Pretentii. Decizia nr. 766/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 766/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 15-06-2015 în dosarul nr. 134/36/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.766/CA
Ședința publică din 15 iunie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE G. P.
Judecător M. C.
Judecător A. G.
Grefier L. B.
S-a luat în examinare recursul în contencios administrativ formulat de reclamanta DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI C., cu sediul în municipiul C., ., județ C., împotriva sentinței civile nr.138/27.01.2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații - pârâți C. L. AL COMUNEI C. și ., ambii cu sediul în comuna C., . nr.54, județ C., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 25 mai 2015, și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, conform disp. art.396 NCPC, a amânat pronunțarea la data de 8.06.2015, 15.06.2015, când a pronunțat următoarea hotărâre.
CURTEA
Asupra recursului în contencios administrativ de față:
Prin cererea adresată Tribunalului C. - Secția de contencios administrativ și fiscal și înregistrată sub nr._ din data de 23.01.2014, reclamanta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului C., în contradictoriu cu pârâta C. L. al Primăriei C., a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata:
- sumei de 208.051,04 lei, aferentă perioadei ianuarie 2010 - decembrie 2013 reprezentând contribuția acesteia la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial, de asistență maternală, persoanelor majore care beneficiază de protecție conform art.51 din Legea nr. 272/2004, modificată prin Legea nr. 257/2013, precum și întreținerea persoanelor adulte protejate în centre specializate aflate în subordinea reclamantei, pentru beneficiarii proveniți de pe raza unității administrative teritoriale a pârâtului.
- contravalorii penalităților de 0,30% pentru fiecare zi de întârziere aferente debitului principal.
- de asemenea s-a solicitat a se dispune și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.138 din 27.01.2015, Tribunalul C. - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2010 și a fost respinsă acțiunea reclamantei ca nefondată.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs reclamanta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului C. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, urmare rejudecării litigiului în fond a se dispune: respingerea excepției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2010; admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată și obligarea pârâților la plata sumei de 169.769,92 lei aferentă perioadei ianuarie 2010 - septembrie 2013, reprezentând contribuția pârâților la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial, a copiilor protejați în sistemul de asistență maternală, a persoanelor majore care beneficiază de protecție în temeiul art. 51 alin.2 din Legea nr.272/2004 și a persoanelor adulte protejate într-o instituție din subordinea DGASPC C., pentru beneficiarii serviciilor sociale proveniți de pe raza unității administrativ teritoriale C..
Motivele de nelegalitate sunt întemeiate pe dispozițiile art.488 alin.1 pct. 8 NCPC, întrucât hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.
Soluția instanței de fond cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept materiale.
Instanța de fond nu a indicat care este motivul pentru care stabilește ca data la care a început să curgă termenul de prescripție pentru pretențiile aferente anului 2010 este 01.01.2011, astfel încât să justifice modul în care a aplicat norma de drept reținută ca fiind incidentă în speță, în condițiile în care la această dată nu era stabilită și comunicată pârâților valoarea contribuției datorată de pârâți pentru anul 2010, așa cum rezultă cu claritate din probele administrate în cauză.
Prin adresa D6675/08.02.2011 reclamanta DGASPC C. a comunicat pârâților, în vederea includerii în buget, valoarea contribuției datorată la data de 31.12.2010.
Pentru anul 2011, valoarea datorată de către pârâți a contribuției a fost comunicată prin adresa D31103/22.05.2012.
Nici reclamanta și nici pârâți nu aveau cum să cunoască în mod anticipat valoarea exactă a contribuției anuale datorată, având în vedere modul legal de calcul, respectiv prin aplicarea procentului de 25% costurilor anuale expres reglementate prin H.G. nr. 23/2010, costuri stabilite de actul normativ pentru fiecare categorie de beneficiar al serviciilor sociale, pe tipuri de servicii sociale.
Astfel, după finalizarea anului 2010 au fost cunoscute informațiile necesare cu privire la numărul beneficiarilor serviciilor sociale proveniți după raza unității administrativ-teritoriale și tipul serviciilor speciale acordate, fiind determinată valoarea exactă a contribuției datorată de pârâți pentru anul 2010, comunicată pârâților la data de 08.02.2011.
În aceste condiții, termenul de prescripție nu poate începe a curge la data de 01.01.2011, anterior stabilirii și comunicării valorii sumelor datorate.
Raportat la natura juridică a pretențiilor și obligațiile legale ale pârâților, față de data comunicării valorii contribuției de către reclamantă, pârâții aveau obligația includerii în bugetul anului 2011 a contribuției datorată pentru anul 2010, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă de la data de 01.01.2012, având în vedere finalizarea exercițiului bugetar al anului 2011 la 31.12.2011.
Instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile H.G. nr. 23/2010, reținând că pârâții aveau obligația de finanțare doar în temeiul art.3 din actul normativ, în cazul în care costurile ar fi depășit nivelul prevăzut de standardele de cost - raționament ce denotă profunda înțelegere și aplicare greșită a textelor actului normativ.
Niciunul dintre textele actului normativ nu pot conduce la o asemenea concluzie, obligația de finanțare a serviciilor sociale obiect al cererii introductive de la bugetele locale în situația în care costurile sunt la nivelul standardelor de cost fiind expres reglementate de dispozițiile art.6 din H.G. 23/2010.
Dispozițiile art.3 din H.G. nr.23/2010 reglementează o situație inaplicabilă speței, în care costurile necesare serviciilor sociale depășesc nivelul standard reglementat în anexele actului normativ.
În speță, așa cum rezultă din probele administrate costurile au fost stabilite la nivelul standardelor de cost reglementate prin anexele 1 și 2 la H.G. nr. 23/2010, iar art.6 din H.G. nr.23/2010 reglementează obligația legală de finanțare a serviciilor sociale conform standardelor de cost din bugetele proprii ale autorităților administrației publice locale, motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.
Instanța de fond reține fără temei legal că dispozițiile H.G. nr.457/2000 au fost abrogate.
Judecătorul de fond reține cu privire la acest act normativ că ar fi fost implicit abrogat prin Legea nr. 272/2004, începând cu data de 01.01.2005.
Cu privire la H.G. nr. 457/2000 recurenta arată că actul normativ nu a fost abrogat expres,abrogarea implicită nefiind recunoscută în cazul actelor normative speciale.
În acest sens învederează dispozițiile art.67 alin.3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative conform cărora „ Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres”.
Intimații . L. C. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea examinând recursul prin prisma criticilor formulate reține caracterul său fondat pentru următoarele considerente:
Recurenta a criticat sentința primei instanțe sub două aspecte respectiv, modul de soluționare a excepției prescripției și cu privire la respingerea acțiunii pe fond.
Criticile referitoare la excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada anului 2010 nu vor fi reținute Curtea apreciind că soluția este corectă.
În lipsa unor dispoziții speciale și derogatorii, termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel general, reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și începe să curgă, conform art.7 alin.1 din același act normativ, de la data la care s-a născut dreptul la acțiune, respectiv de la data când reclamanta putea să pretindă plata de la autoritatea publică locală.
Ori, potrivit modului de acordare a finanțării stabilit de art.5 din HG nr.457/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art.19 din OUG nr.26/1997, dispoziții legale pe care reclamanta își întemeiază acțiunea, autoritățile administrației publice locale erau ținute să vireze contribuția lunară, care reprezenta 1/12 din contribuția anuală, până la data de 10 a fiecărei luni, serviciului public specializat pentru protecția copilului din subordinea consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București.
Prin urmare, chiar dacă art.4 din actul normativ menționat vorbește de nivelul contribuției anuale a comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului, plata contribuției trebuia să se facă lunar, situație în care termenul de prescripție curge pentru fiecare sumă datorată lunar, conform art.12 din Decretul nr.167/1958, care prevede că „În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.”
Ori, având în vedere data formulării acțiunii – 23.01.2014 -, în mod corect prima instanță a reținut că pentru anul 2010 acțiunea este prescrisă, această perioadă neîncadrându-se în termenul general de prescripție de 3 ani, calculat anterior introducerii acțiunii.
În raport de cele arătate, Curtea apreciază lipsite de relevanță aserțiunile recurentei privind raportările anuale pe care este obligată să le facă ministerului de resort, precum și cu privire la modul de stabilire a exercițiului financiar anual. În egală măsură, susținerile referitoare la întreruperea termenului de prescripție prin comunicarea sumelor de plată către pârâți sunt lipsite de orice fundament juridic.
Pe fondul cauzei, Curtea apreciază întemeiate criticile formulate.
Astfel, obligația comunităților locale de a susține activitatea de protecție a copilului este reglementată de art.5 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în forma în vigoare în perioada 2011 - 2013, care prevede că „În subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.”, precum și de art.118 alin.1 lit.a potrivit cu care „Prevenirea separării copilului de familia sa, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi se finanțează din următoarele surse: a) bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor”.
De asemenea, conform art.1 alin.2 din HG nr.457/2000, aplicabil în perioada de referință, „Consiliile locale municipale, orășenești și comunale au obligația să prevadă cu prioritate în bugetele proprii sumele necesare în vederea finanțării activității de protecție a copilului și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art.19 din ordonanță (dispoziții abrogate prin Legea nr.272/2004, dar preluate în art.51 alin.2 din Legea nr.272/2004). În ceea ce privește nivelul contribuției anuale a comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a copilului cu handicap, precum și a persoanei majore de până la 26 de ani care se află în continuarea studiilor, acesta este stabilit prin art.4 alin.2 din HG nr.457/2000, care prevede că nu poate fi mai mic de 25% din costul anual pentru fiecare copil protejat sau persoană majoră.
Având în vedere că, odată cu . HG nr.23/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale, a devenit inaplicabil art.3 din HG nr.457/2000, în temeiul căruia consiliul județean avea obligația de a stabili prin hotărâre, la începutul fiecărui an, costul anual pentru un copil și pentru o persoană majoră care beneficia de protecție în condițiile art.118 din Legea nr.272/2004, Curtea constată că Hotărârea Consiliului Județean C. nr.120/03.04.2008 nu are eficiență juridică în prezenta cauză, fiind emisă pentru anul 2008 în vederea stabilirii standardelor de cost anuale pentru persoanele aflate sub protecție socială, în considerarea dispozițiilor legale aplicabile la acel moment.
Prin urmare, pentru perioada în discuție, standardele de cost reprezentând costul minim aferent cheltuielilor anuale necesare furnizării serviciilor sociale destinate protecției și promovării drepturilor copilului, calculat pentru beneficiar/pe tipuri de servicii sociale, potrivit standardelor minime de calitate sau criteriilor prevăzute de lege, în funcție de care se stabilește nivelul contribuției comunităților locale sunt cele prevăzute de art.6 alin.1 lit. a din HG nr.23/2010 cu referire la anexa 1 din hotărâre.
Referitor la aplicabilitatea HG nr.457/2000, Curtea apreciază că argumentele expuse de instanța de fond cu privire la abrogarea implicită a acestui act normativ sunt neîntemeiate.
Astfel cum rezultă din preambulul HG nr.457/2000, hotărârea a fost dată în aplicarea art.24 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.192/1999 privind înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și reorganizarea activităților de protecție a copilului, iar nu a art.19 din OUG nr.26/1997, cum s-a reținut în cauză. Trimiterea la dispozițiile art.19 din OUG nr.26/1997, făcută chiar în denumirea HG nr.457/2000, se referă la faptul că intră sub incidența acestei reglementări și situația copilului care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și care își continuă studiile, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.
Chiar dacă aceste dispoziții au fost abrogate odată cu . Legii nr.272/2004, protecția copilului major aflat în continuarea studiilor a fost reglementată și în legea nouă, respectiv la art.51 alin.2 care prevede că „La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecția specială se acordă, în condițiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani.”
Prin urmare, se constată că, inițial, obligația de a contribui la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate a fost prevăzută în art.23 lit.a din OUG nr.192/1999 care stabilea că „Activitatea serviciilor și instituțiilor publice care îngrijesc și asigură protecția drepturilor copilului se finanțează din:
a) contribuții obligatorii ale consiliilor locale municipale, orășenești și comunale din al căror teritoriu provin copilul cu handicap și cel aflat în dificultate sau persoana majoră care beneficiază de protecție în condițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.26/1997, republicată; criteriile de determinare a comunității locale din care provine copilul vor fi stabilite de agenție și aprobate prin ordin al președintelui acesteia;”
În sensul celor menționate, prin art.24 alin.1 din același act normativ s-a stabilit că „Nivelul contribuțiilor prevăzute la art. 23 lit. a) se stabilește pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.
În baza acestor dispoziții a fost emisă HG nr.457/2000 prin care au fost aprobate Normele metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art.19 din OUG nr.26/1997.
OUG nr.192/1999 a fost abrogată ulterior, prin OUG nr.12/2001, care a preluat aceleași dispoziții în art.17 și art.18.
Astfel, în conformitate cu art.17, „Activitatea serviciilor și instituțiilor publice care asigură protecția copilului se finanțează din următoarele surse:
a) contribuții obligatorii ale consiliilor locale din a căror rază teritorială provin copilul cu handicap și cel aflat în dificultate sau persoana majoră care beneficiază de protecție în condițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, republicată; criteriile de determinare a comunității locale din care provine copilul sau persoana majoră se stabilesc prin ordin al secretarului de stat al Autorității, cu avizul Ministerului Administrației Publice;”, iar la art.18 s-a stabilit că „(1) Nivelul contribuțiilor prevăzute la art.17 lit. a) se stabilește pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(2) Sumele prevăzute pentru activitățile de protecție a copilului vor fi considerate prioritare. Consiliile locale sau județene nu vor acoperi alte tipuri de cheltuieli până când contribuția lor la acest tip de activități nu este pe deplin acoperită.
(3) Sumele corespunzătoare contribuției unităților administrativ-teritoriale se cuprind în bugetul propriu al acestora și se transferă direct serviciilor publice specializate pentru protecția copilului din subordinea consiliilor județene.”
Față de succesiunea în timp a acestor norme, Curtea constată că obligația autorităților publice locale de a contribui la finanțarea activității de protecție a copilului subzistă în perioada 2011 - 2013, iar nivelul contribuției este cel aprobat prin metodologie de către guvern, respectiv prin HG nr.457/2000.
Mai mult, Curtea reține că abrogarea unui act normativ nu se poate face decât în condițiile impuse de art.64 și 67 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, condiții ce nu sunt îndeplinite în cauză.
Abrogarea implicită (art.67 alin.1) intervine atunci când, în cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite, însă o atare situație nu se identifică în speță.
De asemenea, art.64 alin.4 prevede că „Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul.”, situație care, la fel, nu se regăsește în cauză.
Curtea consideră că abia la momentul adoptării OUG nr.58/2014, care modifică OUG nr.103/2013, respectiv începând cu luna octombrie a anului 2014, se poate vorbi de o modificare implicită a normelor mai sus-citate, dat fiind că se stabilește în mod expres o contribuție diferită a comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului, respectiv de doar 10%.
În egală măsură, Curtea constată că temeiul legal al acțiunii nu include disp. art.3 din HG nr.23/2010, reținute în motivare de către prima instanță, potrivit cu care „În situația în care, datorită nevoilor specifice și situațiilor particulare ale beneficiarilor unui anumit tip de serviciu social, costurile necesare furnizării serviciului respectiv depășesc nivelul prevăzut de standardul de cost, consiliile județene, consiliile locale ale sectoarelor municipiului București și consiliile locale ale municipiilor, orașelor și comunelor, în calitate de furnizori publici de servicii sociale, alocă sumele necesare din veniturile proprii.”
În speță, reclamanta nu a solicitat sume ce depășesc standardul de cost prevăzut de lege, ci a solicitat obligarea comunității locale la plata contribuției proprii prevăzute de lege, calculată la un cuantum de 25% din standardul de cost anual.
Cât privește finanțarea serviciilor sociale destinate protecției adulților cu handicap, Curtea constată că cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata unei cote de 25% din costul anual stabilit pentru persoanele adulte cu handicap este lipsită de temei legal.
Astfel, potrivit art.94 alin.1 din Legea nr.448/2006, „Protecția persoanelor cu handicap se finanțează din următoarele surse:
a) bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor; (n.n. pentru serviciile sociale organizate și administrate de comunitățile locale)
b) bugetele locale ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București;
c) bugetul de stat;
d) contribuții lunare de întreținere a persoanelor cu handicap care beneficiază de servicii sociale în centre;”
De asemenea, art.54 din Legea nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, „(1) Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită și protejată într-un centru din localitatea/județul în a cărei/cărui rază teritorială își are domiciliul sau reședința.
(2) Finanțarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București, pe teritoriul cărora funcționează acestea.
(3) În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate în condițiile prevăzute la alin. (1), persoana cu handicap poate fi îngrijită și protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ-teritorială.
(4) Decontarea cheltuielilor dintre autoritățile administrației publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită și protejată.”
Din economia dispozițiilor legale citate rezultă că finanțarea centrelor publice de zi sau de tip rezidențial în care sunt îngrijite și protejate persoanele adulte cu handicap se face din bugetul propriu al consiliului județean pe teritoriul și în subordinea căruia se află centrul, iar în situația în care persoana cu handicap provine de pe raza altei unități administrativ teritoriale, cheltuielile se decontează între autoritățile publice județene în condițiile art.33 alin.2 și 3 și ale art.34 alin.4 din HG nr.268/2007.
Mai mult, alin.3 al art.33 din HG nr.268/2007 prevede că „Decontarea cheltuielilor se face lunar pentru luna anterioară. Se decontează costul mediu lunar al cheltuielilor, din care se scade contribuția lunară de întreținere datorată de persoana cu handicap.”, nivelul contribuției lunare de întreținere datorate de adulții cu handicap asistați în centre sau de susținătorii acestora fiind stabilit prin Ordinul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap nr.467/2009.
Prin urmare, instanța de recurs constată că obligația legală de a suporta cheltuielile aferente activității de protecție a persoanelor adulte cu handicap, realizată în centrele publice, nu revine autorităților publice ale comunelor, orașelor sau municipiilor ci consiliilor județene, precum și persoanelor internate în centre sau susținătorilor acestora, în limitele contribuției lunare stabilite prin Ordinul 467/2009.
Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurenți sunt fondate în parte, urmează a admite recursul în baza art.496 alin.1 și 498 alin.2 Cod procedură civilă și a casa în parte sentința recurată și rejudecând cauza, urmează a admite în parte acțiunea și a obliga pârâții la plata către reclamantă a sumei de 115 344 lei reprezentând contribuție la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial, de asistență maternală, a persoanelor majore care beneficiază de protecție în temeiul art.51 din Legea nr.272/2004 pentru perioada februarie 2011 - septembrie 2013.
Se vor menține dispozițiile privind admiterea excepției prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2010, precum și cele referitoare la respingerea ca nefondată a cererii pentru pretențiile reprezentând contribuție la finanțarea activității de întreținere a persoanelor adulte protejate în centrele specializate aflate în subordinea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI C., cu sediul în municipiul C., ., județ C., împotriva sentinței civile nr.138/27.01.2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații - pârâți C. L. AL COMUNEI C. și ., ambii cu sediul în comuna C., . nr.54, județ C..
Casează în parte sentința recurată și rejudecând dispune:
Admite în parte acțiunea precizată.
Obligă pârâții la plata sumei de 115.344 lei reprezentând contribuția acestora la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial și de asistență maternală în temeiul art.51 din Legea 272/2004, pentru perioada februarie 2011 - septembrie 2013.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 15 iunie 2015.
Președinte, G. P. | Judecător, M. C. | Pentru Judecător, A. G., semnează conform art.426 alin.4 NCPC, Președinte complet, G. P. |
Grefier, L. B. |
jud.fond.D.R.C.
red.dec.jud.M.C.
5ex/30.09.2015
| ← Alte cereri. Sentința nr. 80/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Pretentii. Decizia nr. 756/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
