Alte cereri. Decizia nr. 2255/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2255/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 05-03-2014 în dosarul nr. 4893/121/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia numărul 2255
Ședința publică de la 05 Martie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. M. D.
Judecător E. L. P.
Judecător G. I.
Grefier A. M. S.
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. pentru Administrația Finanțelor Publice T., cu sediul în ., jud. G., împotriva sentinței nr. 2996/29.10.2013 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._ .
La apelul nominal au lipsit recurenta pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. și intimații G. I., Administrația F. pentru Mediu București.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei în sensul că se solicită judecarea cauzei în lipsă, după care;
CURTEA
Asupra recursului în contencios administrativ de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele;
Prin acțiunea înregistrată sub nr._ la data de 13.06.2013 pe rolul Tribunalului G. reclamantul G. I. a solicitat instanței, in contradictoriu cu pârâta Administrația Fixantelor Publice T. actualmente Serviciul Fiscal Municipal T., obligarea pârâtei la restituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în cuantum de 4368 lei, actualizată cu rata dobânzii legale până la data plății, precum și cheltuieli de judecată.
Reclamantul și-a motivat acțiunea arătând că a achiziționat un autoturism marca Volkswagen Golf, provenit din UE, pentru înmatricularea căruia a fost nevoit să achite taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule în suma de 4368 lei. Reclamantul consideră nelegală această decizie, față de prevederile art. 90 paragraful l din Tratatul privind Instituirea Comunității Europene.
Legal citată, pârâta Administrația Finanțelor Publice T. actualmente Serviciul Fiscal Municipal T. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice T. actualmente Serviciul Fiscal Municipal T. a invocat excepția inadmisibilității fata de disp. art. 10 și art. 11 din Legea nr. 9/2012, care instituie o procedură administrativă de restituire a taxei.
Pe fondul cauzei, pârâta Administrația Finanțelor Publice T. actualmente Serviciul Fiscal Municipal T. a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată, cu motivarea că decizia prin care a fost stabilită aceasta taxă este legala, in conformitate cu dispozițiile Legii nr. 9/2012, în vigoare, iar taxa a fost corect stabilită.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice T. actualmente Serviciul Fiscal Municipal T. a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor cu care pârâta ar putea cădea în pretenții în prezenta cauza.
În motivarea cererii de chemare in garanție, pârâta Administrația Finanțelor Publice T. actualmente Serviciul Fiscal Municipal T. arată că taxa nu se face venit la bugetul de stat, ci la bugetul chematei în garanție și se gestionează de către Administrația F. pentru Mediu în vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului.
În drept a invocat disp. art. 60 și următoarele Cod procedură civilă.
Legal citată, chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința nr. 2996/29.10.2013 pronunțată de Tribunalul G. au fost respinse excepțiile, admisă acțiunea principală și cererea de chemare în garanție. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 4368 lei reprezentând taxă pentru emisii poluante, actualizată cu dobânda legală de la data plății, 12.03.2013 și până la data restituirii și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 39,3 lei.
De asemenea, a fost obligată chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București către pârâta la plata sumei de 4368 lei reprezentând taxă pentru emisii poluante, actualizată cu dobânda legală de la data plății, 12.03.2013 și până la data restituirii și a cheltuielilor de judecata in sumă de 39,3 lei.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția inadmisibilității promovării acțiunii că prin O.U.G. nr. 50/2008 s-a stabilit o noua taxă, de data aceasta „de poluare”, taxă ce este prevăzuta într-un cuantum mai mic. Conform art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008 „Taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență”. Față de aceste prevederi în continuare vechea taxă încasată apare ca fiind nelegal percepută si discriminatorie in raport cu normele comunitare. Cele două taxe au regim juridic diferit, iar obligarea reclamantei de a recurge la o noua procedură pentru restituirea diferenței dintre cele două taxe echivalează cu o atingere a dreptului său de acces la o instanța independentă, care să statueze cu privire la legalitatea perceperii taxei de prima înmatriculare în întregul ei, precum și la dreptul său de a beneficia de un proces cu privire la aceasta chestiune. În plus, dreptul european este de directă aplicare, astfel că excepția inadmisibilității invocate este nefondată. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 24/_ a admis recursul în interesul legii, stabilind că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedura fiscală nu se aplică in cazul cererilor de restituire a taxei pe poluare întemeiate pe disp. art. 117 alin. 1 lit. d) din același cod.
Referitor la excepția prematurității promovării acțiunii, instanța a respins-o ca nefondată, cu motivarea că, prin decizia de calcul a taxei pe poluare nu se stabilește o obligație de plată in sarcina reclamantului, aceasta obligație derivând din lege - respectiv din O.U.G. nr. 50/2008 și reprezentând o condiție obligatorie pentru prima înmatriculare a autovehiculului in Romania. În aceste condiții, singurul rol al acestei decizii de calcul a taxei este de a determina cuantumul concret a taxei pe poluare. Totodată, în această decizie de calcul nu se stabilește nici un termen de plată a taxei, nu atrage dobânzi sau penalități de întârziere și nici nu poate fi pusă în executare silită. Așadar, decizia de calcul a taxei pe poluare nu este un act administrativ fiscal și ca atare nu este aplicabilă procedura contestației invocata de parate, astfel cum este reglementată de disp. art. 205 Cod procedură fiscală.
Taxa pe poluare a fost introdusă prin O.U.G. nr. 50/2008, care a suferit modificări prin O.U.G. nr. 108/2008, O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 117/2009, O.U.G. nr. 118/2010.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost abrogată prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, act normativ în vigoare la data la care reclamantul s-a adresat cu cererea de restituire a taxei. Însă, alineatul (2) al art. 4 din Legea nr. 9/2012 a fost suspendat prin alineatul din O.U.G. nr. 1/2012, începând cu 31.01.2012 până la 01.01.2013.
Așadar, în prezent, ca urmare a suspendării dispozițiilor alin. 2 a art. 4 din lege, taxa este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în Romania, nu și pentru cele care au fost deja înmatriculate în Romania și care sunt deja în circulație.
Potrivit art. 4 lit. a din acest act normativ, obligația de plată a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul in Romania, la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 și 8, respectiv la reintroducerea în parcul național a unui autoturism, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul național, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduala a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
Rezulta, așadar, că taxa pentru emisiile poluante este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în Romania, nu și pentru cele care au fost deja înmatriculate în Romania și care sunt deja în circulație, de vreme ce alin. 2 al art. 4 este în prezent suspendat până la 01.01.2013.
În privința reglementarilor comunitare în materie, instanța reține că, potrivit art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (in continuare TFUE) nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne naționale similare. Scopul general al art. 110 este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor, cu referire la impozitele si taxele interne care impun o sarcină fiscală consistentă produselor provenind din alte state membre, prin comparație cu produsele interne.
În temeiul dispozițiilor art. 148 din Constituție, în cauză sunt aplicabile direct normelor comunitare, care au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Așadar, instanța va analiza compatibilitatea dreptului intern cu cel comunitar in materie fiscală.
Din dispozițiile Legii nr. 9/2012 – forma in vigoare – rezultă că, pentru un autoturism produs în Romania sau alt stat membru al UE nu se percepe taxă pentru emisiile poluante la o noua înmatriculare, dacă anterior autoturismul a fost înmatriculat tot in Romania. Aceeași taxă se percepe însă daca autoturismul produs in țara sau în alt stat membru este înmatriculat prima data in Romania.
În consecință, instanța reține că Legea nr. 9/2012 este contrară art. 110 din TFUE, fiind destinată să diminueze introducerea in țara a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul de față. Or, după aderarea României la UE, aceasta soluție nu este admisibilă, întrucât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze consumul produselor importate, influențând astfel decizia consumatorilor.
Față de înscrisurile depuse la dosar, instanța reține că reclamantul a achiziționat un auto marca Volkswagen Golf, an fabricație 2001, provenit din Spațiul european, categoria M1, norma de poluare E 3. Pentru înmatricularea acestui autovehicul in Romania, reclamantul a achitat in contul Trezoreriei mun. T. suma de 4368 lei cu titlu de taxă pentru emisii poluante, aspect dovedit cu chitanța . 8 nr._ din 12.03.2013.
Potrivit art. 2141 – 2143 din Codul Fiscal și pct. 311 – 312 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, taxa specială pentru autoturisme si autovehicule se plătește cu ocazia primei înmatriculări in România, de către persoana fizică sau juridică care face înmatricularea, atât pentru autoturisme si autovehicule noi cât si pentru cele rulate, aduse din import, din state comunitare ori din alte state.
Examinând poziția Comisiei Europene, Guvernul a inițiat modificări legislative menite să modifice natura juridică a taxei auto, astfel că aceasta a primit o nouă denumire – taxă de poluare – și o nouă calificare juridică – taxă de mediu, prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare, care a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008.
Adoptarea de către Guvern a acestei ordonanțe a determinat retragerea de către Comisia Europeană a propunerii de decizie pentru sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene.
Dar Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 a suferit modificări succesive prin O.U.G. nr. 208/2008 (ulterior abrogată) prin O.U.G. nr. 218/2008, care a intrat în vigoare la data de 15 decembrie 2008, și, ulterior, prin O.U.G. nr. 7/2009.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost abrogată prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, act normativ în vigoare la data la care reclamantul s-a adresat cu cererea de restituire a taxei. Însă alineatul (2) al art. 4 din Legea nr. 9/2012 a fost suspendat prin alineatul din Ordonanța de urgență nr. 1/2012, începând cu 31.01.2012 până la 01.01.2013.
Obligativitatea respectării dreptului comunitar (european) și prioritatea acestuia față de reglementările interne:
În această privință, Tribunalul a amintit că prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465 din 1.06.2005, România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003, dispoziții conform cărora:
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
Tribunalul a precizat, de asemenea, că obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
În raport cu dispozițiile din Constituția României menționate, aplicarea dispozițiilor din legile interne al Statului român se va face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar.
În concluzie, începând cu data aderării, 01.01.2007, este obligatorie pentru Statul român respectarea așa numitului „acquis comunitar” – astfel cum este definit prin art. 1 din H.G. nr. 1367/2000, privind constituirea și funcționarea grupului de lucru pentru studierea concordanței dispozițiilor și principiilor Constituției României cu acquisul comunitar, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30 din_, definiție a acquisul comunitar conform căreia acesta include, între alte acte normative, „dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la R., și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, ambele republicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997”.
Competența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar (european) și de a da eficiență acestora:
Cu privire la competența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, tribunalul amintește că în dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”
Dată fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – tribunalul constată că instanțele române de drept comun sunt competente să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
Instanța consideră că incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE(fostul art. 90 TCE) și taxa din prezentul litigiu se impune a fi analizată și prin prisma hotărârii Curții Europene de Justiție din cauza T., menționată anterior – hotărâre în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform O.U.G. nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.
Tribunalul a reținut, astfel, că atât din dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008, cât și din situația de fapt din speță rezultă că organele fiscale, respectiv Administrația Finanțelor Publice, au emis acte administrative – respectiv au avut manifestări de voință emise în regim de putere publică – prin care au impus reclamantului și au încasat taxa în litigiu, ca o condiție prealabilă înmatriculării unui autovehicul în România.
Tribunalul a reținut că art. 110 TFUE nu interzice introducerea unui nou impozit de natură internă, de tipul unei taxe plătibile la înmatricularea unui autovehicul, ci numai aplicarea lui discriminatorie, și numai în măsura în care discriminarea afectează produsele altor state membre ale Uniunii Europene.
Examinând aceste considerații ale Curții Europene de Justiție, tribunalul a reținut că:
- din Hotărârea Nádasdi și Németh menționată nu rezultă în niciun fel că este nelimitată competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe;
- interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale;
- autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente;
- art.110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare;
- având în vedere prezența necontestată a unor date statistice care demonstrează o scădere considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la . O.U.G. nr. 50/2008, Curtea Europeană de Justiție a reținut că din dosarul cauzei rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
- Curtea de Justiție a conchis, astfel, că nu se poate contesta că, în aceste condiții, O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
- având în vedere aceste constatări, Curtea de Justiție a reținut că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Astfel, nu numai că taxa de poluare stabilită și impusă reclamantului în anul 2010 a fost calculată potrivit aceleiași formule de calcul cu aceea instituită prin O.U.G. nr. 50/2008 în varianta inițială – declarată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art. 110 TFUE – dar și cuantumul acestei taxe este majorat în raport cu această reglementare.
De asemenea, ca și în Hotărârea T., se impune constatarea că vehiculul de ocazie importat de reclamant și caracterizat printr-un anumit grad de vechime și uzură este supus – în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea acestuia – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
În această privință, Tribunalul a constatat că în prezenta cauză nu s-au administrat probe cu privire la valoarea autovehiculului, pentru a fi posibilă o comparare a nivelului taxei de poluare cu valoarea integrală a autovehiculului. De aceea, Tribunalul nu a putut reține că în prezenta cauză a fost aplicată o taxă de poluare în cuantum de 30 % din valoarea de piață a autovehiculului supus acestei taxe.
Cu toate acesta, Tribunalul a subliniat că prin Hotărârea T. – deși Curtea Europeană de Justiție pare să fi avut în vedere cuantumul ridicat al taxei de poluare – nu a fost stabilit un procentaj minim al taxei de poluare și care să fi fost acceptat de Curtea Europeană de Justiție ca fiind nediscriminatoriu. Astfel, de pildă, nu rezultă din Hotărârea T. că ar fi nediscriminatorie o taxă de poluare care ar avea un cuantum de 10% sau 15% din valoarea de piață a autovehiculului supus acestei taxe, Curtea Europeană de Justiție reținând că întreaga reglementară a taxei de poluare – astfel cum a fost instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 în varianta inițială – contravine art. 110 TFUE.
În concluzie, în condițiile impozitării discriminatorii a autovehiculelor, impozitare care favorizează autovehiculele second hand de pe piața internă, tribunalul reține caracterul întemeiat al acțiunii reclamantului și încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. prin subrogare în drepturile Administrația Finanțelor Publice T., apreciind că este nelegală și netemeinică. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că taxa de poluare a fost în mod legal încasată în conformitate cu prevederile Legii nr. 9/2012, care armonizează legislația internă cu prevederile comunitare.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că recursul este întemeiat și se impune a fi admis, având în vedere următoarele considerente:
Curtea observă că decizia de stabilire a taxei de poluare a fost emisă în data de 12.03.2013, sub imperiul Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în forma în vigoare în intervalul 01.01.2013 – 14.03.2013, la această din urmă dată fiind abrogată de O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru vehicule. Taxa pentru emisii poluante a fost achitată la data de 12.03.2013, când expirase perioada de suspendare a aplicării Legii 9/2012, dispusă prin O.U.G. nr. 1/2012.
Trebuie examinat în ce măsură dispozițiile Legii nr. 9/2012 sunt în acord cu dreptul comunitar, deoarece actele normative anterioare prin care s-a introdus taxa de poluare au avut deficiențe sub acest aspect.
În hotărârea Curții de Justiție Europene din 07.04.2011, pronunțată în cauza nr. 402/09 (T. c. României), s-a reținut că articolul 110 Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE) interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Aceste dispoziții ale tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import. În ceea ce privește, mai precis, impozitarea autovehiculelor de ocazie, există o încălcare a articolului 110 TFUE atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.
Curtea a observat că un sistem care instituie o taxă pe poluare care se aplică autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări pe teritoriul național, care ia în considerare, la calcularea acestei taxe, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor bareme forfetare, detaliate și fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elementele referitoare la vechimea și la rulajul mediu anual real ale acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului și pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menționat și a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduală a taxei menționate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe și nu creează, așadar, nicio discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și acestea din urmă.
Autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.
Curtea a arătat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le‑ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.
În această privință, Curtea a apreciat că o reglementare națională care are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație pe teritoriul național a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Curtea a avut în vedere la pronunțarea hotărârii prevederile O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare.
Potrivit art. 4 Legea nr. 9/2012, obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Se observă că, spre deosebire de disp. O.U.G. nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 stabilește obligația plății taxei nu numai în cazul vehiculelor second-hand de import, ci și în cel al vehiculelor second-hand înmatriculate deja în România și în cel al vehiculelor noi achiziționate fie din România, fie de pe piața externă.
Așadar, toți cei care doresc să înmatriculeze vehicule sunt obligați să plătească taxa de poluare, indiferent dacă le-au dobândit din România sau din străinătate și indiferent dacă sunt noi sau second-hand.
Sunt exceptați numai cei care au plătit deja taxa, fie în forma prev. de Legea nr. 9/2012, fie în formele anterioare.
Instanța constată că, în forma prev. de Legea nr. 9/2012, nu se mai regăsește discriminarea/restricția reținută de CEJ în hotărârea sa, deoarece atât vehiculele second-hand din import, cât și cele din România trebuie să plătească o taxă identică.
Așadar, în opinia instanței, taxa de poluare prev. de Legea nr. 9/2012 nu încalcă dreptul comunitar.
Nu există o restricție cantitativă ca urmare a faptului că vehiculele deja înmatriculate în România pentru care s-a plătit taxa într-o formă anterioară și care nu a fost restituită nu datorează taxa de poluare, deoarece, în raționamentul CEJ, taxa deja plătită se include în prețul de vânzare și îl mărește, întocmai ca atunci când vehiculul este adus în România. Nu ar exista, deci, niciun motiv pentru care să se poată considera că actul normativ orientează cererea pe piață spre autovehiculele second-hand din România pentru care s-a plătit și nu s-a restituit taxa.
În orice caz, instanța nu s-ar putea pronunța asupra neconformității unei astfel de situații cu dreptul comunitar, deoarece o astfel de competență o are numai Curtea de Justiție Europeană.
Cererea părții reclamante este, așadar, neîntemeiată, deoarece, în acest caz, taxa de poluare nu încalcă dreptul comunitar.
Curtea reține că, în cauza C-97/13, S. G. C. împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș, CEJ a fost sesizată cu o trimitere preliminară pentru stabilirea compatibilității Legii nr. 9/2012 cu dreptul comunitar.
În eventualitatea constatării unei incompatibilități, partea reclamantă va putea formula o cerere de restituire a taxei plătite sau va putea declara revizuire împotriva prezentei decizii, în baza art. 21 alin. 2 Legea nr. 554/2004.
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită, în condițiile și pentru motivele determinate limitativ de lege, desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicțională.
În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil nu include dreptul la un al doilea grad de jurisdicție (cu excepția cauzelor penale unde este incident art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție) și nu obligă statele să creeze curți de apel sau de casație (de ex., hotărârea Curții din data de 10 iulie 1984 pronunțată în cauza Guincho împotriva Portugaliei). Totuși, în măsura în care astfel de proceduri au fost create în statele părți la Convenție, ele sunt supuse exigențelor articolului 6 în ceea ce privește garanțiile oferite (hotărârea Curții din data de 17 ianuarie 1970 pronunțată în cauza Delcourt împotriva Belgiei, hotărârea Curții din data de 22 ianuarie 1984 pronunțată în cauza Sutter împotriva Elveției ș.a.). De asemenea, o astfel de plângere la instanța superioară reprezintă un recurs care trebuie epuizat în aplicarea articolului 35 din Convenție. În examinarea garanțiilor incidente, trebuie ținut cont de particularitățile pe care procedurile de apel sau de recurs le au în sistemele de drept din care fac parte. În funcție de întinderea competențelor (doar probleme de drept nu și probleme de fapt sau doar proporționalitatea pedepsei cu fapta săvârșită nu și stabilirea vinovăției), garanțiile oferite de articolul 6 pot fi susceptibile de o aplicare mai limitată.
Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, care se impune a fi reformată.
Având în vedere cele expuse, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată și, pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție.
Față de aspectele de drept dezlegate prin decizia nr. 24/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii va fi menținută dispoziția privind respingerea excepției inadmisibilității și a prematurității acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. pentru Administrația Finanțelor Publice T., cu sediul în ., jud. G., împotriva sentinței nr. 2996/2013 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._, casează sentința și în rejudecare;
Respinge ca nefondată cererea formulată de reclamantul G. I..
Respinge cererea de chemare în garanție ca fiind rămasă fără obiect.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 05 Martie 2014.
Președinte, V. M. D. | Judecător, E. L. P. | Judecător, G. I. |
Grefier, A. M. S. |
Red. D.V.M./27.03.2014
Tehnored.A.M.S./ 5 ex./27.03.2014
Fond: D.M.
..03.2014
| ← Alte cereri. Decizia nr. 6845/2014. Curtea de Apel GALAŢI | Alte cereri. Decizia nr. 4639/2014. Curtea de Apel GALAŢI → |
|---|
