante: autoritățile fiscale au început deja punerea în executare a deciziei de impunere, întrucât la data de 25 aprilie 2014 au procedat la alocarea sumelor plătite de reclamantă în considerarea TVA de plată pentru luna martie 2014 în contul sumelor considerate a fi datorate în baza deciziei a cărei suspendare a executării se solicită în cauză; resursele financiare lichide ale reclamantei sunt mult inferioare cuantumului obligațiilor de plată stabilite prin decizia de impunere, din actele depuse la dosar rezultând că, în aprilie 2014, situația financiară a societății era următoarea: datorii pe termen scurt în valoare de 10.203.510 lei, încasările anuale previzionate în baza contractelor de leasing aflate în derulare de 4.603.188 lei, fluxurile de trezorerie din activitățile de exploatare indicau un cash flow negativ de -8.747.377 lei; executarea silită a reclamantei va duce la afectarea gravă a activității sale economice, existând riscul de a nu mai putea plăti salariile angajaților, datoriile către bugetul de stat, furnizorii de servicii și utilități, astfel că societatea nu va mai putea să își continue activitatea producătoare de venituri, fapt ce ar putea-o plasa într-o stare de insolvență; activele reclamantei, împreună cu inventarul de bunuri reposedate în urma rezilierii unor contracte de leasing, nu ar acoperi întreaga creanță stabilită prin decizia de impunere, astfel încât în procedura de executare silită organele fiscale ar fi nevoite să procedeze la urmărirea silită a celorlalte bunuri, care fac obiectul contractelor de leasing financiar și care în prezent se află în posesia utilizatorilor.
Față de aceste considerente, constatând că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor speciale prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, Curtea va suspenda executarea deciziei de impunere nr. privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-MC 1001 din 09.04.2014, până la pronunțarea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta F. L. ROMÂNIA IFN S.A., cu sediul social în București, Calea Floreasca nr. 27, sectorul 1, și cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .. 40-44, partea A, ., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, cu sediul în București, ., sectorul 5.
Suspendă executarea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-MC 1001 din 09.04.2014, până la pronunțarea instanței de fond. executorie de drept.
Respinge cererea de suspendare a executării raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 3/08.04.2014 ca inadmisibilă.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare, cererea pentru exercitarea căii de atac urmând a se depune la Curtea de Apel București-Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
Pronunțată în ședință publică azi, 08.08.2014.
Judecător | Grefier |
D. D. M. | B. F. E. |
Red/thred. DDM/ 4 ex/ 23.09.2014.
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 5424/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
